Ordinea lumii

Sunt puţini cei care ajung în roluri de decizie şi au capacitatea analizei proprii. În mod sigur, în reflecţiile asupra relaţiilor internaţionale, Henry Kissinger este unul dintre ei, alături de Helmut Schmidt, Jacques Attali şi Shlomo Avineri, de pildă. Cine este interesat de gândire elaborată în acest domeniu, cu viziune propriu-zisă, se impune să-i frecventeze. Mai cu seamă atunci când este vorba de turbulenţele acestor ani (terorismul, proliferarea nucleară, resurgenţa fundamentalismelor, Ucraina etc.) şi cu deosebire în atmosfera unui nou conformism, ce s-a instalat, cum se poate uşor observa, în minţi şi în opinii.

Henry Kissinger are, desigur, avantajul că vine din locurile în care se iau deciziile de cel mai larg impact, el însuşi fiind la un moment dat coautor al acestora. După ce a dat volumul On China (2012), în care a apărat bazele abordării lumii puse de înţelegerile Nixon-Mao Zedong, inovativul cugetător se regăseşte acum în librării cu mult aşteptata sa carte World Order (Penguin, New York, 2014). Familiarizat cu “realismul” unui Metternich sau Bismarck, pe care îl şi continuă, de altfel, Henry Kissinger vrea să capteze direcţia evenimentelor într-o lume în care nici accidentele, nici haosul nu ies din discuţie. El se întreabă cum s-ar putea ajunge astăzi la o ordine internaţională viabilă? Răspunsul său se distanţează de la început de clişeele actuale considerând ordinea mondială ca fruct al unui proces deschis, ce îi antrenează pe toţi actorii. Invocarea lui Heraclit din Efes, cu filosofia perpetuei deveniri, ca orizont al cercetării, este, de altfel, grăitoare. Cinci premise generale se lasă detectate în analiza din volumul World Order, al lui Henry Kissinger.

Prima este aceea că exercitarea puterii “blânde (soft power) şi valorile umanitare nu sunt suficiente pentru a asigura o ordine mondială, deşi numai o ordine acceptată, deci neconstrânsă, este viabilă. “Ordinea în acest sens trebuie să fie cultivată; ea nu poate fi impusă” (p.8), dar se obţine într-un sistem conceput riguros (p.368).

A doua este aceea că “nici o societate singură nu a avut vreodată puterea, nici o conducere rezilienţa şi nici o credinţă dinamismul să-şi impună vederile în mod durabil în lume” (p.105). Nimeni nu poate controla totul, încât pluralitatea actorilor trebuie luată ca punct de plecare al unei ordini internaţionale viabile.

A treia premisă generală este aceea că avem nevoie în continuare de “sistemul westphalian al ordinii mondiale” – bazat, cum se ştie, pe state ce se bucură de “suveranitate”, cuprinse într-o “comunitate mondială (world community)”. Ordinea mondială, argumentează Henry Kissinger, presupune şi în zilele noastre, precum odinioară, “echilibrul puterilor (balance of powers)”. În modernitatea în care ne aflăm, cu “comunicaţii instantanee şi flux politic revoluţionar” (p.8), este nevoie de un “sistem westphalian global”, care stabileşte reguli de abordare a litigiilor şi pune limite rezonabile comportamentului fiecărui actor. Aşa cum, în secolul al şaptesprecelea, câteva sute de europeni oripilaţi de un război epuizant au conceput prevenirea recurenţei acestuia, “timpul nostru, fiind confruntat cu perspective chiar mai grave, resimte nevoia să se acţioneze pe baza necesităţilor sale, înainte de a fi copleşit de ele” (p.373).

A patra este aceea că politica şi omul de stat trebuie să aibă capacitatea de a rezolva continuu două probleme – “legitimarea” deciziilor şi exercitarea “puterii”. “Pentru a fi sustenabil, orice sistem al ordinii mondiale trebuie să fie acceptat ca just – nu doar de lideri, ci de cetăţeni […] Ordinea şi libertatea, descrise uneori ca poli opuşi în spectrul experienţei, ar trebui înţelese în interdependenţă” (p.8). Dinspre conflictele existente vin, însă, în zilele noastre, presiuni la a lua în considerare scopuri politice şi religioase pe o suprafaţă mai largă, încât de “o nouă definiţie a legitimităţii politice şi internaţionale” este stringentă nevoie (p.134). Problema pentru liderii statelor este de a se ridica peste urgenţele de acţiune de fiecare zi şi de a asigura integrarea experienţelor istorice şi a valorilor aflate în competiţie (p.9).

A cincea premisă generală este aceea că situaţia lumii poate aluneca oricând în pericole. De aceea, trebuie trase mereu învăţăminte din intrarea statelor în Primul Război Mondial, de la început evitabilă, produsă de fapt în urma unui şir de erori şi de reacţii inadecvate la terorism (p.82). Europa trebuie să recapete abilitatea de a distinge între “tactică şi strategie” (p.229) şi să-şi procure necesarul de “legitimitate” nu evitând, ci în legătură cu “strategia” (p.368). “Europa s-a întors la întrebarea cu care a luat startul, exceptând situaţia că acum ea are un impact global. Ce ordine internaţională poate fi distilată din aspiraţii concurente şi tendinţe contradictorii? Care ţări vor fi componente ale ordinii şi în ce manieră îşi vor raporta ele politicile una la alta? De cât de multă unitate are nevoie Europa şi cât de multă diversitate poate ea suporta? Dar întrebarea conversă este, pe termen lung, poate şi mai bogată în implicaţii: dată fiind istoria ei, cât de multă diversitate trebuie să prezerve Europa pentru a atinge o unitate plină de sens?” (p.93). Identitatea însăşi a Europei s-a format în cadrul pluralismului (p.12) şi nu va fi altfel.

Ascensiunea Vestului pe glob a întâlnit ordini tradiţionale în diferite locuri. Reacţiile erau de aşteptat şi nu se reduc astăzi la pretenţii teritoriale, ci vizează stiluri de viaţă, laturi ale existenţei, maniera de a acţiona. Pe de altă parte, s-au petrecut modificări în raporturile dintre state. În mod sigur, emergenţa Chinei ca supraputere schimbă profund viaţa internaţională. S-a ajuns, în orice caz, în situaţia în care ordinea lumii etalează lacune în multiple dimensiuni şi se află, de fapt, în “criză” (p.366).

Bunăoară, statul ca instituţie este pus sub semnul întrebării. Însăşi Europa unită face încercarea de transcendere a statului naţional spre o unitate mai amplă. Vedem, pe de altă parte, grupuri sectare din Orientul Mijlociu ce vor să demanteleze state existente. Politica şi economia intră în coliziune, căci globalizarea reduce suprafaţa politicilor naţionale. Nu există un cadru de consultare al marilor puteri, încât, la capătul nesfârşitelor aranjamente contextuale din zilele noastre, să poată fi adoptate decizii pe termen lung.

Ce este de făcut în aceste împrejurări? Sistemul westphalian era proceduralist – adică neutral faţă de politicile interne ale diverselor state. El consta din reguli, precum neamestecul în treburile interne ale altui stat, inviolabilitatea frontierelor, suveranitatea, respectul legislaţiei internaţionale. Neutralitatea principiilor îi asigura succesul. Sistemul avea însă o slăbiciune – aceea că nu putea imprima o direcţie de evoluţie. Această direcţie nu mai poate fi lăsată acum în afara discuţiei, căci înseşi riscurile prezentului împing configurarea “viitorului” (p.372) pe agenda zilei.

Această problemă trebuie pusă însă cu o bună cunoaştere a lumii de astăzi. Henry Kissinger aminteşte sugestiv ce i-a spus prim-ministrul chinez când i-a mărturisit că ţara acestuia i se pare un “mister”: nu este un mister, a răspuns Zhu Enlai, dacă se ia în seamă faptul că o mare parte a oamenilor din lumea de astăzi (atunci nouă sute de milioane, acum peste un miliard şi trei sute de milioane!) trăiesc în această ţară, cărora nu li se pare deloc mister. Iar autorul cărţii World Order conchide: “misterul ce trebuie depăşit este unul pe care toate popoarele îl împărtăşesc – cum pot fi aduse în forma unei ordini împărtăşite de cei implicaţi experienţe şi valori divergente” (p.10). Aici este cheia ordinii mondiale căutate, ce trebuie apoi, desigur, şlefuită.

Statele Unite şi-au asumat valori fondatoare ale modernităţii, precum libertatea persoanei şi democraţia, încât rolul central al Americii va trebui păstrat. Dar, chiar şi în condiţiile în care este angajată deopotrivă în afirmarea “principiilor” şi exercitarea “puterii” şi are inevitabil ambele înfăţişări (p.370), preeminenţa Americii se cuvine promovată în mediul pluralităţii actorilor. Este de căutat mereu “echilibrul” între “stabilitate” şi apărarea “principiilor universale”, chiar dacă acesta nu este convergent din capul locului cu “principiile noninterferenţei în suveranitatea şi experienţele istorice ale altor naţiuni” (p.370). Diplomaţia este cea care capătă în acest cadru importanţă crucială.

În volumul World Order nu se ocoleşte tema conjuncţiei SUA şi Europei. Henry Kissinger subliniază că “Statele Unite au toate raţiunile din istorie şi geopolitică să sprijine Uniunea Europeană şi să prevină alunecarea ei într-un vacuum geopolitic; Statele Unite, separate de Europa în politică, economie şi apărare, ar devein, geopolitic, o insulă la ţărmurile Eurasiei, iar Europa însăşi s-ar întoarce la o anexă la marginile Asiei şi Orientului Mijlociu (appendage to reaches of Asia and the Middle East)“ (p.95). O Europă întoarsă spre sine, printr-o politică de “soft power”, nu ar face decât să dezechilibreze ordinea mondială. Şi din acest motiv, înnoirea abordărilor ar trebui să intre la ordinea zilei.

Henry Kissinger previne asupra inadecvării gesturilor superficiale în politica internaţională. El aminteşte, de pildă, că preşedintele George H.W. Bush – “care a reuşit să promoveze principiile Americii, păstrând în acelaşi timp perspectiva cooperării” (p.314-315) – a refuzat propunerile insistente de a zbura la Berlin pentru a celebra căderea Zidului în 1989 şi a marca în mod spectaculos, mediatic, colapsul rivalului. În politica internaţională matură, în împrejurări normale, nu se fac gesturi după care cu greu se mai poate vorbi de cooperare!

Realist privind lucrurile, ordinea mondială actuală are ca piloni SUA şi China (p.226), două supraputeri ce prezintă limpede apropieri şi diferenţe. Spre ilustrare, “abordarea americană a politicii este pragmatică; cea chineză este conceptuală. America nu a avut niciodată un vecin ameninţător puternic; China nu a fost niciodată fără un adversar puternic la frontierele ei. Americanii consideră că orice problemă are o soluţie; chinezii consideră că fiecare soluţie este un bilet de admitere pentru un alt set de probleme. Americanii caută un rezultat care să răspundă circumstanţelor imediate; chinezii se concentrează pe schimbarea evoluţionară. Americanii subliniază în agendă itemii ce pot fi «realizaţi» practic; chinezii pun în faţă principii generale şi analizează unde duc ele. Gândirea chineză este în parte marcată de comunism, dar îmbrăţişează tot mai mult un fel de a gândi chinez tradiţional; pentru americani acestea nu sunt familiare în mod intuitiv” (p.226). În orice caz, de relaţiile dintre SUA şi China depinde direcţia de evoluţie a lumii de astăzi, încât interacţiunea supraputerilor trebuie să fie cultivată cu înţelepciune. “Totdeauna, ordinea presupune un echilibru subtil al reţinerii, forţei şi legitimării. În Asia, ea trebuie să combine un echilibru al puterii cu un concept al parteneriatului. O definiţie pur militară a echilibrului va duce la confruntare. O abordare pur psihologică a parteneriatului va suscita temerile hegemoniei. Gândirea de stat înţeleaptă trebuie să caute să găsească acel echilibru. Căci, în afara lui, se prefigurează dezastrul” (p.233). Henry Kissinger salută faptul că preşedinţii SUA şi Chinei au declarat în anii recenţi voinţa de a instaura un “new type of great power relations”. El spune că aceasta este “singura cale rămasă pentru a evita repetarea tragediilor de odinioară” (p.367). Tocmai o asemenea voinţă poate fi nucleul strategiei ce asigură acum o ordine mondială viabilă.

www.andreimarga.eu

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.