USL-ul şi Pocitura

Tot mai multe voci dau ca sigură ruperea USL, şi încă foarte curând. Unora, nu prea mulţi, le pare rău după această alianţă părând contra naturii. Adevărul e că, în contextul în care niciun partid politic nu mai are altă ideologie decât aceea a banului, chestia asta cu natura e desuetă până în pânzele albe. Iar acum se dovedeşte încă o dată că singurul ideal care i-a unit, în faza de început, a fost dărâmarea lui Băse. V-aţi făcut cumva iluzii că scopul final ar fi fost înscăunarea unei adevărate democraţii? V-aţi înşelat amarnic în acest caz. Scopul final era tot ajungerea la ciolan, un ciolan de care ţineau cu dinţii pe atunci pedeliştii struniţi din scurt de maestrul de ceremonii de la Cotroceni. Ei bine, cum, necum, n-au reuşit să-l dărâme. Au reuşit în schimb să ajungă la guvernare, adică la un fel de semiputere, din care, în prezent, le-a rămas cam sfertul, datorită tocmai lăcomiei excesive de care au dat dovadă.

Un prim cuvânt li se cuvine liberalilor, pentru felul în care au gestionat alianţa. Mari amatori de asemenea combinaţii încă din primele zile de după ceea ce mai numim, nu ştiu cu câtă îndreptăţire, revoluţie, liberalii sub conducerea lui Radu Câmpeanu i s-au alăturat tam-nesam la guvernare FSN-ului de început al lui Ion Iliescu. Apoi, sub direcţia aceluiaşi Radu Mamii, i-au propus Regelui să candideze la Preşedinţia României, aruncând astfel în derizoriu ideea de monarhie. Ajunşi la guvernare în 1996 alături de ţărănişti într-o altă alianţă, CDR, cu toate că se aflau pe cai mari, au acceptat din nou un compromis detestabil, cu PD-ul lui Petre Roman pe-atunci, în loc să organizeze imediat alegeri aniticipate. Rezultatul: căderea Guvernului Ciorbea şi, mai târziu, scoaterea de pe scena politică a PNŢcd-ului, partidul cel mai infiltrat cu securiştii de nădejde ai lui Virgil Măgureanu. Pentru alegerile din anul 2000, liberalii i-au părăsit cu totul pe ţărănişti şi au antamat o nouă alianţă neoficializată cu partidul lui Iliescu, rămânând mai apoi să-i facă acestuia o opoziţie de faţadă. Asta până când şi-au dat seama că noului său lider, Adrian Năstase, o adevărată stea în ascensiune pe firmamentul cvasieternului partid de guvernământ, i se rupe de aceşti aliaţi de operetă care şi-au adus la cârmă, pe rând, oameni ca Valeriu Stoica şi mai apoi Theodor Stolojan, fostul contabil al Securităţii lui Ceauşescu şi pupincurist al lui Ion Iliescu, pe care îl şi slujise de altfel cu devotament neabătut, după debarcarea lui Petre Roman de la Palatul Victoriei. În fine, soluţia liberală pentru alegerile din 2004 a fost alianţa cu PD-ul ajuns pe mâna lui Băsescu, artizan al ejectării lui Petrică cel Frumos de la conducere şi apoi din partid, determinându-l să-şi găsească refugiul unde altundeva decât la liberali (în prezent deputat al acestora). Au urmat înduioşătoarea scenetă a lui „Dragă Stolo” soldată cu pierderea de către liberali a Preşedinţiei, în favoarea cui altcuiva decât Traian Băsescu, apoi retragerea celui împuşcat în aripă şi înlocuirea lui cu Tăriceanu, singurul liberal care a dovedit că ar şti ce e coloana vertebrală şi demnitatea în greii săi ani la guvernare, lovit în mod continuu de Băsescu pe tot parcursul ei. În aceste condiţii s-a petrecut prima suspendare a marinarului, când liberalii s-au reîmpăcat cu PSD-ul, fiind susţinuţi de acesta, în mod tacit, la guvernare. Ideea ar fi că partidul cu săgeata s-a aliat oricând şi cu oricine, fără a-şi face vreodată probleme ideologice doar din atâta lucru, nici chiar atunci când a fost să-şi pună în vârf un conducător de teapa (şi apoi ţeapa!) lui Stolojan.

În ceea ce priveşte PSD-ul, ce să mai vorbim despre el, că am face-o degeaba. Este partidul care, sub numele iniţial FSN şi la mâna „edecului comunist”, a îngropat revoluţia, a dus ţara de râpă distrugându-i industria şi agricultura, aflate, ambele, într-o situaţie cât de cât acceptabilă în decembrie ’89, când a ajuns la putere. A vândut pe nimic tot ce aveam şi, mai grav, a întinat, ca să folosim chiar termenul iliescian, idealurile românilor de echitate, bunăstare şi demnitate naţională de care, totuşi, nu duseserăm lipsă cu totul, ca acum, chiar şi pe vremea lui Ceauşescu. A fost şi este partidul marilor tunuri economice şi financiare, al vânzării resurselor subsolului şi al multor altora, pentru care sumele cele mai mari s-au plătit sub formă de peşcheşuri şi comisioane ascunse bine în buzunarele fără fund ale politicienilor. Dar, mai presus de toate acestea, este partidul, în prezent, al lui Victor Ponta, cel care aduce efectiv în ţară, satisfăcându-le toate pretenţiile ruinătoare, companii fără alt Dumnezeu decât banul, ca Gold Corporation sau Chevron; cel care consfinţeşte din nou şi amplifică la dimensiuni de coşmar puterea serviciilor secrete şi care distruge în continuare tot ce a mai rămas de distrus în România.

Iată-i deci pe cei ce se află acum faţă în faţă, într-o încleştare câtuşi de puţin amicală, chiar în interiorul alianţei lor, USL, şi supravegheaţi din exterior de lupul cu colţii DNA la discreţie, încă marele păpuşar şi acum, care-i aţâţă pe unii împotriva celorlalţi şi, slăbindu-i, guvernează în continuare, aproape ca pe vremea lui Boc.

Este oare o problemă reală pentru noi ruperea USL? De fapt, neoficial, faptul s-a petrecut deja de mult! O alianţă în care o parte şi-a tras toată spuza pe propria turtă, iar cealaltă, de dragul unei promisiuni fără acoperire, a înghiţit doar rahatul unei guvernări de tot râsu-plânsu!

Deasupra căreia, cum spune poetul, oastea să şi-o recunoască, pocitura îşi aruncă bulbucatul ochi de mai ştiu eu ce.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.