N-am spus-o, dar o repet

Am citit, de curiozitate, „Strategia de Dezvoltare a Sportului în România, perioada 2016-2032”. La început am încercat şmecheria la care recurgeau unii, pe vremuri, cînd citeau cărţile semnate de Agatha Christie: îşi aruncau ochii pe primele pagini, să vadă care sînt personajele şi-apoi săreau la ultimele, să vadă dacă a fost prins criminalul. În cazul acestui document n-a ţinut figura.

Strategia începe cu o frază destul de complicată:

„România se află pe o traiectorie de creştere economică pozitivă datorită unui cumul de factori macroeconomici cu influenţe favorabile asupra întregii vieţi sociale. În acest context sportul, ca fenomen complex, cu efectele sale de notorietate asupra educaţiei, sănătăţii, socializării şi economiei, explică interesele guvernelor care creează condiţiile pentru dezvoltarea sa şi punerea în practică a funcţiilor specifice”.

Partea cu sportul care explică interesele guvernelor care creează condiţiile e cea care poate deruta. Că în rest înţelegi: e cu sport şi cu sănătate şi cu educaţie şi cu România.

Am dat repede la final, dar n-am găsit „criminalul”, aşa că am citit toate cele 76 de pagini. Practic are de toate strategia: sportul factor de cultură şi dezvoltare umană, spaţiu fără frontiere, factor de promovare a sănătăţii, factor de promovare a identităţii naţionale, sportul pentru toţi, rolul cercetării în sport, ţinte strategice, analiza SWOT. E cu de toate, cum ar veni.

Problema e însă că nu răspunde la nişte întrebări pe care nespecialiştii, spectatorii, românii în general şi le pun în legătură cu sportul din România:

– trebuie să fim supăraţi pe sport pentru că n-am luat multe medalii la Jocurile Olimpice de la Rio şi să luăm măsuri? Adică noi, cu 5 medalii, de ce am fi cu mult mai supăraţi decît Norvegia, care a luat 4 medalii, toate de bronz? Oare şi norvegienii au făcut, imediat după Jocuri, o strategie din asta pe 16 ani pentru revigorarea sportului din ţara lor? Oare sportul norvegian e mai slab decît cel din România? Nu se aleargă, nu se schiază, nu se înoată în Norvegia? Nu merg ăia cu bicicleta mai mult decît noi? Nu sînt mai sănătoşi decît noi? Nu ştiu ăia cum e cu sportul pentru toţi, cu terenurile de sport în fiecare cartier şi la fiecare şcoală sau grădiniţă? Nu îmbină ăia mai bine educaţia cu sportul? Adică dacă noi, în următorii 16 ani, am lua drept exemplu infrastructura din sport a Norvegiei, am lua patru medalii, nu cinci?

Belgia s-a întors cu 6 medalii de la Rio, Elveţia cu 7. Oare ei au luat măsuri pentru revigorarea sportului în următorii 16 ani?

Că asta nu se înţelege din strategia noastră, la ce se referă ea? La revigorarea sportului în vederea obţinerii de rezultate în sportul de performanţă sau la sport în general, aşa, ca mişcare, ca o contribuţie la sănătatea noastră, a tuturor?

Că dacă e vorba despre medalii şi cupe, atunci trebuia făcută o strategie separată. Și-acolo, ca să înţelegem şi noi, nespecialiştii, trebuie să ni se spună lucruri ceva mai clare (dăm la întîmplare nişte variante, tot aşa, de nespecialişti):

– am identificat, urmare a unei analize atente, că românii au potenţial mai mare în sporturile individuale. Și-atunci vrem să dezvoltăm cu preponderenţă boxul, luptele şi halterele, să zicem. Facem centre olimpice de pregătire, unul ici, la Satu Mare, unul la Constanţa, şi încă unul, la Braşov, unde o dată pe an să vină şi din Satu Mare şi din Constanţa, la o pregătire centralizată, cu un antrenor de la „mama” boxului şi-a luptelor de-acasă, ca să atacăm medaliile încă de la următoarea ediţie a Jocurilor Olimpice.

– am observat că după ce i-am învăţat pe toţi cei de pe mapamond cum e cu gimnastica şi cu handbalul, noi nu mai avem rezultate în aceste două sporturi. Și-atunci aici ne concentrăm, la sporturile noastre de tradiţie, pe astea vrem să le revigorăm în primul rînd. Facem un plan naţional, le decretăm sporturi naţionale, facem selecţii în fiecare cătun, ne concentrăm pe aceste două sporturi şi aici spunem răspicat că vrem să luăm medalii.

Exemplele de acest gen pot continua. Cam asta ar aştepta consumatorii de sport de performanţă de la astfel de strategii. Lucruri concrete. Tăieturi de bisturiu. Măsuri care ar putea durea la început, dar care şi-ar arăta roadele. Dar asta ar însemna ca statutul antrenorilor profesionişti să se schimbe, să fie plătiţi bine, să fie adoptată rapid meritocraţia în locul promovărilor în posturi cheie ale unor neaveniţi. Ar însemna ca sportivii de performanţă să fie ţinuţi ca în palmă, să nu le lipsească nimic, să nu se concentreze pe nimic altceva decît pe cariera lor.

S-ar termina astfel cu confuzia asta între sportul de masă şi sportul de performanţă. Oricum, la partea cu modelele din sport, realitatea ne-a cam dat palme. Mulţi copii din lumea largă şi-au ales drept idoli sportivi care peste timp s-au dovedit a fi trişori cum tot atît de bine sintagma „sportul de performanţă dăunează grav sănătăţii” şi-a schimbat statutul de glumă de multă vreme.

În ceea ce priveşte sportul de masă, aici s-ar impune o strategie separată, care să pornească de la actualul mod în care e tratat sportul în grădiniţe şi şcoli, să treacă pe la statutul dascălului de sport (unul serios şifonat în ultimii ani), pe la lipsurile din infrastructură (care ar trebui rezolvate) şi să ajungă pînă la descoperirea că sportul este un mod de viaţă, nu un moft întreţinut de un selfie pe Facebook de la un cros la care am alergat 25 de metri.

Pînă una alta, n-am spus-o, dar o repet (vorba lui Gyuri Pascu): strategia aceasta de 76 de pagini are multe cuvinte, dar puţine fraze pe care le-am reţinut.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.