Mituri urbane

Aceasta este povestea adevărului rămas în mijlocul drumului. Şi nu pentru că nu ne-am fi ostenit noi să-l aducem mai aproape, ci pur şi simplu a fost alegerea lui să păstreze distanţa faţă de pretenţiile noastre de iubitori ai detaliului în clar. Nici adevăr pe deplin şi nicidecum un fals, istoria păstrată într-o poveste frumos ambalată de timpul care a trecut ascunde totuşi părţi de realitate trăită cândva.

Mitul întemeierii

De unde vine numele de Bucureşti? O legendă spune că provine de la numele păstorului Bucur. Acest cioban îşi păştea oile pe câmpia udată de Dâmboviţa şi dominată de un mic deal în vârful căruia se înalţă un mic aşezământ de cult cu hramul Sfântul Atanasie şi care ar fi bisericuţa care se vede încă pe malul drept lângă biserica Radu Vodă şi care totuşi nu datează decât de la jumătatea secolului al XVIII-lea.

Legenda lui Bucur reprezintă varianta populară a întemeierii oraşului Bucureşti şi a pătruns în istoriografie, după cum afirmă Paul Cernovodeanu, „prin intermediul călătorilor străini fiind receptată, în cele din urmă, şi de autohtoni, începând cu secolul al XIX-lea”.

Legendele de întemeiere ale oraşului Bucureşti sunt variate: noi, românii, amintim de ciobanul Bucur; o altă legendă orientală îl aminteşte pe armeanul Hapet Boukor, originar din Varna, care ar fi întemeiat Boukor-Aské (oraşul lui Boukor). Turcii au legenda lor: Bucureştii au fost întemeiaţi de Ebu-Kariş iar de aici Bukoriş. Pe când în limba albaneză „Bukur esht” înseamnă „frumos este”!

Mitul „Craiului de Curtea Veche”

Avem aici o dublă ipostază a craiului de Curtea Veche. Pe de o parte, au existat grupuri de aventurieri, care se refugiau printre ruinele Curţii Vechi, abandonată la mijlocul secolului al XVIII-lea. Pe de altă parte, avem tipologia umană descrisă cu voluptate literară de Matei Caragiale. Să le luăm pe rând.

În cazul bandelor de aventurieri, acestea sunt prezente în documentele istorice încă de la începutul secolului al XIX-lea. Pe fondul unui zvon legat de invazia unui corp turcesc peste Dunăre condus de vestitul Pasvantoglu, Mihai Şuţu a părăsit Bucureştii în mare grabă, urmat apoi de dregători, boierii şi târgoveţii mai înstăriţi. Arnăutul Sava Bimbaşa, şeful poterii Agiei, a pornit cu potera sa după domn deoarece îl lăsase cu soldele neplătite şi dorea să-l ajungă din urmă pentru a recupera banii cuveniţi. Pe la 30-31 mai 1802, Bucureştiul rămăsese aproape pustiu şi lipsit de apărare. “Atunci a început a domni oamenii disperaţi şi fără căpătâi care se numesc în vorba poporului crai”.¹

Oraşul rămăsese atât de pustiu încât “un om nu se vedea pe drum, şi zidurile înseşi păreau sălbatece şi înfricoşau pe privitori. Doar câinii se arătau, şi aceia speriaţi, cari, zi şi noapte urlând, tulburau pe fiecare”.²
Vagabonzii şi cerşetorii au “jefuit Curtea Domnească şi găsind acolo semnele domneşti, adică tuiurile şi stindardele, se preumblau cu ele pe toate uliţele oraşului iar căpitanul lor numit Melamos, de viţă arnăut şi de profesiune beccegiu (bragagiu, n.a.), se preumbla cu cuca domnească pe cap. Melamos era salutat cu strigătele: «Să trăieşti, Măria ta, ani mulţi şi fericiţi», unite cu înjurături. Craii pradă oraşul – desigur casele boiereşti şi ale negustorilor înstăriţi”.³

Mai mult, Melamos (sau Malamos după Nicolae Iorga) a dorit să incendieze oraşul pentru a rămâne veşnic în istorie precum Nero. Probabil că, în cele 40 de zile în care Bucureştiul s-a aflat în posesia sa, Malanos începuse să-şi pună ideea în practică.⁴

Probabil în acest moment a intervenit “un beşleagă turc aflător la Cotroceni” iar hoţii “se suie în spânzurători”. Desigur, în cea mai înaltă ţeapă se afla Melamos.⁵

Cealaltă versiune a craiului de Curte Veche apare în prima parte a secolului al XIX-lea şi a reprezentat o catalogare famată pentru vârstnicii care „cumpărau” bunăvoinţa fetelor tinere iar pe altele împingându-le spre adulter.

Mitul mahalalei famate

Geografia mahalalei famate a suferit modificări în timp. În secolele al XV-lea şi al XVIII-lea era zona de sud-vest a oraşului, în zona Podului Calicilor. Trepat, această zonă se transformă într-atât încât, în perioada interbelică, Calea Rahovei şi prima parte a Ferentarilor scăpaseră de trista faimă, recuperată însă cu rapiditate în anii puterii populare.

În secolul al XVIII-lea apăruse mica mahala a bătăuşilor numită mahalaua jarcaleţilor în zona bisericii Sf. Spiridon Vechi, la acea vreme aflată la margine de oraş. Ulterior, după 1750, aflăm de mahalaua Tirchileşti din partea de nord-est a oraşului ca fiind cea mai famată. Constantin Râuleţ în „Urechea mahalalei” a descris cât de important era să nu locuieşti în Tirchileşti, chiar dacă erai un om de toată cinstea.

De ce s-a numit Bucureştiul „Micul Paris”?

Probabil că această întrebare a avut deja multe răspunsuri. Unul dintre ele ar trebui să aibă o dublă trimitere: una umană, antropologică, şi alta de ambient, arhitectură. Cele două repere se întrepătrund deşi confruntarea dintre vechi şi nou la începutul secolului al XIX-lea a fost adesea agresivă.

Importul de europenitate l-au adus începând cu 1806-1812 ofiţerii armatei ruse, în mare parte de origine etnică scandinavă sau germană. Realitatea a prins contur în perioada următoare, îndeosebi după 1830, când Bucureştiul, precum şi Valahia, s-a aflat câţiva ani sub administraţie rusească. Modul de viaţă european a fost introdus în mai puţin de o generaţie atât de tinerii valahi care veneau de la studii de la Paris, Viena, Berlin etc., cât mai ales datorită imigranţilor din Europa Centrală şi de Apus, care au venit la Bucureşti în cursul secolului al XIX-lea, de la servitori la prosperi oameni de afaceri sau diplomaţi. Mulţi intelectuali francezi au dat un tonus cultural foarte dinamic societăţii bucureştene precum Frédéric Dammé sau Ulysse de Marsillac.
Oraşul se schimbă în cele mai detaliate repere urbanistice iar vestimentaţia, gesturile, accesoriile cotidiene devin aidoma celor de la Paris. Limba franceză era vorbită frecvent pe stradă şi pe anumite paliere sociale, includem aici şi o mare parte din middle class.

Ei bine, această schimbare spectaculoasă de imagine şi mentalitate, pentru un bulgar, sârb, albanez sau croat, în comparaţie cu ţările lor din Balcani aflate încă în componenţa spaţiului oriental al imperiului turcesc, a dus la apariţia sintagmei de „Micul Paris” pentru Bucureşti. Pentru majoritatea negustorilor şi liber-profesioniştilor balcanici, adevăratul Paris era prea îndepărtat şi prea costisitor şi de aceea, în Bucureştiul europenizat, au descoperit un Paris miniatural. De aici vine denumirea de „Micul Paris”, din uimirea smulsă călătorilor balcanici de un Bucureşti care s-a schimbat cu repeziciune, eliminând punţile care-l legau de Orient şi Balcani, pentru a se lega de Europa prin modelul cultural francez, de la vestimentaţie şi limbă la arhitectură şi preocupări cotidiene. Sintagma apare treptat în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea şi se impune în jurul anilor 1900. Bucureştiul se diferenţia foarte mult de oraşele balcanice, precum Sofia, Atena sau Belgrad, prin eleganţa, delicateţea şi impetuozitatea cu care se schimbase într-un oraş european şi care preluase aproape chirurgical părţi ale Parisului contemporan. Pentru bucureştenii de atunci, sintagma de „Micul Paris” valora mai puţin, ei cunoscând foarte bine faliile sociale dintre centru şi periferia încă oriental-balcanică. Având un centru exclusiv european, exista o reală şansă de schimbare pentru toate periferiile insalubre, fapt început cu greu şi timid la începutul anilor ’30.

„Micul Paris” şi-a trăit clipele de glorie iar ceea ce a dat consistenţă acelei epoci şi poreclei care a renumit-o se mai păstrează astăzi parţial în inelul central al oraşului: case, magazine, palate, edificii publice etc., multe dintre ele proiectate de arhitecţi francezi precum Albert Galleron, Cassian Bernard, Xavier Villacrosse sau Paul Gottereau.

„Ce n-a văzut Parisul!”

În „micul Paris” s-a născut un alt mit urban, o competiţie ciudată între cei cu potenţial financiar. Şi anume să aibă ceva ce nu a pomenit nici parizianul de viţă nobilă. Povestea este veche şi pleacă dintr-o interdicţie tradiţională. Până în vremea lui Cuza, negustorii, comercianţii, nenobilii în general, nu aveau dreptul să circule în trăsuri, chiar dacă şi le puteau comanda la Viena sau Paris.

Competiţia era atât de acerbă printre copiii beizadelelor de circumstanţă încât epigramiştii secolului al XIX-lea i-au descris astfel: „Pălărie ţuguiată,/ Geamu în ochi, ţigară’n gură,/ Freză creaţă, pomădată,/ Guler ‘nalt peste măsură;/ Haină strâmtă, pirpirie/ Şi mustaţă răsucită;/ O’nţepată ţăcălie/ Şi o biciuşcă pricopsită:/ Iată partea principală/ A pretinşilor cocheţi/ Ce’ngâmfaţi şi plini de fală/ Toacă câinilor bureţi!”.

În loc de concluzie

Dincolo de aceste poveşti rămâne oraşul pe care-l cunoaştem fiecare, cu bune şi cu rele. Oraşul real, un organism viu care respiră prin tot ceea ce facem. Bun sau rău. Tot astfel şi cu întâmplările din trecut care ne fascinează azi. Au aparţinut altor vârste urbane iar timpul le-a dat suficientă distanţă pentru a estompa exactitatea aprecierilor şi rigurozitatea definiţiilor. Cum spuneam, este povestea adevărului rămas în mijlocul drumului.

Note

1 Dan Berindei, Oraşul Bucureşti reşedinţă şi capitală a Ţării Româneşti (1459-1862), Societatea de Ştiinţe Istorice şi Filologice din RPR, Bucureşti, 1963, p.130.

2 Nicolae Iorga, Istoria Bucureştilor, Editura Municipiului Bucureşti, 1939, p.195.

3 Dan Berindei, op.cit., p.130.

4 Vezi Ştefan Ionescu, Bucureştii în vremea fanarioţilor, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1974, pp.284-194.

5 Nicolae Iorga, op.cit., p.195.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.