Se apropie momentul decisiv pentru soarta euro

Odată cu demisia premierului Renzi apare riscul ca partidele anti-euro să vină la putere în Italia. O soluţie pentru a împiedica implozia zonei euro poate veni din partea Germaniei, însă este puţin probabil ca Berlinul sau ţările nordice să accepte transferuri fiscale către sudul mai sărac. Zona euro nu poate supravieţui fără Italia, însă problema este că, în acest moment, euro nu poate supravieţui nici cu Italia.

“Tragedia anului 2016 a fost incapacitatea cronică de a face diferenţa între ceea ce este probabil şi ce este dezirabil. Profeţiile autoîmplinite devin o ameninţare pentru supravieţuirea liberalismului însuşi. Această tendinţă este evidentă în discuţia despre viitorul Italiei în zona euro”, scrie Wolfgang Munchau pentru Financial Times.

“Cei care se complac cu situaţia actuală spun că Italia se descurcă să o scoată la capăt, că sistemul poate modifica mereu legea electorală pentru a împiedica victoria unui partid extremist. În orice caz, constituţia italiană nu permite organizarea unui referendum pentru ieşirea din zona euro. Deci, asta nu se va întâmpla.

Oare? Nu cred. Să ne gândim la discrepanţele dintre performanţa economică a Italiei şi a Germaniei. La finalul lunii noiembrie aceasta a depăşit dezechilibrul atins la apogeul crizei euro, în 2012. Surplusul Germaniei era de 754 de miliarde de euro, iar deficitul Italiei era de 359 de miliarde de euro. Parte din acest dezechilibru se datorează programului de relaxare cantitativă al Băncii Centrale Europene (BCE) şi nu este dăunător. Însă cauza principală ţine de un faliment tăcut.

Nesustenabilitatea economiei nu implică în mod necesar ieşirea din zona euro. Teoretic, este posibil ca voinţa politică să prevaleze în faţa necesităţilor economice sau ceea ce nu este sustenabil să devină sustenabil. Pentru a se întâmpla aşa ceva, ar trebui îndeplinită măcar una din următoarele cinci condiţii.

• Italia şi Germania ar trebui să conveargă. Pentru asta, Italia trebuie să aplice reforme economice, să-şi cureţe justiţia şi administraţia publică, să reducă taxele şi să investească în tehnologii care să sporească productivitatea. Germania ar trebui să accepte un deficit bugetar mai mare.
• Statele din nordul Europei ar trebui să accepte transferuri fiscale mari către sudul Europei.
• UE ar trebui să înfiinţeze o autoritate învestită politic care să colecteze taxele, pentru a transfera veniturile şi către cei care câştigă mai puţin.
• BCE ar trebui să găsească o cale pentru a susţine datoria publică şi privată italiană pe termen nelimitat.
• Guvernul italian ar trebui să sprijine permanent apartenenţa la zona euro.

Ar trebui îndeplinită doar una dintre aceste condiţii pentru ca Italia să rămână în zona euro. Problema este însă că este puţin probabil acest lucru. Reformele economice ale premierului Matteo Renzi au fost nesemnificative, cu excepţia unei mici reforme a codului muncii. Fostul premier italian a preferat să se concentreze pe reforma politică şi a pierdut referendumul constituţional cu 60% din voturi împotrivă. După acest eşec nu se anunţă un guvern refornist.

Nominalizarea lui Paolo Gentiloni pentru conducerea guvernului nu va schimba lucrurile. Până la urmă, guvernul lui va avea un mandat limitat. Nu-mi pot imagina nici că Germania va împrumuta statele din zona euro – nici înainte şi nici după alegerile generale din 2017. Constituţia germană obligă la un buget echilibrat. Niciun alt stat nordic nu este dispus sa accepte transferuri fiscale mari, pentru a nu mai spune că nu acceptă o uniune politică în cadrul UE.

Ce se poate spune despre Banca Centrală Europeană? Săptămâna trecută, BCE a extins programul de relaxare cantitativă până la finalul lui 2017. Programul acesta a ajutat Italia, dar nu va fi suficient pentru a-i suporta datoriile pe termen nelimitat, în special având în vedere dimensiunile reduse ale programului BCE şi datoria publică foarte mare a Italiei.

Asta ne lasă doar cu politica italiană. Dintre cele trei mari grupuri de partide, doar Partidul Democrat, de centru-stânga, partidul lui Renzi, este pro-euro. Teoretic, se poate ca PD să câştige alegerile ce urmează. Însă, cu siguranţă, PD nu va oputea rămâne mereu la putere.

Într-o bună zi, Italia va fi condusă de un partid care este în favoarea ieşirii din zona euro. Când se va întâmpla asta, ieşirea din zona euro se va transforma într-o profeţie autoîmplinită. Atunci băncile şi statul vor intra în incapacitate de plată.

Soarta Italiei în zona euro şi posibilitatea ca Marine Le Pen să devină preşedinta Franţei sunt două mari ameninţări la adresa zonei euro şi a UE. Dacă Italia vrea să rămână în euro, trebuie să trimită un mesaj clar Germaniei şi celorlalte ţări din nordul Europei, un mesaj care să arate că, dacă nu se schimbă parametrii, zona euro o ia pe calea autodistrugerii.

Următorul premier italian va trebui să explice viitorului cancelar german, cel mai probabil Angela Merkel, că nu va avea de ales între o UE cu uniune politică sau fără uniune politică, ci între uniune politică şi retragerea Italiei din zona euro. Ieşirea Italiei din euro ar duce la cea mai mare intrare în incapacitate de plată din istorie. Sistemul bancar german ar fi în pericol de prăbuşire, cea mai mare economie europeană şi-ar pierde toată competitivitatea acumulată în ultimii 15 ani.

Ultimii doi premieri italieni au înregistrat câte un eşec istoric, pentru că au evitat această confruntare necesară cu Germania, considerând că a zbura sub radar este o strategie viabilă.”

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.