Parisul este aşezat pe o pungă de petrol. Cel puţin, asta este convingerea Prospectorului, care dezlănţuie o serie de planuri nebuneşti de distrugere a oraşului, în numele banilor pe care forările i-ar putea aduce.
Scrisă de Jean Giraudoux în timpul celui de al Doilea Război Mondial, piesa a fost pusă pentru prima dată în scenă la Théâtre de l’Athénée, din Paris, în 1945, rejucată apoi nu numai în Franţa, de numărate ori, montată ca musical în 1969, ecranizată, un mai târziu în regia lui Bryn Forbes, cu Katharine Hepburn şi Richard Chamberlain, transformată în balet (pe muzica lui Rodion Şcedrin)…
Actuală şi astăzi prin elementele ei ecologice, economice, comedia lui Giraudoux este o piesă despre dragostea de oameni, despre forţa de a învinge răul prin dragostea faţă de oameni, de animale, de plante. Savoarea ei constă, dincolo de replicile amuzante, în aparenta inversare de roluri. „Nebunia” excentricei contese Aurélie se dovedeşte înţeleaptă şi salvatoare.
Intriga simplă este marcată de preocupările epocii, ce se dovedesc însă în bună parte identice cu cele ale epocii noastre, dacă ar fi să cităm numai una dintre replica: „Ce face petrolul. Mizerie, Război. Urâţenie. O lume mizerabilă”.
Noua montare a Teatrului Metropolis, în regia semnată de Alice Barb, a fost, evident, o provocare. Piesa, jucată în anii ’70 la Teatrul Mic, a rămas un punct de referinţă în istoria scenei româneşti, nu în ultimul rând prin interpretarea a două mari actriţe: Olga Tudorache (prezentă la premiera oficială de la Metropolis) şi regretata Leopoldina Bălănuţă.
Conflictul între corporaţiile pariziene imediat postbelice şi Parisul obişnuit, al oamenilor de zi cu zi, poate seduce un regizor prin paralela cu lumea contemporană.
Prima parte a spectacolului de la Metropolis urmăreşte aproape declarativ această linie. Grupul pitoresc – florăreasa Sybille, Irma, Cântăreaţa, Surdo-muta, Chelnerul, Peticarul – înarmat cu pancarte reia strigătele mitingurilor bucureştene „Jos…!”. Actualizarea piesei se opreşte însă aici. Scenele sunt cam prea lungi, personajele negative nu foarte convingătoare, plasarea actorilor în scenă, în pofida decorului inspirat al Vandei Maria Sturdza, care dă impresia că scena teatrului este mai mare decât în realitate, dă sentimentul de „prea mult”.
Situaţia este reechilibrată, în al doilea act, graţie grupului celor patru „nebune”: Aurélie, căreia i se alătură Constance, Gabrielle şi Josephine, interpretate de Dana Doagru, Ileana Stana Ionescu, Alexandrina Halic şi Irina Petrescu. Cu partituri bine conturate, înscriindu-se în absurdul unei existenţe între fantasme şi raţionalitate, cele patru actriţe reuşesc să captiveze sala. Linia subţire dintre extravaganţă şi nebunie, absurdul procesului în care verdictul depinde de cunoaştere numelui florilor (remarcabil jocul lui Eugen Racoţi, în Peticarul, transformat ad hoc în reprezentant al exploatatorilor) creează momente de comic savuros. Obsesiile celor patru, şotronul, mieunatul la uşă, căţelul mort participând (sau nu) la întâlnire, falsa pudibonderie îşi găsesc în cele patru actriţe o interpretare convingătoare. Dacă Aurélie, contesa scăpătată, nebuna din Chaillot, care dă şi titlul piesei, domină scena prin întinderea rolului, în care Dana Dogaru reuşeşte efecte de un comic autentic, mai ales în secvenţa întâlnirii cu complicele ei, scena îi aparţine, în acest act, Ilenei Stana Ionescu, aplaudată, de altfel, la scenă deschisă. Trecerile de la o stare la alta, de la momentele de dură luciditate la schimbările de optică determinate în egală măsură de sticla de alcool şi de complimentele unui bărbat, pateticele replici în care reproşează celorlalte ieşirea din convenţie faţă de fantasmele care le populează viaţa provoacă hohotele de râs. Jocul sec, conţinut al Irinei Petrescu, în rolul de preşedinte al şedinţei tribunalului improvizat accentueză comicul scenei, iar Alexandrina Halic aduce întregul arsenal al comportamentului infantil cu un firesc dezarmant.
Tratarea unei comedii în alb şi negru nu este, desigur, o noutate. Din păcate, în această montare, ea duce la interpretări excesive, care răpesc parţial subtilitatea textului lui Giraudoux, chiar în cazul unor actori cunoscuţi, ca Dan Aştilean şi Romeo Pop.
„Nebuna din Chaillot” este o poveste despre bine şi rău, despre valorile umanităţii şi ambiguităţiile aprecierilor sociale, despre eternul conflict bani-simplitate. Sunt ingredientele care îi asigură perenitatea. Răul învins de bine este tema tuturor basmelor lumii. Giraudoux îi conferă însă un substrat politic şi social prin chiar motto-ul piesei: „O poveste despre triumful binelui asupra răului. Evident, fantezie!” şi o componentă net franţuzească prin încarnarea forţei binelui într-o femeie, fie ea şi nebuna din Chaillot. Chiar dacă adaptarea de la Teatrul Metropolis are unele lungimi, dacă „poveştile” ar fi putut fi scurtate în favoarea esenţei piesei, spectacolul are datele unei prezenţe îndelungate pe afiş. Şi tema, şi jocul artiştilor sunt de natură să atragă publicul.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.