11 septembrie, 25 de ani mai târziu. O zi care nu s-a terminat niciodată cu adevărat

Se împlinesc 25 de ani de la atentatele de la World Trade Center. Un sfert de secol de la dimineața în care o lume întreagă a privit, aproape neputincioasă, în direct, cum două avioane intrau în Turnurile Gemene și cum, puțin mai târziu, clădirile se prăbușeau. Sunt imagini pe care cei care le-au văzut atunci nu cred că le-au uitat vreodată. Există evenimente istorice despre care citim și altele despre care ne amintim unde eram când s-au întâmplat. 11 septembrie 2001 face parte din a doua categorie.

Au murit în acea zi 2.977 de oameni în New York, la Pentagon și la bordul zborului United 93. Erau oameni care plecaseră dimineața la birou, oameni care se urcaseră într-un avion, pompieri, polițiști, paramedici care au alergat spre locul din care ceilalți încercau să fugă. Poate tocmai banalitatea începutului acelei zile — o marți obișnuită, cu oameni grăbiți să ajungă la serviciu — a făcut tragedia și mai greu de cuprins.

Impactul emoțional a fost uriaș pentru newyorkezi, dar și pentru milioane de oameni de pe tot globul. Nu existau încă Facebook, Instagram, X sau TikTok, dar nici atunci frica nu a avut nevoie de algoritmi pentru a se răspândi. Au apărut aproape imediat teorii ale conspirației, explicații alternative, scenarii și nevoia de a găsi o logică acolo unde realitatea părea de neacceptat. 11 septembrie a fost și unul dintre primele mari momente ale epocii moderne în care o tragedie planetară a fost trăită simultan, prin intermediul televiziunii, de sute de milioane de oameni.

Peste ani, poate și pentru a-și putea așeza rănile într-o poveste pe care să o poată duce mai departe, America a început să vorbească despre acea zi prin filme și documentare. Dintre ele, aș menționa câteva care nu transformă tragedia în spectacol, ci o aduc la dimensiunea ei umană. „9/11”, documentarul fraților Jules și Gédéon Naudet, este probabil una dintre cele mai puternice mărturii: cei doi filmau în acea dimineață un documentar despre pompierii din New York, iar Jules Naudet a surprins primul avion lovind Turnul de Nord și apoi a continuat să filmeze alături de echipele de intervenție.

„9/11: One Day in America”, seria National Geographic realizată împreună cu 9/11 Memorial & Museum, reconstruiește ziua aproape minut cu minut prin vocile celor care au fost acolo — supraviețuitori și salvatori. „United 93”, filmul lui Paul Greengrass, spune povestea pasagerilor avionului care nu și-a mai atins ținta, iar „Worth”, cu Michael Keaton și Stanley Tucci, mută privirea dinspre momentul atentatului către ceea ce a urmat: încercarea aproape imposibilă de a stabili despăgubiri pentru familiile victimelor și întrebarea teribilă pe care nicio formulă matematică nu o poate rezolva — cât „valorează” o viață?

Cu câțiva ani în urmă am vizitat, la New York, memorialul construit pe locul World Trade Center. Ghidul meu era Allan, un domn trecut de 50 de ani, fost arhitect și fost profesor asociat la o universitate din Polonia. După atentate își reinventase viața și devenise ghid. Nu povestea însă despre 11 septembrie ca un om care învățase niște date pentru turiști. Încă se emoționa și se simțea, în felul în care vorbea, greutatea acelor zile.

El mi-a arătat St. Paul’s Chapel, mica biserică aflată la mai puțin de o sută de metri de World Trade Center. În jur se prăbușise o lume, iar ea rămăsese în picioare. Un copac uriaș din curtea bisericii absorbise o parte din forța și resturile prăbușirii, protejând clădirea; copacul a fost smuls, dar biserica a supraviețuit. Apoi, timp de luni, capela s-a transformat într-un loc de refugiu pentru pompieri, polițiști și voluntarii care lucrau la Ground Zero: aici puteau mânca, dormi câteva ore, primi îngrijiri și, poate, pentru câteva minute, să nu mai fie cei puternici. Peste 5.000 de voluntari au lucrat acolo.

Îmi amintesc mesajele, fotografiile și urmele familiilor care își căutaseră oamenii. Bilețele scrise pentru cei dispăruți, cuvinte pentru părinți, copii, soți sau soții despre care, la un moment dat, nu mai puteai spune că vor veni acasă. Era unul dintre acele locuri în care tăcerea spune mai mult decât ghidul. Și cred că abia acolo am înțeles că marile tragedii nu sunt, în esență, despre clădiri care se prăbușesc. Sunt despre un loc gol la o masă care va rămâne gol pentru totdeauna.

La 25 de ani distanță, istoria a schimbat și oamenii pe care îi transformase atunci în simboluri. Rudy Giuliani, primarul New Yorkului în 2001, devenise în zilele de după atentate imaginea unui oraș care încearcă să se țină în picioare. Biografia lui publică de astăzi este însă mult mai complicată: a fost găsit răspunzător civil pentru defăimarea a două lucrătoare electorale cărora le-a atribuit în mod fals fraudarea alegerilor din 2020 și și-a pierdut dreptul de a practica avocatura în New York și Washington. Este și aceasta una dintre lecțiile timpului: eroii unei epoci nu primesc un certificat de erou pe viață. Oamenii continuă să facă alegeri, iar istoria continuă să le judece.

Dar există o consecință a zilei de 11 septembrie despre care s-a vorbit mult mai puțin la început. Turnurile s-au prăbușit în câteva secunde; praful lor a rămas în viețile oamenilor zeci de ani. Pompierii, paramedicii, voluntarii, cei care lucrau sau locuiau în Lower Manhattan au respirat un amestec toxic de pulberi și substanțe provenite din clădirile distruse. Astăzi, aproape 150.000 de persoane sunt înscrise în programul federal care monitorizează și tratează afecțiuni asociate expunerii de la 9/11. Numai în rândul FDNY, peste 10.500 de membri au cel puțin o afecțiune fizică certificată ca fiind legată de World Trade Center, iar peste 4.200 au certificări pentru cancer.

Mai mult de 9.000 dintre oamenii înscriși de-a lungul timpului în programul federal au murit între timp iar numărul celor care s-au îmbolnăvit din cauza prafului toxic este suficient de mare încât, la comemorarea de anul acesta, pentru prima dată, la Ground Zero este prevăzut și un moment de reculegere pentru cei care au murit ulterior din cauza bolilor asociate expunerii. Tragedia din 11 septembrie nu s-a terminat, pentru mulți, atunci când televiziunile au oprit transmisiunea.

Poate că aceasta este imaginea cu care merită să rămânem la 25 de ani distanță: nu avioanele intrând în turnuri și nici clădirile căzând, imagini pe care le-am văzut deja de prea multe ori. Ci o biserică mică rămasă în picioare, un copac care a căzut protejând-o, oameni care făceau sandvișuri pentru salvatori. Pompieri care dormeau câteva ore într-o strană și apoi se întorceau să caute prin moloz. Bilețele lăsate de familii pentru cei care nu aveau să se mai întoarcă.

Pentru că, după 25 de ani, poate cea mai importantă lecție a lui 11 septembrie nu mai este despre felul în care poate fi distrusă o lume într-o singură dimineață. Este despre felul în care oamenii încearcă, după aceea, să o construiască din nou.

Și gândul nostru pentru zilele viitoare ”cât costă o viață?”. Să vedeți filmul „Worth” cu Michael Keaton și Stanley Tucci.