Vasile Tonoiu – un mare filosof al științei și un înțelept autentic

Ce legătură este – mă întreabă un doctorand – între, pe de o parte, climatul nostru public tensionat, plin de certuri, de vrajbe nesfârșite, mereu întărite din aproape nimic, încărcat de zavistii izvorâte din prea mult orgoliu și vanitate, și, pe de altă parte, existența printre noi a unor oameni, pur și simplu, harnici, modești și utili societății, generoși, fără de nici o ostentație, modele profesionale mereu de urmat și admirat, într-un cuvânt, oameni buni prin probele faptelor lor și prin urmele pline de bunătate rămase în memoria celor care i-au cunoscut și întâlnit în viață?

Același tânăr reflexiv nu se oprește din gândul său și continuă în aceeași notă: nu sunt acestea două lumi paralele? Cum pot coexista climatele (psihologice) rele cu oamenii (moralmente) buni? Îi spun că, în cote diferite, cel puțin la nivel de percepție, așa a fost mereu: invidiile, resentimentele, urile, lăcomia, orgoliul, nu mai puțin inteligența lipsită de inimă și altele asemenea își au locul lor în viața oricărei comunități și, poate, în anumite momente, chiar în trăirile fiecărui om.

Cei buni știu pe ce lume trăiesc

Îi zic, de asemenea, pe urmele lui Mihail Ralea, că valoarea, adevărata valoare omenească, se naște adesea „dintr-o inversare a raporturilor de forțe“: când însușiri psihologice vădind slăbiciuni și precarități sunt sublimate în valori pozitive, precum înțelegerea și îngăduința, altruismul și generozitatea, inteligența plină de blândețe sau milă, compasiunea ce‑și asociază iertarea. Deștept cum este tânărul cu pricina, conchide singur: da, acum înțeleg; în fond, cei buni, în toate sensurile acestui cuvânt, știu pe ce lume trăiesc, țin seama de tulburările generate între oameni de uri și răzbunări, de dorințe de glorii deșarte și de pizme păguboase, dar aleg să nu intre în această supă psihologică dulce – hrănitoare, dar și plină de otravă. O otravă ce-și cere nu antidot, ci mereu și mereu alte otrăvi. Ca atare, cele două lumi se știu între ele, dar fac lucruri diferite. Până la urmă, împreună formează lumea noastră, a tuturor.

Între adevăr și aparențele lui

Și totuși de ce se vorbește atât de puțin, spre deloc, despre cei harnici și onești, cuminții neînsemnați, deștepții cumpătați, curajoșii în idei mari și în fapte simple de viață? Și de ce se vorbește atât de mult despre certăreții tuturor categoriilor sociale, despre născătorii de vrajbe, despre cei născuți parcă mânioși? Pentru că se poate! Se poate să fii și într-un fel și în celălalt. Aici fiecare este, într-un fel, un filosof. Cu certitudine însă – știm asta de la Socrate încoace – oricine devine chiar filosof numai dacă el înțelege să aleagă calea opusă privirii violente și numai dacă preferă gândului ce desparte abrupt conștiințele să-i contrapună împăcarea și înțelegerea durabile.

Mă bucur nespus să constat că tânărul aspirant la statutul de doctor în filosofie (deocamdată) știe și el că un autentic filosof în spațiul spiritual românesc care corespunde întru totul tabloului creionat mai sus poartă un nume: Vasile Tonoiu. De ce este Vasile Tonoiu necunoscut marelui public, ține tot de acea hibă de care tocmai vorbeam: trăim de cam multă vreme într-o lume în care aparența valorii poate alunga și chiar desființa valoarea veritabilă. Câtă profunzime încape în această sentință a unui filosof moral etern, La Rochefoucauld: „Adevărul nu face atâta bine în lume cât rău fac aparențele lui“. Căci, sigur, zarva politică devenită cotidiană și certurile mediatice ce-și au sediul în lupta oarbă pentru recunoașterea supremațiilor ecourilor umflate pomenesc adevărul, dar nu pentru valoarea lui cognitivă și morală, ci doar pentru a-l vâna. Adevărul este, pentru ei, o pradă, iar prădătorilor nu le pasă de vânat, deci nici de adevăr. Vor însă să stăpânească toate roadele aparențelor adevărului și acestea nu sunt deloc puține: glorie, onorabilitate, prestigiu, dar, totodată, și bani, putere, avere. Le vor pe ultimele pentru că tânjesc să fie respectați pentru primele trei.

„Ce putem ști“, ca să putem pricepe „cum să trăim“

Merită să aducem câteva argumente consistente pentru această idee: Vasile Tonoiu a luminat prin gând și străduință cercetătoare câteva domenii ale filosofiei. Prin cărți și studii ce ar trebui să fie obiect de analiză nu numai pentru cei din comunitatea academică, ci și pentru oricine vrea să știe cine a fost și ce este de cinci decenii acest om dedicat răspunsurilor la întrebările fundamentale: Cine suntem? De unde venim? Încotro ne îndreptăm?

Cel care a început Facultatea de Filosofie când avea doar 16 ani, venind din România profundă, din aceeași de unde au apărut Brâncuși și Enescu, Maiorescu și Blaga, dar și colegul de generație Vlăduțescu, Vasile Tonoiu a găsit calea ce i se potrivea: să pornească de la tema cunoașterii. Adică să răspundă la întrebarea: „ce putem ști“ pentru a avea apoi un temei pentru a înțelege „cum anume trebuie să trăim“… Prin urmare, a parcurs rapid și spornic o literatură imensă pentru a publica, la 31 de ani, cea mai neașteptată sinteză din epistemologia românească a anilor 60-70: „Idoneismul – filosofie a deschiderii“ (Editura Politică, 1972). Modest, i-a adăugat și un subtitlu: studiu asupra gândirii lui Ferdinand Gonseth. Nu este rostul acestei intervenții să intrăm în detalii „tehnice“, adică să elaborăm un studiu specializat despre gândirea sa filosofică. Dar oricine poate să vadă singur că abordările sale din această carte și următoarele („Dialectică și relativism“ -1978; „Ontologii arhaice în actualitate“ -1989; „Dialog filosofic și filosofie a dialogului“ -1997; „În căutarea unei paradigme a complexității“ -1997; „Înțelepciune versus filosofie“ – 2007, ca să le amintim doar pe câteva) pun în lumină teme mari, la care oamenii reflexivi se opresc, uimindu-se: cum ajungem la principii ale cunoașterii și cum acestea sunt deschise spre experiență printr-un dialog inepuizabil; ce diferențe sunt între axiomele științei și regulile, imperativele pe care le gândim că s-ar potrivi conducerii cu sens a propriei vieți; ce rol are cunoașterea în timpuri atât de diferite cum s-au dovedit a fi, pe de o parte, lumea arhaică și, pe de altă parte, universul raționalizat al modernității; ce înseamnă să fii filosof astăzi și ce conținut putem să acordăm noțiunii de înțelept.

De la vraja lumii la desvrăjirea ei

Vasile Tonoiu are acea calitate greu de atins: claritatea gândului, obligatorie omului de știință. Spune cât știe de la alții și vedem astfel cât și cum înaintează singur în firul gândirii. Coerența și consistența judecăților fac casă bună cu onestitatea atitudinii. Nu disprețuiește a priori nimic. Nici alți filosofi, nici alte viziuni, nici alte culturi. Puteți proba pe cont propriu, citind, de pildă, „Ontologii arhaice în actualitate“ sau „Înțelepciune versus filosofie“. Prima carte aduce în prim-plan o temă grea și gravă: ce datorăm arhaității, lumii aceleia încețoșate în mit și rit, în magie și religie, noi, cei dezvrăjiți, secularizați, încrezători în știință și-n prelungirile ei tehnice? Vasile Tonoiu, stăpân pe toate instrumentele filosofiei științei, ale teoriei cunoașterii, în genere, dă un răspuns aflat în prelungirea viziunii lui Mircea Eliade despre omul preistoriei, despre omul religios. (…) Ce spune în esență filosoful nostru: acel pat animist al începuturilor magiei, miturilor și credințelor religioase este solidar cu vraja lumii, dar desvrăjirile ulterioare sunt și ele parte a lumii, a lumii noastre. Nu numai desvrăjite, dar și mereu învrăjbite. Se cuvine, prin urmare, să întrezărim prin puterea minții cheile de acces spre ambele lumi: cea încețoșată și încremenită a trecutului arhaic și cea transparentă și dinamic-relativistă a prezentului postmodern.

Cunoașterea profundă a utopiilor

Lui Vasile Tonoiu i se par interesante nu numai ideile de cea mai largă generalitate, ci și metaforele, fabulele, exemplele. Și aceasta este valabil și pentru filosoful științei și hermeneutul arhaității, dar și pentru moralistul din ultimele sale scrieri. Oricui dintre noi, de pildă, „fabula“ lumii drept o casă cu o mie de ferestre îi poate spune enorm în plan intuitiv. Iar distincțiile sale dintre personalitatea exemplară a filosofului și cea a înțeleptului se vădesc a fi atât de necesare. Mai ales într-o lume preocupată, mai degrabă, de personaje precum: managerii manipulativi, strategii distructivi, terapeuții și esteții. Vasile Tonoiu are pasiunea cunoașterii începuturilor și a întâmplărilor din viață care presupun deschideri. Ambele conduc la tema destinului. Și dacă ești filosof. Și dacă aspiri să fii înțelept. În acest context, el se întreabă în nenumărate ocazii: poți să fii filosof fără să dai probă, în tot decursul vieții tale, că ai și atitudine filosofică în fața vieții? De asemenea, poți deveni un autentic înțelept dacă nu dovedești valori morale eterne în unitatea vieții tale? Trebuie să credem în idei și se cuvine să știm sensul profund al oricărei utopii. Iar cum Vasile Tonoiu este și un poet, nu miră deloc faptul că trimite la Coleridge: „Dacă un om ar străbate în vis Paradisul și i s-ar da o floare drept dovadă că a ajuns într-adevăr acolo și dacă la trezire floarea aceasta s-ar afla în mâna lui“, atunci ce am gândi și ce am face toată viața noastră? (…)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.