Sunt cea mai fericită „mămică” din lume!

Cum a început povestea Casei „Sf. Iosif”, cum au ajuns aici primii copii?

La început au fost doar vreo 10 copii săraci, dintre care câţiva care nu au făcut şcoala în limba română şi aşa au ajuns primii copii la noi în clase. Părintele nostru cunoştea preoţi din alte sate, căci mergea în diferite zone ale ţării, iar aceştia ştiau situaţia familiilor din parohiile lor şi ne-au îndrumat spre copiii orfani, sau care aveau mulţi fraţi de exemplu, copii cu o situaţie nu tocmai fericită.

Am auzit că la un moment dat erau nouă fraţi din Ploieşti. Care a fost povestea lor, ce vârste aveau?

Cea mai mică avea şase luni, era o fetiţă, iar cea mai mare era în clasa a cincea. A trebuit ca o soră să se ocupe numai de cea mică, de şase luni. Bine, pe atunci nu erau atâţia copii ca acum. I-am luat pe toţi la noi atunci. Tatăl lor a murit, mama s-a recăsătorit, iar ei au rămas aici. Trei dintre aceştia sunt studenţi şi şase sunt încă elevi, dintre care o fată în clasa a 12-a se pregăteşte pentru examen, deci e a patra dintre ei care pleacă de la noi.

Ştiu că aţi avut şi nişte piedici, nişte încercări mari în activitatea dumneavoastră…

Au fost într-adevăr nişte situaţii delicate. La început nu am fost bine primiţi aici, dar cu timpul lucrurile s-au liniştit. Noi ne-am văzut de treabă, am îngrijit copiii, nu am cerut de la nimeni nimic, ne-am rugat şi uitaţi că încet, încet lucrurile se îndreaptă. A fost un proces care a durat 12 ani cu Consiliul Local.

Nu aţi fost bine primiţi, dar acum când au văzut ce lucruri bune se întâmplă cred că nu mai au nimic de comentat.

Da… Sper să se potolească. Acum sunt mulţi copii, majoritatea sunt români, dar avem şi copii maghiari, şi copii rromi, şi ortodocşi, şi catolici, şi reformaţi, deci noi nu am făcut deosebire nici de etnie, nici de religie. Am ajutat mulţi oameni necăjiţi, chiar şi de aici din oraş.

Ce faceţi când vin facturile prea mari?

Eu să ştiţi că spun la toată lumea că în aceste cazuri se întâmplă în fiecare zi o minune, şi toţi mă întreabă: „Care este minunea, soră?”. Asta e minunea: să îngrijeşti 140 de copii fără să ai nimic în afară de ce îţi trimite Dumnezeu. Şi să ştiţi că sunt oameni buni, care rămân aşa în anonimat şi ne ajută. Iarna sunt foarte mari facturile la gaz, 5.000-6.000 € pe lună, şi cu toate acestea, uitaţi că nu am rămas niciodată datori pentru că ne rugăm seară de seară acolo în capelă cu toţi copiii şi facturile sunt ţinute la picioarele statuii Sfintei Fecioare. Niciodată nu am rămas fără mâncare, sau Doamne fereşte să murim de foame, pâinea am avut-o întotdeauna pe masă, dar ca în orice familie sunt zile mai bune, mai rele, mai cu suferinţe, mai cu bucurii…

I-am văzut pe copii; sunt foarte cuminţi, dar şi foarte fericiţi. Cum aţi reuşit să îi aduceţi la nivelul acesta de armonie şi de bucurie?

Eu sunt de părere că nu noi suntem cei care îi transformăm pe copii, ci relaţia lor cu Dumnezeu. Au ajuns să aibă lumina aceastaîn suflet şi în privire pentru că deşi unii dintre ei nu mai au părinţi care să le poarte de grijă, eu mereu le-am spus că aici Dumnezeu îi iubeşte şi îi ajută, aici au o familie, nu este o simplă instituţie cu un program pe uşă. Sora superioară ne-a spus mereu: „Mama este mamă 24 de ore din 24, voi trebuie să fiţi mame pentru aceşti copii, să le oferiţi iubire şi înţelegere”. Până la urmă, cât am fi de mari, toţi avem nevoie de iubire şi de afecţiune. De câte ori au nevoie să fie îmbrăţişaţi, de atâtea ori o facem. Mulţi mă întreabă cum îi pedepsesc, că sigur fac şi ei năzdrăvănii; eu nu îi pedepsesc, le spun să se ducă în capelă şi să stea acolo până când simt ei că Iisus i-a iertat pentru că l-au supărat pe Dumnezeu făcând un lucru rău; şi după, se împacă singuri. Le-am spus mereu că trebuie să îşi ceară iertare unii de la alţii şi să mulţumească pentru ce primesc, pentru că de mic copilul trebuie să simtă lucrurile acestea, altfel nu fac ei progrese când ajung mari, pe picioarele lor…

Am înţeles că aţi avut şi o nuntă frumoasă, de curând…

Oricum, noi, pe lângă cei 140 de copii din casă, mai avem şi treizeci de studenţi la diferite facultăţi din ţară precum Târgu-Mureş, Braşov, Sibiu, Bucureşti, Oradea, care mă sună mereu să îmi zică: „Soră, venim acasă”, şi vin aici în vacanţă, după sesiune. Vara trecută într-adevăr am avut o nuntă a unei fete care a locuit la noi; n-avea pe nimeni pe acest pământ şi chiar mă întreba ce va face ea, pe cine va invita la nunta ei, că eu sunt mama ei acum. I-am cumpărat rochie de mireasă, verighete şi a fost celebrată cununia la noi în capelă, cu un episcop pe care îl aveam atunci în casă aşa din întâmplare, din Roma, erau şi câţiva preoţi, erau 100 de tineri care veniseră pentru un weekend de rugăciune, şi casa era plină. Nici dacă aş fi strâns cu invitaţie nu erau atâţia!

Unele fete au spus că poate ar fi ajuns să se prostitueze dacă nu ajungeau la dumneavoastră, la Odorhei…

Nu îmi place să vorbesc despre aceste lucruri… Vă daţi seama din ce medii vin unii copii… Unii sunt foarte, foarte săraci, au mulţi fraţi, unii au doar un părinte, poate alcoolic, şi uneori mai intervine şi influenţa anturajului. La început sunt agitaţi, miraţi de frumuseţea şi ordinea din casă şi încet, încet, se integrează, dar nu datorită nouă, ci datorită celorlalţi copii. Se ajută foarte mult unii pe alţii, cei mari au grijă de cei mai mici, chiar aşa stau în cameră, un copil mai mare, unul mai mic. Ajung oameni în viaţă, destinele li se schimbă… Anul trecut, 13 copii au dat Bacalaureatul, au trecut toţi şi au ajuns studenţi…

Cum e să fii mama a aproape 200 de copii?

(plânge) Eu spun mereu că sunt cea mai fericită mămică din lume pentru că bucuria aceasta pe care ţi-o dau ei nu ţi-o poate da nimeni şi când ajung noaptea în cameră şi găsesc sub uşa mea scrisori sau desene şi îmi scriu „mamă, te iubesc”, uit de toate greutăţile şi neajunsurile. Dacă această casă este a Domnului, este imposibil ca El să ne abandoneze. Cu oameni puţini, dar punând suflet, se pot face lucruri extraordinare, chiar şi aici, în România noastră!

1

Impunătorul edificiu al Casei ,,Sf. Iosif”din Odorheiul Secuiesc a fos construit de Fundaţia Umanitară ,,Basel Hiltf” din Elveţia , iar directorul acestei fundaţii, Dr.Cyrill Burgel l-a donat Congregaţiei Inimii Neprihănite, institut călugăresc greco-catolic fondat în 1950, de către sora Ionela Cotoi. ,,Condamnată pentru vina de-a fi greco –catolică” , maica Ionela a avut ,,viziuni extraordinare”, a corespondat ani de zile cu Papa Ioan Paul al II-lea, poartă însemnele stigmatelor lui Isus , ea devenind fondatorul şi mentorul spiritual al acestui aşezământ destinat copiilor aflaţi în dificultate, indiferent de etnia sau de religia din care ei fac parte.

În prezent, … această casă de copii este condusă de maica Emilia, intrată în acest ordin călugăresc în 1983, când Biserica Română Unită ( Greco –Catolică) era scoasă în afara legii.

Pentru a păstra destinaţia acestui aşezământ caritabil, cele 10 măicuţe ( acum sunt 12) au avut de înfruntat excesele naţionaliste ale unei administraţii antiromâneşti, care a încercat cu toate mijloacele să pună mâna pe această clădire şi să-i izgonească pe cei 120 de copii îngrijiţi la standarde europene de devotatele măicuţe.

… ……………………………………

Măicuţele reuşesc în tot ce întreprind fiindcă asociază munca şi dăruirea cu multă rugăciune. Copiii fac la fel.

Condiţiile de viaţă ale copiilor sunt minunate. Fericirea se citeşte pe chipul lor. Orice întâlnire a surorii Mihaela, profesoară de română, cu beneficiarii acestui aşezământ de caritate, înseamnă întâi un sincer salut, o întrebare , o strângere în braţe, şi de cele mai multe ori un cald sărut. Emoţionant. Să vezi pe chipul copiilor ,,pe Pruncul Isus”şi să le oferi acestor copii o iubire aproape cristică. Nu poţi să faci aceasta fără o dăruire totală, douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru.

Dacă mai ştii şi faptul că statul român nu ajută cu nimic această fundaţie, această casă de copii, această casă sfântă , tot ceea ce se întâmplă aici trebuie aşezat sub tutela miracolului divin. Pe strada Stejarului, pe locul numit Cserehat, Dumnezeu a coborât printre cei 120 de copii şi cele 12 măicuţe. Aici timpul are un singur anotimp: cel al iubirii.

Fragment preluat din răsunetul.ro

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.