Evenimente mai vechi dar şi foarte recente privind Casa Regală mă obligă să revin.
Împlinirea, anul aceasta, a 150 de ani de la fondarea Casei Regale și a Statului român modern va constitui, oricum ar fi, o ocazie categoric fastă Regalităţii române. Deşi la noi agenda publică e mai mereu încărcată cu – să zic aşa – de toate pentru toţi, evenimentele în curs de pregătire la „cartierul general” de la Palatul Elisabeta vor atrage cu siguranţă atenţia publicului asupra aniversării istorice. Iar aceasta în împrejurări ce par mai speciale ca oricând după 1990, constând mai ales în creşterea incontestabil sensibilă – cu deosebire în ultimii doi, trei ani – a prestigiului, simpatiei şi opţiunii pentru Regalitate. În paranteză, există deja aprecieri avizate anticipând, pe termen scurt chiar, o evoluţie ce finalmente poate deveni decisivă.
Dar anul jubiliar a fost, şi cu siguranţă va mai fi, însoţit de un număr de întâmplări ce au şi ele o anumită relevanţă privind Familia Regală. La două dintre ele vreau să mă refer, pe scurt şi mai ales din perspectivă factuală.
Mai întâi, Mesajul din 1 martie al Majestăţii Sale Regelui privind starea sa de sănătate şi decizia de a fi reprezentat începând cu acea dată de Principesa Moştenitoare au avut parte de critici din partea adversarilor declaraţi ai Regalităţii; includem aici, se înţelege, şi pe pretinşii vechi regalişti, deveniţi de câţiva ani, din motive mult mai simple decât par, acţionari ai întreprinderilor „monarhiste” ale fostului preşedinte Băsescu. Ca şi în alte multe ocazii, criticii în cauză au produs şi acum destulă confuzie. Fără ca măcar post-factum cineva să le spună, de-un exemplu, că anunţul Majestăţii Sale, Declarația Consiliului Regal de a doua zi ori buletinele de sănătate ulterioare nu aveau absolut nimic neobişnuit ori ocult în ele sau în procedurile prin care au fost făcute publice.
Dacă la vremea faimosului articol, internetul – dar pesemne că până şi Biblioteca Academiei – erau încă lipsite de acele abilităţi prin care să te prevină instantaneu, pe tine, ziarist faimos, că nicio găină nu poate să nască pui vii, pe tema şi la momentul în discuţie lucrurile stăteau cu totul altfel. Mai exact, este în bine ştiuta uzanță a tuturor Caselor Regale din Europa să facă publice internările și diagnosticele membrilor Familiei Regale. Vezi, ca unul din multele exemple, cazul din ultimii ani al Regelui Juan Carlos I. În care au fost prezentate cu totală transparență bolile, intervențiile, echipele de medici etc. Iar totul a fost şi este, bineînţeles, accesibil pe Internet (celor ce caută adevărul, se înţelege, şi nu clevetitorilor cu sau fără agendă). Ca să nu mai spun, ca un alt exemplu, că, încă în 1927, în România au existat repetate buletine de presă detaliate despre sănătatea Regelui Ferdinand I, care au fost publicate chiar şi în Monitorul Oficial.
Pentru că nori groşi de ceaţă au fost împrăştiaţi şi pe tema asta, susţinându-se fără vreo dovadă contrariul, trebuie spus că, în realitate, pe 18 februarie 2016, atunci când Custodele Coroanei a declarat la Săvârșin că Majestățile Lor sunt bine și speră să poată veni în țară, Regele se simțea într-adevăr bine și nu era nicicum internat în spital – ci se găsea acasă, repet, într-o stare bună de sănătate. Iar neadevărurile şi suspiciunile răspândite pe varii canale puteau fi lesne evitate – dacă chiar s-ar fi vrut – printr-o minimă informare la îndemâna oricărui ziarist.
Cât despre mulţimea atitudinilor fireşti (îndeosebi prin buna lor cuviinţă) faţă de starea de sănătate actuală a Regelui – începând cu atitudinea Preşedintelui Iohannis ori a Părintelui Patriarh, a majorităţii covârşitoare a instituţiilor de presă şi terminând cu cea a oamenilor de rând – aceasta vorbeşte de la sine şi scuteşte pe oricine de orice cuvânt în plus.
În sfârşit, ceva ar mai fi de spus şi despre deja tot mai estompatul episod al excluderii de la succesiune a fostului Principe Nicolae. Cu puţine zile în urmă, cu treburi pe la o instanţă de judecată,am suprins fără să vreau o discuţie pe care câţiva tineri avocaţi o purtau destul de aprins. Încerc să redau cât mai succint şi fidel cele auzite: Atacurile din ultimul timp dinspre Cristoiu-Turcescu-Ghilezan-Roxana Iordache-Andrei Bădin nu sunt legate, în realitate, de starea de sănătate a Regelui sau de aversiunea respectivilor față de Principesa Moştenitoare și soţul ei. Ele sunt obediente lui Traian Băsescu și urmăresc înlocuirea Margaretei cu Nicolae, „candidatul băsescian la Tron” (aici am citat întocmai). Ca unul destul de dedicat temei, invoc cele auzite ca pe o adevărată revelaţie târzie. Da, privind în urmă, la cele mai demult şi mai recent întâmplate, îmi dau abia acum seama că atitudinile şi întreprinderile „monarhiste” ale deocheatului fost prezident au fost sintetizate magistral de tinerii avocaţi.
Mai departe rămâne să reuşim să înţelegem ce aventură aiuritoare ne-au propus şi ne propun de fapt Traian Băsescu & Co; între ei Paul Lambrino (asemeni cumătrului prezidenţial, un monument al infracţionalităţii şi imposturii, ambele abia acum cu adevărat scadente), două sau trei personagii mai mult agenţi acoperiţi decât ziarişti şi o strânsură de pretinşi „monarhişti vechi” – în fapt, de câteva luni, răzleţi detractori regali ai unei ultime generaţii, cu toţii din cam aceeaşi speţă cu Traian Băsescu. Dar, apropo, o impostură gravă e şi cea a unora dintre „vechii monarhişti” care se pretind „extrem de apropiaţi de Familia Regală”, deşi niciodată nu au fost în mod real în o aşa poziţie. Remarcându-se însă, în schimb, de ceva timp, cum spun, ca denigratori zeloşi ai Familiei Regale – mai ales în emisiuni televizate în care rulează la infinit (şi perfect schizofrenic în context) câteva poze vechi, de conjunctură mai ales, cu membri ai Familiei Regale.
În ce măsură aceşti oameni cu intrigile lor par a fi căzuţi din lună ne-o arată chiar şi numai câteva banale realităţi, pe care ei fie chiar nu le cunosc (importante fiind, se pare, doar visele lor agitate), fie le cunosc dar pur şi simplu le ignoră într-o culme a absurdului. De pildă, este de toată lumea ştiut că Nicolae Medforth Mills nu are calitatea de membru al Familiei Regale (care include doar pe cei cu titlu regal), ci din familia Majestății Sale Regelui. În această calitate privată el nu poate avea, între mai multe altele, nici mesaje către popor (în înţelesul autentic, dat sub acest aspect de tradiţia Caselor Regale – care se respectă şi nu se pot face de râs ca nu ştiu ce politicieni ori aventurieri caraghioşi).
La fel şi în problema deciziei Regelui de acordare și, ulterior, de revocare a titlului lui Nicolae. Din ceea ce fac şi desfac samsarii noştri regali rezultă cu evidenţă o proastă înţelegere a altor lucruri de asemeni foarte simple. Anume că deciziile respective reprezintă două acte de voință personală, „decizii dinastice, de familie”. Ele sunt complet la latitudinea șefului Familiei și Casei și nu necesită explicații, justificări sau dări de seamă. Suveranul nu este director de întreprindere sau conducător de minister, ca să dea justificări, profesionale sau legale, pentru deciziile luate.
Pentru cine are curiozitatea să le recitească, cele două decizii, deși semnate la zece ani distanță, sunt remarcabil de simetrice și logice sub aspectul motivării. De unde rezultă inclusiv că așa cum fostul Principe nu a contestat actul de acordare a titlului (sub condiţia expresis verbis cuprinsă în Decret, constând în, citez, „o şansă în plus să-şi serveasca ţara, dacă va dovedi că merită această onoare”), nu are niciun motiv (şi desigur nicio vreo posibilitate „procedurală”) să-l conteste pe cel de retragere.
Dar, ca să închei, aventurierii noştri au ajuns unde au ajuns astăzi şi pentru că, orbiţi de ambiţiile lor frizând sminteala, nu au băgat de seamă cum, mai ales în ultimele decenii, în ţară dar şi în mediile internaţionale importante, Principesa Moştenitoare şi soţul său au căpătat, într-un crescendo impresionant, o legitimitate comparabilă deja cu a Regelui însuşi. Iar aceasta le-a venit nu de la sine, ca în mirifice basme cu prinţi şi prinţese, ci printr-o dăruire aproape jertfelnică, prin seriozitate şi un patriotism deopotrivă profund şi discret. Iar dacă, pe de altă parte, fostul Principe s-a dovedit deocamdată atât de lipsit de consistenţă şi plin de mai toate vulnerabilităţile, e o imensă nedreptate ca responsabilităţile să fie pasate acolo unde nu e cazul.
Mă folosesc de ocazie ca să semnalez recentul volum, extrem de documentat, al istoricului Cornel Jurju „Tovarăşii împotriva Coroanei. Ideologie şi propagandă în România comunistă”, precum şi interviul acordat de autor Adevărului de Cluj-Napoca („Diabolizarea Casei Regale a României. Cum s-a transmis propaganda murdară antiregalitate de la comunişti până la CTP şi Băsescu”, 9 februarie 2016).
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.