2020 – anul statului națiune

”Acum că se încheie anul 2019, îmi vine să spun ”ce an interesant!”. Iar cuvântul ”intersant” ar trebui luat cu sensul său din limba chineză, adică plin de riscuri și pericole”, scrie analistul de origine iranian Amir Taheri pentru Asharq al-Awsat, publicație de limbă arabă editată la Londra, într-un articol preluat de gatestoneinstitute.org.

”Anul care se încheie a confirmat o tendință care a început în urma cu un deceniu, marcând o îndepărtare, lentă dar de netăgăduit, de globalizarea care, la începutul secolului, părea să fie un panaceu pentru toate problemele noastre. Noua tendință, care prinde contur acum în mai multe țări, este cea a naționalismului și a întoarcerii la statul națiune ca cel mai eficient model de organizare politică.

Această nouă tendință pune sub o imensă presiune sistemul internațional, sau ”ordinea mondială”, așa cum unora le place să-i spună. Organizațiile internaționale, începând cu ONU, par mai irelevante ca niciodată.

Instituții precum Banca Mondială și FMI, cele aflate pe valul globalizării, au trecut acum în plan secund. Un NATO convalescent caută o schimbare la față cu care să mai capteze atenția. UE, zguduită de retragerea Marii Britanii care se va finaliza anul viitor, este obligată să își cântărească bine perspectivele. Alte organizații multinaționale, de la Organizația Statelor Arabe la Uniunea Africană și până la Organizația Cooperării Islamice , Liga Arabă și Consiliul de Cooperare al Golfului, încearcă și ele să se adapteze la situația schimbătoare din lume. Cât privește Organizația de Cooperare Shanghai sau Uniunea Economica Eurasiatică condusă de Rusia, ele par niște personaje fantomatice în căutarea unui scenarist.

Pot oare statul națiune și naționalismul să răspundă la noua situație mondială? Nu este sigur. Statul națiune este supus presiunilor din partea mișcărilor secesioniste din mai multe țări, inclusiv democrații precum Spania, Marea Britanie, Canada și Italia. Mai rău, asistăm la proliferarea statelor eșuate precum Siria, Venezuela, Somalia, Congo, Zimbabwe și Libia, unde modelul statului națiune este doar o himeră. În alte țări, în special în Afganistan, Sudan, Irak și într-o oarecare măsură în Liban, se observă planând spectrul statului eșuat. În alte țări, în special în Iran și Coreea de Nord, statul s-a transformat într-un instrument care ține națiunea sub control și care împiedică apariția modelului tradițional al statului națiune.

Chiar și acolo unde statul națiune funcționează mai mult sau mai puțin normal, cum este cazul majorității țărilor, puterea și autoritatea lui este contestată de actori transstatali sau nonstatali, precum corporațiile multinaționale gigant, grupurile de presiune globale precum ecologiștii și de presa transnațională. În unele cazuri, până și celebritățile pot exercita o influență mare asupra unui stat națiune.

Cvasidispariția partidelor politice tradiționale a dus la apariția unei multitudini de grupări de nișă care nu sunt decât camere de rezonanță ideologice. Presa tradițională a pierdut mult din putere și relevanță și este concurată de o mulțime de publicații de ”știri” și ”adevăruri alternative”.

O alta provocare pentru modelul tradițional al statului națiune este feminizarea politicii în tot mai multe țări. În urmă cu o generație, o femeie ministru (pentru a nu mai vorbi de o femeie președinte sau premier) era o raritate. Azi este o banalitate. Liderii celor mai multe partide din Marea Britanie sunt femei. În SUA, lista candidaților democrați la președinție este dominată de femei. Această feminizare mută accentul de la obiectivele tradiționale ale statului națiune (prestigiu, glorie, creștere economică, forță brută) la obiective ce țin de bunăstare, educație, sănătate și ajutorarea ”victimelor societății”, fie ele reale sau închipuite.

Aceste provocări vor fi abordate diferit în fiecare parte a lumii. Democrațiile vestice au mecanisme pentru reformă care le vor ajuta să treacă de această tranziție epocală fără să-și afecteze structura socio-economică. Sisteme autoritare precum China sau Rusia ar putea și ele să negocieze bine virajele bruște, cel puțin câtă vreme își mențin o creștere economică care să ofere cetățenilor perspectiva unui standard mai bun de viață. Unele țări asiatice precum Indonezia, Bangladesh, Vietnam sau Thailanda sunt într-o poziție similară, cu diferența că situația lor economică este mai precară decât în Rusia sau China. India, deseori numită ”cea mai mare democrație din lume”, are problema suplimentară a exploziei naționalismului religios.

Anul ce vine va aduce declanșarea ultimei faze a războiului politico-cultural, prin realegerea președintelui Donald Trump. Pentru că SUA vor rămâne un model important pentru multe țări din lume, rezultatul luptei ar putea afecta evoluțiile din alte state.

În Orientul Mijlociu, consider că războiul din Yemen s-ar putea încheia. Hutiții susținuți de Iran ar putea să-și dea seama că sponsorii lor de la Teheran nu mai pot să le ofere sprijinul necesar pentru continuarea unui război lung de mică intensitate. Iranul se îndreaptă spre tranziția de la gerontocrația care și-a pierdut din legitmitate și care poate tot mai greu să limiteze ambițiile unei populații tot mai tinere, mai creative și mai hotărâte.

În Siria, va plana un semn al întrebării. Datorită intervenției ruse, iraniene și turce, ar putea avea loc tranziția de la regimul al Assad către un regim de consens național. Este însă greu de prevăzut când va putea Siria să revină la statutul unui stat națiune unit.

Vestea bună este că se încheie un an interesant, Vestea proastă este că vine un an ce se poate dovedi și mai intersant. Din nou, în sensul chinezesc al cuvântului”, încheie Taheri.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.