Joana Grevers: „Sunt pasionată de arta abstractă românească postbelică”

Joana Grevers, un excelent istoric de artă şi medic, o femeie frumoasă şi elegantă, este un spirit rar în lumea contactelor şi proiectelor legate de artele vizuale. Prin formaţie ea este deopotrivă un specialist condus de rigoare şi ştiinţă, dar şi un istoric şi un critic al artei îndrăgostit de ceea ce reprezintă frumosul şi valorile în lumea creaţiei contemporane. Este o desăvârşită mediatoare a acestor contacte.

Un om care ştie să construiască punţi între valorile din România, cele din Europa şi cele de dincolo, de peste Oceanul Atlantic. A descoperit lumina şi frumuseţea României şi a Dunării după ani petrecuţi în Germania. Şi a înţeles că poate împărtăşi miracolul natural al peisajului românesc creatorilor din întreaga lume. A creat ”Galeria 418”, unde a invitat artişti români şi artişti străini, şi Fundaţia ce-i poartă numele.

Dinamismul ei este molipsitor şi, cu certitudine, Joana Grevers va deveni un nume tot mai cunoscut şi îndrăgit de plasticienii români şi din întreaga lume, dar şi de colecţionarii iubitori de frumos. Ea ştie să descopere în artiştii vizuali acel ceva universal. Artele vizuale au nevoie azi, ca întotdeauna, de locuri geometrice create din întâlnirea dintre creatori şi promotorii acestora, fie ei un mecena, un galerist, un critic de artă sau un colecţionar. Am descoperit vorbind cu Joana Grevers proiecte care par să se înscrie într-un viitor loc geometric important pentru artiştii contemporani. Este convinsă că ne risipim geniile.

”De noi depinde ce umbră lăsăm pe pământ”

La vernisajul expoziţiei Nocturnes, în Galeria 418

Ştiu că aţi studiat medicina. Aţi urmat cursurile în ţară sau în străinătate?

Am plecat din ţară la 17 ani şi am terminat liceul în Germania. Părinţii mei au părăsit România pentru că le dădea senzaţia mersului cu picioare zdrobite. Am studiat apoi medicina, la Regensburg, pe care am terminat-o cu un doctorat şi după aceea, Facultatea de Istoria Artei la München.

Există o relaţie între medicină şi pictură?

Medicul trebuie să fie şi preot. Trebuie să înţeleagă durerea şi moartea şi să-i ajute şi pe ceilalţi să le înţeleagă. Această intimitate este un material creator. Totodată, medicina este o ştiinţă exactă. Ea te învaţă să vezi. Îţi exersezi foarte mult ochiul. Eu am făcut şi dermatologie, care înseamnă în mare măsură diagnoza ochiului. Medicul, preotul, pictorul, ca şi toţi ceilalţi creatori, înaintează spre un tărâm comun, către un stadiu superior. Ce au cele două în comun? Poate misterul creaţiei.

La Palm Beach cu Guy Williamson

Ce v-a îndemnat către istoria artei?

Am avut întotdeauna un mare interes pentru artă. Când eram copil şi eram bolnavă, în afară de antibiotice şi paracetamol primeam cărţi de artă. Un fel de terapie prin artă. Bunica, mama erau pasionate de acest domeniu şi familia colecţiona opere de artă. Discuţiile despre artă făceau parte din viaţa noastră de familie. Îmi amintesc că la mesele din acea vreme se afla şi Noica, rudă prin alianţă cu noi, era vorba şi despre cultura generală a oamenilor din acea generaţie, care studiaseră în ţări ca Franţa şi Anglia şi pentru care arta făcea parte din subiectele curente. După ce am terminat medicina şi lucram într-un spital, mi-a venit ideea de a mă înscrie şi la Istoria Artei. Mi-au trebuit 10 ani să termin această a doua facultate, pentru că între timp am născut două fete, am mai trăit şi în alte ţări…

La Toronto 2009

Cât timp aţi profesat medicina?

Până în 2004, când am început să mă reîntorc spre România. Am plecat în Germania în 1974. Până în 2004, deci în 30 de ani, am venit în ţară doar de două ori, o dată la o nuntă şi o dată la o înmormântare. În 2004 am simţit un fel de elan de a redescoperi România. Exista şi o proprietate a familiei pe care eu n-o cunoşteam decât din fotografii, care urma să se vândă şi doream s-o mai văd înainte de vânzare. Venind aici, am hotărât să preiau această proprietate, ce a aparţinut unchiului meu, Ştefan Barbu Drugă, şi să mă ocup de ea. Era o familie cu prestigiu şi bogăţie din vechea Craiovă, care se ocupa cu negoţul de cereale. Conacul era odinioară o superbă clădire între Art Deco şi Art Nouveau. La Cetate, am simţit frumuseţea copleşitoare a locului, dar şi spiritul strămoşilor. Mi-am zis că acest loc poate fi transformat într-un lăcaş de cultură.

Dar acolo, pe malul Dunării, nu este o zonă cu precădere agricolă?

Ba da. Era conacul ce aparţinuse străbunicilor mei, apoi unchiului meu, într-o zonă foarte frumoasă, cu o lumină extraordinară, cu multe clădiri… El a fost cel care a înlesnit exportul de cereale până la Viena şi a construit mori. Pe vremea aceea, croissant-urile din celebrele cafenele vieneze erau făcute din făină românească. Între timp, după mulţi ani de comunism, conacul ajunsese într-un stadiu nu foarte simpatic, apoape dărăpănat. Clădirea era placată la exterior cu terase circulare şi pergole ce aminteau de o vilă italiană.

Romul Nuţiu, Assemblage III

Înţeleg că numele dumneavoastră face parte dintre acele familii al căror arbore genealogic îşi împleteşte rădăcinile, trunchiul, lăstarii cu istoria României.

Vreau să vă spun că împărtăşesc în totalitate ideea că nu strămoşii sunt cei care ne îndreptăţesc locul sub soare, ci de noi depinde umbra pe care o facem pământului. Într-adevăr. Familia mea a făcut parte din vechile familii boiereşti.

Ce preţuiţi mai mult din ceea ce v-au transmis?

Cred că demnitatea, respectul valorilor şi al ideilor, nearoganţa, munca, cumpătarea, libertatea ideilor şi francheţea.

Lucrarea din centru este o creaţie de Diet Sayler

Conacul de pe malul Dunării este un adevărat depozitar de memorii, la fel ca sufletul unei catedrale. Ce altceva v-a atras acolo?

O vilă ce ascundea în pereţii ei visuri, bucurii, dar şi suferinţe şi tristeţi. Un conac, foarte solitar în mediul rural de acolo: o vilă frumoasă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, cu un turn şi clădirile adiacente. De o simplitate nobilă, dar şi elegantă. În plus, m-a fermecat câmpia Dunării, cu lumina ei extraordinară. Sigur că era un loc foarte important pentru agricultură, dar în trecut cred că acolo era o combinaţie între agricultură şi vilegiatură. Am decis să-l pun un pic pe picioare, ceea ce a durat câţiva ani, până în 2008. La Conac, creaţia există în forma cea mai pură. Este dovada că şi zonele rurale pot oferi un loc şi un timp pentru promovarea artei contemporane. Proiectul este o viziune ce evoluează pas cu pas spre o realitate concretă. De la terminarea proiectului până acum am invitat acolo, în fiecare vară, într-un Atelier de creaţie, artişti care lucrează într-o atmosferă extraordinară. Au fost Romul Nuţiu, Adriana Elian, sculptorii Cristian Răduţă şi Ştefan Creţu din Sibiu, artista americană Maggie Michael. Marina Albu a realizat un adevărat performance care se încadrează perfect în ambientul de la Cetate. Şi în această vară voi invita, de asemenea, nume cunoscute din artele vizuale, dar şi tineri.

Vincenţiu Grigorescu, lucrare în negru, şi Diet Sayler, piesă intitulată Cimabue

Aţi creat în Bucureşti ”Galeria 418”, unul dintre proiectele de succes ale Fundaţiei dumneavoastră, aflată în zona Grădinii Icoanei, o galerie luminoasă, cu geamuri mari prin care pătrunde lumina soarelui, ce respiră de frumuseţea tablourilor.

Tot în 2008 am înfiinţat această galerie cu ideea de a promova arta contemporană românească, atât în România, dar mai ales în străinătate. Dacă mă interesează pictura, acest mod este creat de credinţa mea că nu pot trăi decât pentru a construi şi a iubi. Sunt pasionată de arta abstractă românească postbelică şi poziţia ei în context internaţional.

Dr. Joana Grevers alături de prof.dr. Marcel Tolcea

Acum, în Galeria dumneavoastră este deschisă această incitantă expoziţie, ”Structure Energy II – The Power of Abstraction”.

Este cea de a doua expoziţie cu acest nume, supusă afinităţilor şi comparaţiei între trei artişti: Vincenţiu Grigorescu, Romul Nuţiu şi Diet Sayler, sub motto-ul ”Puterea abstracţiei”. Mă interesează foarte mult artiştii care, în anii ’50-’60, în timpul comunismului, au lucrat în manieră abstractă, o modalitate de a se opune regimului. Sunt aici mai multe curente ale abstracţionismului. Romul Nuţiu şi-a petrecut majoritatea vieţii sale la Timişoara şi a început să picteze abstract în anii ’60, păstrând această direcţie până în 2012, când s-a stins din viaţă la 82 de ani. Este considerat o mare personalitate. El a urmat crezul expresionismului abstract din România postbelică, dezvoltând o avangardă românească la debutul anilor ’60. La depărtare de Bucureşti, într-un mediu politic mai puţin opresiv, experimentul său îşi urma cursul firesc. Pe de o parte, exista ”Grupul Sigma”, de sorginte neo-constructivistă, şi pe de altă parte exista expresionismul abstract al lui Nuţiu. Ideea este să conectăm aceşti artişti la mişcarea internaţională a artei abstracte. În cazul lui, dorim să evidenţiem legătura cu Şcoala de la New York, cu De Kooning şi informalul, pentru a-i stabili locul exact pe scena plastică internaţională. Diet Sayler, şi el din Timişoara, făcând parte iniţial din „Gupul Sigma”, care a fost prezent în Expoziţia de la Sala Kalinderu, legată de vizita lui De Gaulle la Bucureşti, a ajuns în colecţiile Muzeului MoMA. A plecat în Germania, unde şi-a continuat cariera, s-o numim neo-constructivistă. Este foarte cunoscut în Occident, cu lucrări la „Albertina”, „Birmingham”, în muzeele din Stuttgart. Mă bucur că îl readucem în Bucureşti – la el fenomenul este uşor inversat. Cel de al treilea artist este Vincenţiu Grigorescu, care a părăsit România în 1973, dar primele expoziţii de aici au fost avangardiste, lucrând foarte mult în negru sau alb. Negrul abstract geometric a fost folosit de el chiar înainte de Soulages, ceea ce nu prea se ştie. După ce a părăsit România, s-a stabilit în Italia, întâi la Milano, unde a fost reprezentat de „Galeria Vismara”, a galeristei Zita Vismara, extrem de activă la vremea respectivă, reprezentându-i şi pe Lucio Fontana, pe Castellani, pe acei artişti italieni pentru care suprafaţa pânzei devine temă. După câţiva ani, Vincenţiu Grigorescu s-a stabilit în Liguria, la mare, la Castelnuovo Magra. Din atelierul lui de acolo am adus cele mai multe lucrări expuse acum în galerie. Expoziţia creează un dialog şi reface un trecut, pentru că Diet Sayler şi Vincenţiu Grigorescu au expus împreună în Italia. M-am bucurat că la vernisaj am putut-o invita pe Marzia Ratti, critic de artă şi curator, care a făcut câteva expoziţii cu ei la La Spezia şi îi cunoştea de acolo. Opţiunea pentru abstract pe care cei doi artişti au manifestat-o în propria artă, chiar dacă pe direcţii diferite, în forma unei reduceri figurative şi cromatice, la Grigorescu, în geometrie şi logică, la Sayler, este cât se poate de elocventă şi trebuie interpretată în cheia unui refuz categoric al realismului socialist. Este semnificativ să constatăm şi unele analogii de natură lingvistică între cei doi artişti, cel puţin până la un anumit moment: amândoi vor adopta, încă din perioada în care se aflau la Bucureşti, constructivismul în forma lui cea mai radicală, care nu avea nimic în comun cu obişnuinţa gustului comun, fie el al burgheziei sau al maselor îndoctrinate.

Conacul Barbu Druga

La Spezia pe Coasta Ligurică… Categoric, erau fascinaţi de lumina de acolo, atât de specială.

Într-adevăr. Acolo unde avea un atelier şi Diet Sayler, care, de altfel, trăia la Nürnberg. Cei doi se cunoşteau din România, dar s-au regăsit în Italia. În acelaşi timp, Diet Sayler îl cunoştea şi pe Romul Nuţiu, fiind amândoi din Timişoara.

Să ne aducem aminte ceea ce afirma istoricul de artă Coriolan Babeţi, care scria despre expoziţia artistului Romul Nuţiu din anii ’70, numindu-l ”Pollock al Coastei de Vest a picturii româneşti”.

”Crezul meu era legat de ideea că percepţia lucrurilor e destul de importantă pentru actul de creaţie, dar, fiind limitată, trebuia apelat la subconştient prin experiment, provocare şi transcendenţă. Informalul meu s-a născut printr-o muncă asiduă şi dăruire”, afirma Romul Nuţiu. În arta sa, Romul Nuţiu întruchipează ideea de ”elan vital” instaurată de filosoful Henri Bergson. Asonanţele şi contrastele din actuala expoziţie deschid noi căi de interpretare şi o mai bună înţelegere a fiecăruia dintre aceşti artişti. Mi se pare foarte frumos să continuăm dialogul cu opera acestor trei reprezentanţi ai abstracţionismului românesc, fiecare venind din altă poziţie.

La Cetate, pe malul Dunării, odinioară

V-aţi dori să duceţi această expoziţie şi dincolo de Ocean?

La East Hampton, locul unde este şi atelierul lui Willem de Kooning şi unde abstracţioniştii americani au lucrat în anii ’50-’60, am dorit să facem o expoziţie cu lucrări de Romul Nuţiu, care este „ruda europeană” a abstracţioniştior americani, la Centrul de Artă. M-aş bucura să-l cunosc şi pe Coriolan Babeţi, care l-a descoperit pe Nuţiu în anii ’70, realizând câteva cataloage şi scriind câteva articole foarte interesante, descriindu-l ca pe un expresionist abstract, chiar dacă nu a folosit atunci termenul ca atare. El afirma că dacă ar pune un tablou de Romul Nuţiu într-o sală Jackson Pollock, nici paznicul, nici directorul muzeului nu şi-ar da seama că nu a fost întotdeauna acolo. La East Hampton există foarte mulţi colecţionari interesaţi de expresionismul abstract.

”Mi-aş dori să construiesc un mic muzeu de artă contemporană”

La Cetate

Faceţi parte din boardul Fundaţiei ”Guggenheim Collection” încă din 2008.

Sunt membru al „Advisory Board” al „Muzeului Peggy Guggenheim” din Veneţia. De acolo am şi o slăbiciune pentru expresionismul abstract, pentru că Peggy l-a susţinut la vremea aceea pe Jackson Pollock şi a colecţiont foarte multe opere ale lui. Există la Veneţia, în Muzeul Guggenheim, doi mari artişti români, Brâncuşi şi Brauner, iar la ”Guggenheim” din New York îl găsim pe Sorel Etrog. De curând, am devenit şi membru al Comitetului de achiziţii de artă est-europenă de la „Tate” din Londra, care îşi extinde acum foarte mult spaţiile, cu câteva mii de metri pătraţi aflaţi în construcţie. În septembrie, membrii acestui comitet de la „Tate” vor veni în România pentru a vedea artă din anii ’50, ’60, ’70 şi pentru a achiziţiona eventual lucrări ce vor fi puse în dialog cu colecţia deja existentă. Mi-aş dori să construiesc un mic muzeu de artă contemporană, să existe o sinergie între muzee, galerii, case de licitaţie şi colecţionari.

Atelierul de creaţie instalat în vechiul siloz

Sunteţi interesată numai de arta abstractă?

Arta abstractă înseamnă pentru mine artiştii care în anii ’50-’60-’70 au avut curajul să meargă pe alt drum şi au fost consecvenţi. A fost un fel de opoziţie prin artă. Pe de altă parte, desigur, mă interesează şi generaţia tânără. Sunt câţiva artişti tineri pe care galeria îi susţine. Generaţia de mijloc e mai dificilă. A avut şi o soartă dificilă. Cred că artiştii tineri, care nu au avut prea mult de-a face cu perioada de dinainte de ’89, au altă prospeţime, altă libertate, altă energie şi un alt aplomb.

Marina Albu, la Cetate

În afară de Atelierele pe care le organizaţi la Cetate, vă implicaţi în promovarea tinerilor artişti?

Da. Îi susţin şi în Bucureşti, dar şi în străinătate. Am avut o expoziţie personală a sculptorului Cristian Răduţă, care evoluează extraordinar şi e plin de idei şi de vitalitate, lucrează foarte serios şi conceptual şi, în acelaşi timp, este şi poetic, are o imaginaţie extraordinară, un simţ pentru formă şi umor. Are toate ingredientele pentru a ajunge departe. După expoziţia actuală este programată personala lui Ştefan Creţu din Sibiu, tot sculptor, care se ocupă de artă cinetică. Obiectul cinetic are şi el o tradiţie dacă ne gândim, de exemplu, la Tinguely. De curând, am văzut la Londra o expoziţie foarte frumoasă de artă cinetică. O artă care va rămâne şi care evoluează. Ştefan Creţu are un univers de forme nelimitat şi un talent tehnic autentic pe care reuşeşte să-l transpună în lucrări unice, amuzante şi absolut originale. De câte ori mergem cu el la Târguri are un impact remarcabil. Chiar recent, la Köln, am fost la Târgul „Kölner Liste” şi în presă a apărut un articol despre „arta de mâine” şi au fost reproduse nişte lucrări ale lui.

Cum îi descoperiţi pe artiştii tineri?

Pe mulţi dintre ei i-am cunoscut în Comitetul de la MNAC în care am fost numită în anul 2007, când comunitatea europeană le-a oferit o mică sumă pentru a-şi forma propria colecţie. După aceea i-am urmărit. M-am dus după Nuţu la Timişoara, după Cristian Răduţă la Roma, la Accademia di Romania, unde avea atunci un grant… Apoi lucrurile se leagă. Odată cu Romul Nuţiu a apărut şi Diet Sayler… M-am oprit la câţiva artişti în al căror limbaj mi s-a părut că există ceva universal şi care m-a convins.

Parcul Conacului în trecut. Un loc nu numai pentru agricultură, dar şi pentru vilegiatură

Galeria dumneavoastră are un public constant?

În expoziţia Galeriei vin mulţi vizitatori, dar există şi prieteni ai Galeriei care vin încă de la începutul ei, care urmăresc artiştii propuşi de mine şi care chiar cumpără. Această deschidere către pictori recunoscuţi în afara graniţelor ne-a dat posibilitatea de a experimenta, de a testa gustul publicului. Desigur, impunerea pe piaţă a unui artist cere o investiţie pe un termen relativ lung.

Aveţi relaţii şi cu colecţionari pasionaţi de arta abstractă? Mergeţi la Târguri de artă?

Bineînţeles. Artiştii au mare nevoie de colecţionari. Am fost, printre altele, la Târgurile de la Miami Beach, Palm Beach, la ”Art Toronto”, la Santa Fe, la Monte Carlo.

Cu pictoriţa Anca Bodea

Dumneavoastră, prin ”Galeria 418”, aduceţi frumosul şi binele printre noi.

Nu înţeleg de ce presa din România nu face decât să se descotorosească de bine şi de frumos, lăsându-ne învăluiţi numai de rău şi urât. Ceea ce n-ar trebui să se uite este că, în România, cultura a fost structura de rezistenţă de veacuri şi sunt convinsă că este încă o carte deschisă.

Cam cât timp staţi în ţară, când veniţi?

Depinde ce am de făcut. În principiu, o săptămână-10 zile pe lună sunt aici. Vin la expoziţie, apoi mă duc la Cetate, unde am lucruri de reparat, de consolidat… Acum pregătesc workshopul din vara aceasta.

Joana Grevers cu fiica sa Antonella

Este axat pe o temă anume?

Nu. Vin artiştii tineri, cei doi despre care am vorbit, Anca Bodea de la Cluj, foarte talentată, care deşi are doi copii mici lucrează foarte mult. A avut la Roma o bursă „Vasile Pârvan”, a studiat foarte mult Barocul italian şi face o legătură între el şi contemporan într-un mod elegant. În fiecare an este şi un invitat din străinătate. Anul acesta va fi o artistă care se apropie de 50 de ani, din Franţa, Raphaele Boutié, pe care am cunoscut-o la Paris şi care are un limbaj între figurativ şi abstract, foarte interesant.

De medicină înţeleg că nu vă mai ocupaţi.

M-am cam despărţit de ea din 2005, când am început să vin să-mi construiesc aici Galeria şi Cetatea. Mai practic rar pentru fetele mele, pentru prieteni, chiar pentru artişti…

Prof. dr. Philip Rylands, Simona Nuţiu, Alina Cristescu, Liviana Dan, Dr. Joana Grevers

Câţi ani au fiicele dumneavoastră?

21 şi 25 de ani.

Nu le lipsiţi dacă sunteţi plecată atât de mult?

Nu. Şi ele sunt plecate. Cea mică este la Londra în momentul de faţă, iar cealaltă este la Berlin. Fiica mea cea mare s-a îndreptat către arta contemporană, iar cea mică vrea să devină jurnalistă.

”Iubesc Renaşterea, dar în acelaşi timp şi pe Gerhard Richter”

Dr. Joana Grevers, o femeie plină de iniţiativă

Când sunteţi aici, vă faceţi timp să mergeţi la spectacole, la concerte… Ce hobby-uri aveţi?

Încerc să ajung cât pot de des la teatru, să ascult limba română vorbită aşa de frumos pe scenă. Dacă sunt în Bucureşti, mă duc des, mai ales vara, la Grădina Verona sau merg la Cărtureşti. Îmi place şi Herăstrăul, dar şi Mogoşoaia, un loc magic. Este o încântare când sunt acolo şi expoziţii.

Și când nu sunteţi în Bucureşti?

Ador să mă plimb prin galeriile din München, să fac un popas la ”Pinakothek”, îmi place să fac jogging în ”Englischer Garten”, apoi să fug în weekend în zona lacurilor la Chiemsee sau să urc pe munte în zona Tirolului German, la Berchtesgaden şi Ruhpolding. Dar o adevărată pasiune rămâne Italia. Nu lipsesc niciodată de la Bienala de la Veneţia. De altfel, unde călătoresc, străbat toate muzeele. Iubesc Renaşterea, dar în acelaşi timp şi pe Gerhard Richter. Bineînţeles că ador Viena şi, mai recent, Bilbao, de când am redescoperit spectaculosul ”Muzeu Guggenheim” construit de Frank Gehry, dar şi barurile cu tapas. Ca pe orice femeie, mă destinde shoppingul.

Expoziţie Romul Nuţiu şi Cristian Sida

În Italia, turiştii vin să vadă muzee, biserici, deci nu ceea ce s-a construit în ultimul timp, ci ceea ce datează de câteva sute de ani…

Da, întotdeauna voi face o adâncă reverenţă în faţa Renaşterii sau a romanicului care s-a dezvoltat atât de mult în Italia. Acolo îşi găsesc sursele de inspiraţie mulţi artişti contemporani. Vorbeam cu un pictor abstract francez care spunea că n-ar fi ajuns la viziunea lui estetică fără Piero della Francesca…

Ce filme preferaţi?

Bertolucci, Anghelopoulos, Visconti…

Ce lecturaţi?

Îmi place să mă delectez cu scrierile lui Henry James, Virginia Woolf.

Muzica?

Ascult cu mare plăcere Mozart.

Aveţi prieteni în România?

Mai am mulţi prieteni din copilărie aici şi apoi am prieteni care au plecat din România şi care se întorc şi ei.

Ce vă dezamăgeşte în România?

Nu-mi place în primul rând urâţenia blocurilor care te întâmpină la intrarea în Bucureşti şi mă bucură că în ultimul timp au mai început să le înfrumuseţeze. Altfel, găsesc că lucrurile progresează totuşi, spaţiile verzi sunt frumoase, totul este mult mai îngrijit decât acum câţiva ani. Îmi pare foarte rău să văd cum dispar peste noapte case superbe şi se ridică în locul lor construcţii banale. Mi se pare revoltător. În Bucureştiul vechi atât de frumos, cu zona din nordul Capitalei unde văd cum, din când în când, între vile se înalţă un bloc de sticlă. Ar fi foarte necesară o legislaţie în acest sens şi o supraveghere a construcţiilor. Sigur că mi-aş dori să fie mai mulţi colecţionari, mai mult interes pentru arta contemporană. Sunt prea puţine spaţii în care publicul să fie confruntat cu arta contemporană şi din cauza aceasta nu se formează cultura plastică necesară. Apoi, mă întristează că mulţi dintre oamenii din generaţia a treia cumpără ”mai târziu” o carte, un disc, o acuarelă sau un obiect decorativ. Întâlnirea cu pictura, cu cartea, muzica, teatrul şi filmul rămâne încă pentru mulţi un lux. Puţine ziare mai scriu despre cultură, renunţând la oxigenul condiţiei umane. Pierderea succesivă a competenţelor culturale acumulate este incalculabilă pentru cel puţin încă o generaţie.

La un vernisaj de artă abstractă

Tudor Arghezi spunea:”În toate isprăvile noastre ne pricepem mai tare să stricăm decât să îndreptăm”.

Din păcate, disputele dintre noi şi cu noi înşine au risipit timpul şi zeitgeist-ul, au creat şi adâncit permanent criza lipsei de timp şi timpii contrari necesari pentru marile şi dificilele transformări în toate componentele vieţii acestei ţări. Ne risipim geniile.

Ce planuri de viitor v-aţi făcut?

În primul rând, doresc să promovez cât mai bine artiştii Galeriei. Să fie cât mai conectaţi la mişcările internaţionale, să fie expuşi, să aibă contacte bune, să participe la expoziţii interesante. Apoi îmi doresc foarte mult să transform Cetatea din loc de agricultură într-unul de cultură, cu un muzeu de artă contemporană, cu un parc de sculptură… Desigur, acesta este un proiect foarte lung, care cere tenacitate şi viziune…

Împreună cu sculptorul Cristian Răduţă

Credeţi în destin?

Chiar foarte mult. ”Uneori ni se întâmplă să pipăim timpul, să-l pierdem printre degete, în excese de intensitate care-l proiectează în contururi materiale”, scria Cioran în ”Amurgul zeilor”. Oamenii au construit paradisul filtrând eternitatea din esenţa de veşnicie, în care un rol important îl joacă destinul.

La ce visaţi?

În momentul de faţă sunt foarte centrată pe realitate. De visat, visez tot la proiectele pe care le am, deci tot la artă.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.