Nicolae Breban: O gafă ticăloasă (şi monumentală!)

Ei bine, acest om, această prodigioasă personalitate care infirmă categoric şi splendid nu numai ceata de văicăritori, de talentaţi sterili, de profeţi ai incapacităţii noastre de a duce la bun sfârşit un proiect, de leneşi aroganţi şi veşnic sarcastici faţă de valorile acestui neam, acest critic, pedagog şi gânditor al culturii noastre este, ţineţi-vă bine, dat afară din Uniunea noastră de breaslă, căreia inşi rari şi demni de seama sa îi dau abia şi cu adevărat credit şi prestigiu!

Într-unul din numerele recente ale României literare (nr.1-2/ 2015), la rubrica Ochiul magic este inserat un text, nesemnat, în care se anunţă excluderea criticului şi istoricului literar Eugen Simion din Uniunea Scriitorilor. Nu se dau detalii despre procedura acestei excluderi, e indicată doar pricina: neplata cotizaţiei. (Pentru anecdotică se mai pot cita unele cazuri de sancţionare pentru sus-zisa neplată a cotizaţiei: romancierul D.R. Popescu, fost preşedinte al Uniunii în două mandate, şi Ileana Mălăncioiu, ambii membri ai Academiei Române, cărora li s-a interzis să ia parte la una din adunările USR.)

Pornind de la grosolănia conducerii revistei de a nu semna un text de o asemenea importanţă, conducerea USR ne rămâne datoare cu procedura care a dus la o asemenea excludere extraordinară: unul dintre cei mai importanţi critici şi istorici literari din ultima jumătate de secol românesc este scos cu brutalitate, fără să i se acorde acel minimum de prudenţă, de stimă faţă de persoană pe care îl acordă şi justiţia, fără să fie întrebat şi împricinatul înainte de a se pronunţa fatala hotărâre! Nu am aflat în ce cadru s-a luat această hotărâre, la ce nivel – la şedinţa conducerii sau a Consiliului? De plen, cu siguranţă, nu a fost vorba, deoarece de mai bine de un deceniu Adunarea Generală a USR nu a mai fost convocată, sub diverse pretexte falacioase!… Oricum, eu, în calitate de vechi membru al USR şi în cea de romancier, inovator şi susţinător al acestui gen în vremuri aspre, discreţionare politic, cer să mi se dea cont de această procedură, dacă ea a avut loc şi pentru noi, contemporanii, dar şi pentru viitorimea literară, să ni se comunice cine, cu nume şi pronume, a votat această inimaginabilă eroare. Care, o spunem răspicat, în spiritul ei, echivalează cu o gravă discreditare a obştei noastre literare. A mai existat un caz similar, întâmplat cu un sfert de secol înainte, imediat după Revoluţie, când întreg Consiliul USR, într-o şedinţă la care am participat şi eu, prin vot secret, a hotărât excluderea din USR a romancierului Eugen Barbu. Eu, astăzi, regret votul meu de atunci, ne-am lăsat târâţi de iureşul etic sau est-etic post-revoluţionar, care a stârnit nu puţine gafe şi ticăloşii pentru ani lungi şi multe false probleme!

Una din acestea, întâmplate în aceeaşi adunare, a fost atacul tânărului Liviu Antonesei contra lui Eugen Simion – în fapt contra grupului din care făcea parte eminentul critic şi care îi mai număra pe Marin Sorescu, Fănuş Neagu şi Valeriu Cristea –

sub acuza teribilă în acele zile de apolitism. (L. Antonesei, pe care îl preţuiesc, îmi mărturisea de curând cu nu-şi mai aminteşte de discursul său.) Dnii Manolescu, Dinescu, chiar şi Doinaş sau Paler militau aprig, atunci, pentru implicarea în actul politic, pentru că „tot eram liberi”. Or, se vede acum, la un sfert de veac, că poziţia lui E. Simion era cea justă; ceea ce au făcut, apoi, dl. Manolescu şi amicii săi de la GDS, aplicând moravurile politice şi ale procuraturii dezlănţuite în viaţa noastră literară, a dus, după cum s-a văzut, la atacul contra valorii şi a valorilor de prim rang ale literaturii române, macularea grosolană a unor vârfuri şi a unor creatori de operă, singulari, în vremea comunismului, chiar şi post-mortem, atacul la identitatea şi tradiţia neamului nostru!

Urmaţi de un cârd de „tineri” la care pofta arivistică s-a aprins mai iute decât râvna creatoare, lucru ce a culminat în acei ani şi cu ruşinosul număr al Dilemei vechi, în care nu puţine haimanale literare au aruncat cu pietre şi au scuipat în statuia lui Eminescu! Unul din reflexele tipice ale reactivităţii maselor sau a unor grupuri infestate de o nouă „credinţă” este lapidarea haotică şi brutală, într-o formă sau alta – în piaţa publică, se înţelege – a unor nume şi persoane decretate drept „stânjenitoare” sau „duşmane”, sub influenţa unor incitatori de ocazie, aceştia însă prea lucizi de ţelurile lor oportuniste. A fost cazul lui Eugen Simion, Marin Sorescu, Valeriu Cristea (pe acesta N. M. nu-l iartă nici în aparenta, „obiectiva” sa Istorie a literaturii…, acuzându-l că a pubicat cu decenii în urmă câteva rânduri în favoarea candidatului politic Ion Iliescu. Putea foarte bine, dacă ar fi avut realmente curajul pe care-l mimează, să-l acuze şi pe Cioran, care a „greşit” asemenea!).

Eugen Simion stă cu cinste în marea falangă a criticilor şi istoricior literari care în anii şaizeci şi mai apoi au scos literatura română din marasmul şi calomniile bolşevice ale comunismului românesc de primă oră, ticăloşii de care au fost inundate manualele, universităţile, Academia, şi care tindeau să ne smulgă din istorie, din Europa, din fiinţă chiar, dacă prin acest lucru înţelegem în primul rând conştiinţa de sine, demnitatea persoanei. Şi a neamului din care venim. O Falangă care, se ştie, mai numără personalităţi precum Şerban Cioculescu, G. Călinescu, T. Vianu şi mai tinerii I. Negoiţescu, Matei Călinescu, Lucian Raicu şi N. Manolescu. Cei care ne-au ajutat, ne-au susţinut şi apărat cu argumente valabile şi azi, pe noi, cei câţiva care am îndrăznit să sperăm şi să implantăm în solul încă mocirlos al deceniuui şapte o estetică bazată pe valoare specifică, după modelul unor înaintaşi ai iluminismului apusean, şi opere care rezistă şi azi, nefiind egalate de cei care au produs după 1989.

E. Simion este primul care aruncă pe piaţa literară şi politică, încă rigidă, o amplă monografie despre E. Lovinescu, ductor inestimabil, alături de Călinescu, al modernismului literaturii noastre; E. Simion este singurul care a avut tăria şi curajul de a înfrunta hidra cenzurii comuniste, iniţiind şi publicând în deceniul opt o sinteză a literaturii române contemporane: cele patru volume apărute sub titlul Scriitori români de azi, într-un moment când minţile cele mai iluminate ne învăţau că nu e posibilă o sinteză reală, valorică, a actului creator literar sau cultural. E. Simion este şi autorul unei opere voluminoase, monumentale, ce a pardosit exemplar activitatea sa de cronicar şi foiletonist, iar după Revoluţie, ani şi decenii în care unele minţi strălucite din critică au ales calea exilului – M. Călinescu, I. Negoiţescu sau Lucian Raicu – iar alţii, precum N. Manolescu, s-au afundat în mocirla politicii care se instalează oriunde atunci când se prăbuşeşte un uriaş sistem politic şi sunt răsturnate, chiar şi retoric sau jos-propagandistic, ideile şi preceptele ce i-au inflamat altădată pe alţi oportunişti, nu mai puţin numeroşi, el a condus în două mandate Academia Română, ajutându-ne pe toţi să purificăm această ilustră cupolă a întemeierii statului naţional de sub aburii încă sulfuroşi ai ingerinţelor brutale staliniste. Mai mult, alături de opusuri substanţiale despre literatura memorialistică a scris despre autori interzişi până de curând sau tendenţios recenzaţi precum Eliade, Ionescu sau Cioran. E. Simion s-a înjugat apoi, la propriu, unei vocaţii de cercetător şi îngrijitor de ediţii, publicând, cu ajutorul marelui grafician Mircia Dumitrescu – visul mare al multor generaţii de învăţaţi şi pedagogi ai literei româneşti! –, cele 38 de exemplare ale manuscriselor eminesciene. Tot sub cupola Academiei şi cu sprijinul unor mecena din varii zone ale administraţiei a fondat Biblioteca Pleiade, care a trecut acum de al 160-lea titlu, animând ceata îngrijitorilor de ediţii, oameni pricepuţi şi împătimiţi ai valorilor literare şi istorice, lăsaţi de izbelişte după Revoluţie de guverne care aplică cu brutalitate aşa-zisul principiu liberal, într-o ţară încă ultra-centralizată, fără acele fundaţii şi fără acei particulari bogaţi care în SUA sau în statele bogate apusene pot justifica aceste precepte.

Ei bine, acest om, această prodigioasă personalitate care infirmă categoric şi splendid nu numai ceata de văicăritori, de talentaţi sterili, de profeţi ai incapacităţii noastre de a duce la bun sfârşit un proiect, de leneşi aroganţi şi veşnic sarcastici faţă de valorile acestui neam, acest critic, pedagog şi gânditor al culturii noastre este, ţineţi-vă bine, dat afară din Uniunea noastră de breaslă, căreia inşi rari şi demni de seama sa îi dau abia şi cu adevărat credit şi prestigiu! Şi acest lucru ne este anunţat de o impertinentă voce anonimă pe ultima pagină a unei reviste pe care am condus-o şi eu şi la care am renunţat public ca să dau un semn ce trebuia să ne avertizeze asupra unei catastrofe ce ne pândea: tirania unui singur om într-un sistem poliţist şi anti-valoric. Un semnal, o demisie unică, rară, într-o ţară în care eroii sunt doar cei care devin victime ale sistemului, iar de renunţat la un privilegiu sau la o funcţie – nici vorbă – nu o face nimeni, de parcă renunţarea ar fi o abatere de la bunul-simţ, de la ceea ce se cade! De parcă ai fi pur şi simpu un nebun, un smintit social sau un agent de influenţă, cum a îndrăznit să mă taxeze în aceeaşi foaie N.M., uimit că nu i-am trântit telefonul şefului securităţii lui Ceauşescu! Da, N.M., care, în acei ani, când eram singurul scriitor important care îl primeam în casă pe Paul Goma şi când alături de el şi de prietenul nostru Ivasiuc luptam pentru publicarea fără ştersături a romanului Bunavestire, capodopera mea – şi se pare nu numai a mea! –, d-sa era, de altfel, perfect la curent nu numai cu ideile mele, ci şi cu acţiunile mele din acei ani, şaptezeci, singurul critic care a îndrăznit să laude apoi opul de care vorbim, fapt pentru care a şi suferit prin interdicţia de semnătură; Manolescu care vine la Iaşi împreună cu Nichita Stănescu să mă ajute să lansăm romanul Bunavestire în emoţia miilor de ieşeni; da, acelaşi Manolescu tace mâlc şi cu schime sarcastice de aproape trei decenii în legătură cu disidenţa mea spectaculoasă, care s-a produs înaintea lui Goma şi Ţepeneag – primii disidenţi reali, profeţi ai catastrofei naţionale înainte ca tiranul să-şi piardă marile sale susţineri, moment în care nu se anunţa nici o fisură în marele bloc din Est al comunismului moscovit.

În ce mă priveşte, cam târziu, dar, încă o dată, slab în faţa ideii de prietenie şi solidaritate intelectuală şi lucid de criza prin care trec încă o dată cartea şi litera românească şi obştea noastră din care fac parte – cu cinste, cred eu, de mai bine de jumătate de secol –, îi acord dlui Manolescu o şansă, da, o şansă de a repara, de a pune în paranteze penibilul text al Ochiului magic, care, rămânând astfel, consfinţit de o foaie ce a avut mari merite literare, riscă, chiar şi în postumitatea imediată, să se încarce de un blam penibil, aproape… scabros! Şi în ce fel anume? Păi… pur şi simplu prin convocarea Consiliului Uniunii şi punerea curajoasă în discuţie a acelui text nesemnat! Cu evacuarea din redacţie a autorului jalnicei, ridicolei „anonime”, iar dacă cumva a fost chiar Măria sa Jupânu Foii – Doamne, iartă-ne vorba proastă! –, să-şi facă pur şi simplu auzit regretul, bărbăteşte, ca un gentleman şi ca un adevărat, onest şi important critic, comentator îndriduit al operelor noastre de creaţie, ins ce a trecut cu demnitate prin epoci mai tulburi, cu adevărat opresive.

Dacă o va face, eu voi fi dispus să-i mai strâng o dată mâna, cum am făcut-o şi cu un an înainte la Paris, la Salonul de carte. Dacă însă… nu va face acest lucru, nu va avea nici puterea şi nici isteţimea să nu se creadă în marele public că se răzbună astfel, ignobil, pe un „rival” de breaslă, atunci eu, în ce mă priveşte – şi o spun într-un, vai, regim testamentar –, îl voi abandona pe ortacul şi fostul meu amic, de zile şi de nopţi ideatice, adânc confesive, larilor şi penaţilor săi; să ştie – între noi doi, aflaţi de decenii în centrul şi în vârful acestei fantastice vocaţii, a literei, împovăraţi de atâtea imponderabile din care se ţese fuiorul istoriei, la urme-urmei – nimeni nu va putea să decidă decât unul dintre noi, singuri, departe şi surzi în vacarmul cetăţii!

Dacă se certifică faptul incredibil că Nicolae Manolescu loveşte pieziş, cu piatra, pe unul din cei cu care a luptat şi a crezut împreună în anii crânceni de suferinţă naţională, eu, cel ce-mi semnez textele cu numele tatălui meu, preotul Vasile, şi cu pronumele câştigat cu neclintită credinţă în litera şi cartea românească, eu va trebui să mă îndepărtez de o iluzie ce devine tot mai falsă, mai incredibilă, mai înnecăcioasă – iluzia prieteniei între cei ce mărturisesc aceeaşi credinţă.

Bucureşti, martie 2015

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.