Pictorul Gheorghe I. Anghel: „Muzele te vizitează rar, aşa cum te vizitează îngerul în copilărie”

La Muzeul Ţăranului Român a fost vernisată aseară expoziţia pictorului Gheorghe I. Anghel, artist cu o impresionantă carte de vizită. Născut în 1938, a absolvit Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, din Bucureşti, la clasa profesorului Ion Marşic. În copilărie luase lecţii de desen cu Lola Schmierer Roth, elevă a lui Lovis Korinth la München şi a lui Derrain la Paris. Numărul expoziţiilor personale, în ţară şi în străinătate, ca şi numărul premiilor obţinute de-a lungul a peste 40 de ani de carieră sunt impresionante. Cu o artă aparte, în care vechea Eladă ocupă un loc privilegiat, cu o modernitate a mijloacelor plastice aparent neînrudită cu tema, artistul reuşeşte o îmbinare a intelectualului cu emoţionalul, a rigorii compoziţionale cu visul, ce dau marca talentului şi profunzimii demersului creator. Pictura, ceramica şi lucrările sale tridimensionale au fost apreciate de iubitorii de artă din Europa. A relizat o lucrare la Patras, pentru Olimpiada din 2004 de la Atena, iar o alta, de mari dimensiuni, se află la primăria oraşului Collioure. Este, de asemenea, autorul romanului „Vara cu serile lungi” şi al unui volum de poezie. S-a adăugat o lungă activitate didactică, încheiată cu un an în urmă.

Doctor în arte vizuale, membru al Uniunii Artiştilor Plastici şi al Fundaţiei Taylor din Paris, a fost răsplătit cu premii importante în România, în Polonia, în Slovenia, în Italia (Premiul „Triomfo” şi Premiul „Rafaelo”), în Republica Moldova. În Franţa, a obţinut, în 2007, „Premiul Bréauté” al Academiei de Bele Arte (medalia de argint a Salonului) şi „Premiul Sandoz” al Fundaţiei Taylor, fiind ulterior invitat să expună la Cleon d’Andran, în 2008, la Auver-sur-Oise şi la Frette-sur-Seine, în 2010.

A fost distins cu Ordinul „Meritul cultural” în grad de Mare Ofiţer.

– Vizitatorii care vă cunosc creaţia se întâlnesc din nou cu spaţiul elin. E o iubire veche pe care constat că n-o părăsiţi.

– Bunicii mei au venit de undeva dintr-o parte a Greciei. S-au stabilit de mult în România, părinţii mei s-au născut aici, iar eu am venit pe lume, întâmplător, la Cluj, unde ei aveau serviciul. Dar mă consider gălăţean. Acolo era o colonie mare de greci – şi nu numai greci. Apoi, au fost evenimentele care au fragmentat nu numai vieţile oamenilor, ci şi istoria ţării, iar majoritatea grecilor au plecat. Au rămas cei din familii mixte. Eu aparţin însă picturii româneşti. Consider că arta acestui spaţiu dunăreano-carpato-pontic este atât de diferită de cea din sud, de cea mediteraneană, încât trebuie să fim conştienţi şi mândri în acelaşi timp că facem parte dintr-o mare cultură, aceea din „mare nostrum”, cum îi spuneau romanii. Prin contextul istoric, începând cu grecii din antichitate, care au venit în zona Dobrogei, au clădit cetăţi, au făcut comerţ, influenţând până la ţinutul „barbaricum”. Sigur că au venit şi romanii, cu inserţia lor de cultură şi mai ales de urbanism, apoi Bizanţul şi-a spus şi el cuvântul tot printr-o cultură de sorginte grecească.

– Ce v-a atras mai mult în cultura grecească?

– Desigur, în primul rând, imaginea. Dar, probabil, şi nevoia de izolare într-un spaţiu pe care ţi-l imaginezi, îl creezi, îl recreezi. Într-o perioadă era aproape o aventură să-ţi creezi această lume paralelă în care să exişti, nu cu pretenţii de disident, ci de minimă lejeritate (aş fi spus libertate, dar poate era prea mult). Era nevoia de construieşti ceva care nu este aliniat din punct de vedere politic. Nu toţi suntem oameni politici, implicaţi, doritori sau talentaţi în a face politică. Şi atunci, vrei să ieşi dintr-un spaţiu în care eşti obligat să faci ceva ce nu ţi se potriveşte şi îţi cauţi un refugiu.

– Aţi făcut şi ceea ce nu vi s-a potrivit?

– Ca pictor, nu. Şi sunt mândru de asta, fără să mi se pară că am făcut ceva deosebit. La urma urmei, nimeni nu intra la tine în atelier (poate cu excepţia anilor ’50) să-ţi spună ce să faci. Dacă părerile tale culturale sau conştiinţa erau divergente faţă de ceea ce se întâmpla într-un anumit tip de realism care s-a numit în toate felurile numai cum trebuia nu, erai obligat să evadezi din spaţiul atât de apăsat convenţional. Toate dictaturile nu fac altceva decât să impună o convenţie. Unii o suportă, alţii nu, unii o adoptă pentru că sunt arghirofili sau mai slabi de înger. Eu cred că un artist are suficiente posibilităţi să-şi creeze o lume a lui.

„Mizantropia nu dăunează unui artist”

– Când aţi ştiut că veţi fi artist?

Nici acum nu ştiu dacă sunt. Cu siguranţă, destul de târziu. Cred că această convingere apare în viaţa unui creator din domeniul artelor vizuale târziu, dacă ai o minimă măsură. Dacă faci tablouri nu eşti neapărat pictor sau dacă faci volume nu eşti sculptor. Contează cât îţi dai ţie din tot amalgamul de greşeli, de erori… Eu am avut norocul să fiu găsit de una dintre vecinele noastre, i-aş spune „de marcă”, Lola Schmierer Roth, o persoană care, întâmplător, a rămas în România după al Doilea Război Mondial. Familia mea nu avea veleităţi artistice. Prin sorginte, se ocupa cu altceva decât arta. A fost prima persoană pe care am văzut-o făcând o pictură cum nu ştiam că se face. Era aşezată pe un trepid pe strada noastră, care cobora spre Dunăre, şi făcea un peisaj, nişte case. Am fost teribil de emoţionat. Sigur, făceam şi eu tot soiul de prostioare cum desenează elevii, care au şi o anumită notă de visare. Desenam pe ce puteam pentru că nimeni nu m-a încurajat să fac asta, în primul rând pentru că nu ştiau despre ce este vorba. Mult mai târziu, când m-am dus la facultate, o mătuşă a întrebat-o pe mama: „Ce vrea să facă Iorgu?”. Zice că o să meargă la arte plastice, i-a răspuns ea. Intrigată mătuşa a ripostat: „Dar de ce nu face o facultate?”. Părea o profesie mai nepotrivită, aşa că a trebuit să plec la Liceul Militar de Marină, apoi să ajung în Marina Militară. Fraţii mamei mele au fost ofiţeri de marină. Şi pentru că aveam o mare pasiune pentru istorie şi o uşurinţă la matematici, mi-a fost destul de uşor să urmez cursurile unei şcoli navale, respectiv navigaţia, care presupunea multă matematică. Dar a fost o profesie „à contre coeur”, aşa că, după ce am terminat aceste şcoli, am ajuns acolo unde voisem, la Facultatea de Arte. Mai târziu, e drept, adică pe la 23 de ani. Nu e chiar atât de mult, dar la vârsta aceea ţi se pare că eşti matusalemic, mai ales dacă toţi colegii au 18-19 ani. Asta nu înseamnă că eram şi matur, ceea ce, de altfel, nu cred că sunt nici acum pe deplin.

– Aceasta n-ar trebui să fie caracteristica unui artist?

– Cred că da, mai ales atunci când un creator trebuie să uite de el sau, mai bine spus, de lumea al cărei contact îl uzează, pentru că de cele mai multe ori este neplăcut. Eu sunt uşor mizantrop, după cum m-a caracterizat un prieten scriitor. Sunt un om pe care excesul de contacte sociale, politice îl oboseşte. Am un fel de neîncredere în tot ce este în jurul meu, glumind, cred că şi faţă de flori. Asta nu dăunează unui artist, dar nici nu-l face o persoană prea comodă.

„Senzualitatea este un fel de dramă”

– Lucrările dumneavoastră respiră o combinaţie mai puţin obişnuită: dramă şi senzualitate.

– Eu cred că senzualitatea este un fel de dramă. Depinde ce semn matematic îi pui în faţă: plus sau minus. Este straniu să constaţi că parte din ceea ce oamenii numesc fericire este tot o dramă, pentru că fericirea cuiva se plăteşte cu nefericirea altcuiva. Francezii au dreptate când spun că nu există om „totalement heureux”. Când ţi se pare că eşti fericit, urmează întotdeauna declinul, refuzul celorlaţi sau propriul tău refuz. Nu cred că este formidabil să fii un om foarte social. Contabilizând exact, vei avea cu siguranţă deziluzii crunte tocmai în momentul în care contezi pe faptul că în jur totul îţi este favorabil. Dramele care se consumă cel puţin în mintea mea la început şi după aceea trec şi pe pânză sunt drame care au intrat în istorie şi pe care le percepem de-acum ca pe fapte culturale. Nu fapte întristătoare care duc la rezolvări asemănătoare celor din Evul Mediu, care îmbracă şi haine oarecum sinistre, ce dau un sentiment al nesiguranţei. Antichitatea îmbracă haina unei voioşii a dramei. Dacă ne gândim la poveştile lui Homer, la Troia, totul este învăluit în eroism colorat atât de viu, încât îţi vine să exclami: vai, ce bine că a murit Patrocle!

– O dramă care se termină oricum cu iubirea Didonei, dacă ar fi să credem una dintre lucrările din expoziţie.

– De fapt, Didona se lasă sedusă de inteligenţa lui Enea, care îi oferă o soluţie la care ea nu s-a aşteptat şi care a trebuit să plece în Italia ca să participe la coagularea unui popor uriaş care mai târziu avea să întruchipeze ordinea desăvârşită, nu numai a antichităţii.

– În câteva dintre lucrări există clare simboluri sexuale. Este o moştenire a antichităţii sau o raliere la epoca modernă?

– Simbolurile nu au epocă. Cele încărcatre de un fel de naivitate mitică puteau fi consumate în antichitate şi la nivelul marilor gânditori şi la cel al plebeilor. Aceleaşi simboluri sunt altfel tratate în funcţie de epocă. Îngâmfarea şi superioritatea, nu de puţine ori penibilă, a omului contemporan, care ştie foarte puţine – l-aş cita pe regretatul Ion Frunzetti, care spunea că specialistul este omul care ştie cât mai mult despre cât mai puţin -, încearcă să descifreze cu mijloace ştiinţifice ceea ce ar trebui abordat cu modalităţi morale sau emoţionale. Este o performanţă la care antichitatea ajunsese. Exista şi atunci ştiinţă. Ceea ce făcea Asclepios, ca medic, nu era altceva. Dar ea nu se infiltra cu un fel de pretenţie tâmpă de a fi un summum.

„Scrisul este un limbaj paralel”

– Mijloacele de exprimare ale acestui spaţiu spiritual pe care-l abordaţi sunt însă, categoric, ale timpului nostru.

– Limbajul pleacă mai mult de la nişte soluţii compoziţionale, ţin de structura organizatorică. Mă gândesc că nimic nu este atât de ordonat în lume încât să ni se pară că nu mai avem nimic de făcut.

– Ce sentimente aţi păstrat din cariera dumneavoastră pedagogică?

– Anul trecut am ieşit la pensie. Am fost pedagog timp de 45 de ani. Cred că tinerii ar trebui să primească de la profesorii lor tot ce este mai la zi, în modalitatea de a privi arta. România şi românii au fost vinovaţi într-o perioadă de un fel de păşunism care ne-a ţinut într-o zonă destul de conservatoare, ca să fiu foarte politicos. În timp ce în România existau şi nişte artişti teribili, ca Brauner, Corneliu Michilescu, s-a mizat mereu pe un fel de artă de provincie a Franţei. Nu era rău, pentru că şcoala era bine înţeleasă şi bine învăţată. Artişti ca Pallady, ca Tonitza sau ca Nutzi Acontz, şi exemplele sunt multe, erau la curent cu tot ce se întâmpla în lumea adevărată a artelor şi au încercat să facă lucruri fabuloase. Unele sunt mai bune decât ceea ce se făcea în Franţa. E păcat că un mare artist aşa ciudat cum a fost el ca Pallady sau Lucian Grigorescu n-au fost lăsaţi să fie profesori. Aveau teorii atât de bine fundamentate! Un profesor trebuie să fie şi un actor bun, nu un cabotin. Un actor care, cu mijoacele lui pedagogice, poate să tragă după el o seamă de tineri care cred în ceea ce spune el şi nu în ceea ce face. Pentru că ei trebuie să ajungă să cânte pe limba lor. Asta este frumuseţea şi drama artelor: se prezintă la start o mie şi doar unul ajunge la capăt.

– Sunteţi şi scriitor. Aţi publicat un roman, un volum de poezii.

– E poate prea mult spus. Acum „comit” al doilea roman. Nu mă consider altceva decât pictor. Dar scrisul, în haina poezie sau prozei, este un limbaj paralel. Simţi la un moment dat că ai de spus ceva care nu intră în ambalajul pe care l-ai folosit o viaţă întreagă. Ai nevoie de alte elemente, de alte mijloace de expresie. S-a spus nu de puţine ori că literaturizarea artelor vizuale este o greşeală. Eu cred că este un lucru bun, pentru că nimic nu trebuie privit cu atâta stricteţe, cu aproape răutăcioasa delimitare: noi suntem pictori, noi suntem scriitori… Au fost scriitori care au cochetat cu pictura şi au făcut-o foarte bine. Au muzicieni care au pictat. Lucian Blaga spunea că dacă un creator are o deschidere corectă şi o sensibilitate autentică, el poate să descifreze foarte bine şi alte direcţii artistice decât cea proprie. Eu sunt uimit, de exemplu, deşi sunt şi eu corijent la acest capitol, când artişti vizuali foarte importanţi refuză muzica contemporană. Ei îşi doresc ca publicul să perceapă opera lor modernă, dar nu fac un efort minim pentru a înţelege ce se petrece în altă artă. Refuză total un Olivier Messiaen sau un Alban Berg, fără să încerce măcar să afle ce se petrece în sufletul unui Schoenberg, muzicieni care au devenit deja clasici. Totul se opreşte pe la Stravinski. E păcat, pentru că pierd un univers extraordinar. Mahler! Un compozitor care mă fascinează. Ce păcat că la noi este încă puţin cântat. Sau Şostakovici, care este de-o plinătate extraordinară. Îl pun alături de un avangardist rus ca Malevici.

„Cel mai fericit moment a fost chiar viaţa mea”

– Ce face domnul Gheorghe I. Anghel când nu pictează, nu ascultă muzică, nu scrie?

– Acum îmi completez şcoala de navigaţie. Vara închiriez câte un iaht. Împreună cu alţi iubitori de mare, acum un an, de exemplu, am făcut toate sporadele de nord din Marea Egee, cu un Beneton de 24 de picioare. Schiez cu mare plăcere. Sunt lucruri care fac parte din nebuniile tinereţii care, deşi a trecut, a lăsat urme. În ultimul timp încerc să fac obiecte. Cele din expoziţie se numesc „Capcane pentru muze”. Mai am vreo zece în Franţa. Sigur numele lor nu înseamnă metafora de minimă rezistenţă: îţi închizi propriile cunoştinţe feminine într-o cuşcă. Muzele, dacă vin, vin foarte rar şi nu stau prea mult. Te vizitează rar, aşa cum te vizitează îngerul în copilărie. Dacă poţi să le păstrezi cât mai mult, eşti un om fericit. Dacă nu, eşti tot fericit, pentru că începe căutarea. Picasso avea insolenţa să spună „eu nu caut, eu găsesc”. O obrăznicie scuzabilă la un geniu. Cred că marea frumuseţe în artă este căutarea. Alechinski spunea că detestă tablourile terminate şi că, de fapt, arta muzeelor este moartă. Arta este pe muchie de cuţit. Un pas în plus, un pas în minus şi… gata!

– Aţi expus în mai multe ţări. Se deosebeşte publicul de la o ţară la alta?

– Da. Există o mare diferenţă, dată de nivelul cultural al ţării. Noi, din păcate, suntem abia la începutul acestui drum. Educaţia artistică nu se face la fără frecvenţă, ci la şcoală. Şcoala românească trebuie să formeze elevii pentru a putea fi buni vizitatori de muzee. De mult, când eram profesor la „Liceul de artă”, am spus că noi nu formăm artişti, ci iubitori de artă. Oameni care vin cu inima deschisă să vadă ce se întâmplă în mintea celor care cutează să facă lucrurile acelea de pe pereţi. Este datoria şcolii să înveţe lumea cum să vadă, cum să se ducă la teatru nu neapărat ca să se odihnească.

– Aţi putea identifica cel mai fericit moment din viaţa dumneavoastră?

– Cel mai fericit moment din viaţa mea a fost chiar viaţa mea, pe care Dumnezeu mi-a dat-o aşa cum mi-a dat-o şi poate m-a iubit. Mi-a dat puterea să tac şi să rabd.

– Ce întrebare ar fi trebuit să vă mai pun?

– Ar fi trebuit să mă întrebaţi: de ce aţi ales, domnule, pictura şi nu altceva? De ce n-aţi rămas în marină, de ce nu v-aţi făcut cântăreţ, actor sau inginer? Şi răspunsul ar fi: pentru că nu am fost în stare. E un răspuns care arată că această pluridisciplinaritate pe care omul modern şi-o arogă cu atâta emfază şi ambiţie nu lasă loc nici măcar unei urme de modestie. Oamenii se trezesc peste noapte mari actori, mari gânditori, dau sfaturi de care nu are nimeni nevoie.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.