„Manon” şi „Roberto Devereux”, pe firmamentul de la Met

Recent, Metropolitan Opera din New York a oferit iubitorilor săi două premiere cu creaţii lirice semnate de compozitori emblematici ai Italiei: Manon Lescaut de Puccini şi Roberto Devereux de Donizetti.

Încă de la punerea ei în scenă la Festivalul de Paşte de la Baden-Baden, în coproducţie cu Metropolitan Opera, producţia Manon Lescaut, regizată de Richard Eyre, şi cu decorurile monumentale concepute de Bob Howell, a provocat unele controverse. Transpunerea acţiunii sub Ocupaţie, bazată pe presupuse similitudini între moravurile din timpul Regenţei şi cele din mediile colaboraţioniste ale anilor negri, şi-a dovedit repede limitele, după părerea criticului Monique Barichella.

Kristine Opolais şi Roberto Alagna

În actul I, marea piaţă din Amiens este dominată de o scară colosală, fără rampă, care pare să ducă spre o gară în care se zăreşte o locomotivă cu aburi de tipul Pacific 231. La picioarele scării se află o braserie şi faţada unui palat. Deloc neliniştiţi de du-te-vino-ul militarilor cu uniforme verzi şi căşti, oamenii se relaxează sau joacă cărţi. Dintr-un vagon coboară o cochetă uluitoare, îmbrăcată în muselină, având pe cap o pălărie cu boruri largi. Nimic nu pare să o predestineze mânăstirii care o aşteaptă, aşa cum pretinde ea.

În actul II, reşedinţa lui Geronte, devenit cel puţin ministru la Vichy, este păzită de Wehrmacht. Scările confirmă parcă exclamaţia lui Théophile Gautier în faţa Reşedinţei Paiwa, construite de către Paiwa, pe numele real Esther Lachman, o aventurieră rusoaică de origine poloneză modestă, devenită marchiză portugheză, apoi contesă prusacă: „La fel cu virtutea, viciul are gradele sale”.

Portul Havre din actul III nu permite privitorului să distingă echipajul vaporului care pleacă spre Louisiana, cu ocupanţii lui înarmaţi până în dinţi, şi nici să înţeleagă cum se lasă înduplecat Comandantul de cererea unui Des Grieux ţinând în mână o puşcă.

În sfârşit, în actul IV, deşertul New Orleans reproduce simbolic decorul primelor două acte: gradene sfărâmate ca visurile lui Manon, ruine în urma unui bombardament, un labirint de pietriş periculos pentru cântăreţi.

Scara colosală din Manon Lescaut, concepută de scenograful Rob Howell

Cu toate acestea, muzica lui Puccini a strălucit, interpretată de o orchestră în mare formă, dirijată de Fabio Luisi, cu toată fineţea şi forţa care formează, de fapt, esenţialul operei. Pasiunea a însufleţit Intermezzo-ul, a luminat subtilitatea orchestrei, a susţinut corurile şi distribuţia.

Cuplul central, Manon – Des Grieux, a oferit o interpretare de mare ţinută. Kristina Opolais, extrem de nuanţată în In quelle trine morbide, sau în ironia muşcătoare la adresa lui Geronte ori în abandonul din Ah vieni! Colle tue braccia stingi Manon che t’ama…, întruchipând disperarea în Sola, perduta, abbandonata şi-a dovedit cu brio atât calităţile vocale, cât şi pe cele scenice.

Roberto Alagna a servit rolul lui Renato Des Grieux în toată complexitatea lui, de la dezinvoltura iniţială din Tra voi, belle la paroxismul disperării (No! Pazzo son!), trecând printr-un lirism exemplar în declaraţia Donna non vidi mai şi indignarea din O tentatrice. Cel mai francez tenor contemporan s-a dovedit la Met apărătorul categoric al repertoriului italian.

Un Geronte incisiv a fost basul britanic Brindley Sherratt, iar baritonul italian Massimo Cavalletti a realizat un Lescaut stilat.

Spectacolul cu Manon Lescaut a fost urmat de două seri cu reluări ale unor spectacole de succes, cu opere de Donizzetti, cu distribuţii remarcabile.

Eleonora Buratto şi Ambrogio Maestri în Don Pasquale

Producţia Don Pasquale, realizată în 2006, în regia lui Otto Schenk, poate fi considerată de-acum tradiţională. Pentru debutul ei la Met, Eleonora Buratto a încarnat o strălucitoare Norina, cu o virtuozitate fără greş, cu o plăcere a comunicării care lasă să se prevadă o carieră fulgerătoare. Ambrogio Maestri l-a întrupat pe Don Pasquale, portretizând un personaj pe cât de emoţionant, pe atât de comic. Javier Camarena, specialist în bel-canto, a stupefiat în Ernesto prin registrul său acut, Levente Molnar a creat un Malatesta excelent, iar dirijorul Maurizio Benini a condus întreaga aventură cu un antren irezistibil.

Vittorio Grigolo şi Aleksandra Kurzak în L’Elisir d’amore

Elixirul dragostei, producţie care a deschis stagiunea 2012-2013, pusă în scenă de Bartlett Sher, l-a avut la pupitru pe dirijorul italian Enrique Mazzola, care şi-a făcut debutul la Met.

Vittorio Grigolo, cu o voce aflată în plenitudinea strălucirii sale şi cu o stăpânire perfectă a nuanţelor, a alternat exuberanţa, naivitatea şi lirismul în Nemorino, Alessandro Corbelli a excelat în Dulcamara, iar Aleksandra Kurzak a construit minunat personajul Adina.

Sondra Radvanovski şi Matthew Polenzani în Roberto Devereux

A doua premieră de la Metropolitan Opera a fost Roberto Devereux, care n-a figurat niciodată până acum pe afişul Operei newyorkeze.

New York-ul a descoperit Roberto Devereux pentru prima dată în 1965, prin două concerte susţinute de Montserrat Caballe la Carnegie Hall. Cinci ani mai târziu, Beverly Sills a abordat rolul Elisabettei, de data aceasta în versiune scenică, la New York City Opera, cu o voce notabilă, dar nu pe măsura rolului.

Anul acesta onoarea premierei i-a revenit Sondrei Radvanovsky, care a abordat acest rol în continuarea celor ale Annei Bolena şi Maria Stuarda din punerile în scenă semnate de David McVicar. De la interpretarea rolului din Roberto Devereux la Toronto, în 2014, soprana americană a aprofundat portretul Elisabettei, inclusiv pe plan vocal. Stăpâneşte dinamica şi gestionează schimbările de registru cu mare fluiditate, desfăşoară magnifice pianissimo în acute, inspirate vizibil de Leyla Gencer şi Montserrat Caballe. „Totuşi, Sondra Radvanovsky, scrie criticul David Shengold, în pofida înţelegerii evidente a psihologiei reginei trădate, nu abordează textul ca Beverly Sills sau, mai aproape de noi, Nelly Miricioiu. Desigur, acest aspect se va ameliora de la o reprezentaţie la alta. În seara premierei ea a fost numai emoţionantă, nu răvăşitoare”.

Elina Garanca în Roberto Devereux

Actor conştiincios, dotat cu o prezenţă scenică agreabiă, Matthew Polenzani a adus în rolul titular o voce de tenor liric de prim rang. Cântul lui a sedus, dar n-a dovedit toate calităţile necesare dimensiunii pre-verdiene a marii scene a închisorii din actul III, după părerea aceluiaşi critic.

În schimb, tenorul america a reuşit un excelent duet cu Sara, interpretată de Elina Garanca, stupefiantă şi vocal, şi fizic.

Considerată „mult prea întunecată”, noua producţie a lui David McVicar joacă pe cartea distanţării: figuranţi-spectatori urmăresc acţiunea din galeriile de deasupra scenei. De puţină apreciere s-a bucurat, de data aceasta, evoluţia dirijorului Maurizio Benini, trenantă, ignorând echilibrul interior al muzicii şi ritmul partiturii. Concluzia lui Shengold: „O seară de reţinut numai pentru Elisabetta, Roberto, Sara şi corul de la Met”.

Elina Garanca şi Mariusz Kwiecien în Roberto Devereux

Seriei de opere italiene de la Met i s-a alăturat un spectacol apreciat de public, Le Roi l’a dit de Léo Delibes, prezentat de data aceasta la Manhattan School of Music, unul dintre cele mai prestigioase Conservatoare newyorkeze, care are mai multe spaţii în care, cu concursul studenţilor lui, propune regulat spectacole lirice punând accentul pe repertoriul francez rar, cum ar fi Macbeth de Ernest Bloch, jucat anul trecut.

Crearea în Statele Unite a „operei comice” Le Roi l’a dit a permis multor studenţi din anul IV să facă primii paşi pe scenă. Opera, creată la Paris în 1873, cu 10 ani înaintea mult mai cunoscutei Lakmé, este încântătoare. Pentru acest spectacol a fost aleasă versiunea din 1898, care condensa primele trei acte în două. Intriga este savuroasă. Marchizul are patru fiice, dar niciun fiu. Când Ludovic al XIV-lea declară că are unul, marchizul se vede obligat, din teama de a-l contraria pe rege şi de a-şi pierde titlul de Duce pe care îl dorea, să-i ceară lui Miton, profesorul de etichetă al casei, să transforme un ţăran, Benoît, în aristocrat. Lecţiile au succes, dar tânărul se dovedeşte apoi arogant şi supărător.

Echipa operei Le Roi l’a dit de la Manhattan School of Music

Hotărând că „surorile” lui, Agathe şi Chimene, ajunse la vârsta măritişului, se vor căsători cu aleşii inimilor lor, Florembelle şi La Bleuette, Benoît stârneşte furia pretendenţilor aleşi de părinţii şi îl provoacă la duel. Apoi, crezând că l-au ucis, fug.

Aflând vestea decesului, Ludovic al XIV-lea îl ridică pe Marchiz la rangul de Duce, ca să-l consoleze. Cele două surori se căsătoresc cu iubiţii lor, iar Benoît, cu Javotte, camerista de care este îndrăgostit.

Din punct de vedere muzical, interesul se concentrează pe ansambluri de o mare bogăţie melodică şi pe trio-ul Benoit (tenor) – Florembelle şi La Bleuette, jucaţi în travesti de o soprană şi de o mezzosoprană.

Spectacolul a fost pus în scenă alert de Dona D. Vaughn, director artistic la Manhattan School of Music.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.