Cu ceva timp în urmă spuneam că autorii autohtoni tratează prea puțin dramele și tragediile care se petrec sub ochii noștri, ai celor care trăim astăzi. Or, istoria nu s-a sfârșit, nici sub acest aspect. Ea nu ar trebui confundată cu clișeele comode aflate în circulație, pe care „corectitudinea politică“ sau curentul ludic ale epocii le întrețin, inclusiv în literatură, în artă, în general. De fapt, „istoria“ care ocolește faptele și este mereu festivă nu rezolvă nimic. La drept vorbind, nu este nevoie nici de o istorie propagandistică, nici de una comercială și nici de cea liricoidă, care asaltează viața publică. Este nevoie de istoria istorie, adică de istorie înțeleasă în profunzimea ei umană și inumană, pe care arta o poate prelucra cel mai convingător, fiind mai intuitivă.
Mă bucur că pot acum să-mi circumstanțiez afirmația, iar ocazia mi-a oferit-o romanul lui Eugen Uricaru „Permafrost“ (Polirom, Iași, 2018). Este un roman cu acțiunea plasată în săptămânile lui decembrie 1989, dar care, având rădăcini bine înfipte în datele istoriei, urcă în sfera literaturii de certă calitate. Este un roman, generic spus, despre revoluție, dar mult peste empiria și, de ce nu, locurile comune adunate în răstimp. Permafrost oferă o meditație literară impecabilă, în coordonate largi, asupra a ceea ce s-a petrecut. Romanul nu cade nicidecum în primejdia inversă, a unor teze vetuste ale metafizicii istoriei, ce-i atrage pe mulți, ci rămâne consecvent în teritoriul artei. Eugen Uricaru semnifică artistic, în mod convingător, ca romancier cultivat și matur, materia altfel poroasă și socotită banalizată a revoluției.
Narațiunea din romanul Permafrost este minuțios elaborată. Un inginer în construcții, Valer Negrea-Negrescu, implicat în întâlniri tainice de explorare a viitorului din anii optzeci („fără să se arunce în aventuri cu sfârșit imprevizibil“) într-un loc nu tocmai tainic (o cafenea cu vitrină – „Acvariul“), este trimis de șefi, fără explicații, în preajma lui decembrie 1989, să închidă o mină de uraniu. „Dihania“ ce trebuia stăpânită cumva este în localitatea Surulești, dincolo de râulețul Letea, ce se trece încă prin vad. Aici se petrece acțiunea romanului. Într-o localitate care a cunoscut o oarecare efervescență economică în trecut, legată de acea mină, dar care, în urma opririi exploatării, a mai rămas doar cu bufet, ceva pensii și clădirea fostei administrații a minei. Din motive de înțeles, cam toți locuitorii „erau răciți“, iar cine punea piciorul în Surulești nu mai prindea întoarcerea.
Personajele cu care inginerul intră în relații la Surulești sunt ființe care trăiesc declinul exploatării și frământările unui sfârșit de regim. Sunt oameni aduși în situație precară, interogativi, chiar dacă stăpâniți de convingeri ale contextului – personaje care devin treptat mai mult decât interesante, deși rămân dependente mereu de ceva din altă parte. Mă gândesc la Haron Luntrașu – gazda inginerului, bine familiarizat cu viața unei localități care a trăit din minerit și pătruns de ideea că, dacă frigul înstăpânit cu timpul s-ar atenua, locul ar deveni o mlaștină; la Nora, atașată de inginer, soție a lui Părăluță, maistrul aflat odinioară în subordinea acestuia și preocupat de „adevărate“ cercuri socialiste; la Gelu Bostan, gestionarul bufetului și apoi președinte al frontului salvării naționale din localitate.
Prin rememorările acestor personaje intră în scenă o seamă de figuri din București. Bunăoară, Paul Becheru, ins căsătorit cu nepoata unui fruntaș ideologic al regimului, dar aflat la curent cu pregătirile de schimbare a regimului, iar, după 22 decembrie 1989, devenit demnitar al noului regim. Sau Rafael Cârlan, „filosoful“ grupului, cu afinități pentru Heidegger, care a preluat prin schimbarea de regim o agenție de știri. Inspiratorul multor acțiuni, probabil și al detașării inginerului, este misteriosul Neculai Crăciun, cercetător la un Institut, întâlnit la „Acvariu“, care prevenea anumiți inși că schimbarea vine și avea să devină șeful informațiilor în guvernul provizoriu. El era legat de Todor Grancea, din conducerea partidului comunist, îngrijit că creeze printre intelectuali aparența unei disidențe, cu care unii erau chiar satisfăcuți.
Personajele simțeau că sovieticii își luaseră mâna de pe situație, dar senzația la început de decembrie 1989 era că „timpul nu trece“. În localitate se cam bea – referința etilică fiind cvasipermanentă, iar atmosfera în consecință. De sărbătorile de iarnă, inginerul, ajuns în sfârșit, prin revoluția de la Surulești, în biroul directorului exploatării, s-a ales însă cu un cadou – un bolovan ținut în cutia de plumb, care emitea căldură – și a trăit surpriza – formarea frontului salvării naționale, în care devine vicepreședinte.
De aici încep problemele. Mai exact, din joncțiunea câtorva ocurențe: zvonul bombelor plasate de teroriști pentru a submina noul curs politic, sentimentul că se ajunsese deja la libertate, un sistem care nu mai producea, oamenii fiind plătiți de fapt să nu lucreze, caracterul plin de frustrări al vieții tuturor. Începe privatizarea, iar cei din față pun mâna pe ce apucă, de pildă, Gicu Bostan, pe camionul firmei, care-i procura, se înțelege, un ascendent social. Inginerul are tresăriri de luciditate când își dă seama de gravitatea situației. Nimeni nu știe unde se înfundă galeria, pe lângă împrejurarea că se mai și vorbea că dincolo de zidul de la gura acesteia este „ceva și cineva“. Se votează – se votează cam tot ce se propune, ca un fel de „vot mecanic“. S-au găsit devreme dușmanii – teroriștii, apoi securiștii. Inginerul se gândește însă să sigileze mina, dar nu pe dinafară, ci pe dinăuntru.
Apoi, evenimentele se precipită. Apare ideea Gărzii pentru a lupta cu teroriștii, iar artificierul Artimon conduce căutarea de teroriști. Neculai Crăciun devine șef de cabinet ministerial și i-o trimite inginerului la Surulești pe Nora, după ce îl lichidează pe Grancea la Timișoara. În acest context, inginerul și Nora dispar din vizorul celorlalți, iar Gicu Bostan pune Garda să-i caute, cei doi fiind luați drept teroriști și securiști. Speriați, Nora și inginerul, prea puțin capabil să articuleze vreun protest, intră în gura minei și dispar. El moare înghețat, iar ea sfârșește pângărită.
Aproape toți eroii din romanul Permafrost sfârșesc nefiresc, aș spune îngrijorător. Inginerul, cu bolovanul în brațe, înghițit de întunericul și înghețul minei în care se refugiase din fața căutătorilor de teroriști și securiști, iubita lui violată în grup de căutători, chiar Neculai Crăciun, cel care părea să aibă toate firele schimbării în mână, este lovit de boala actinică și scos din scena activă, Paul Becheru este dat la o parte ca relicvă a trecutului, Nelu Părăluță își duce restul vieții într-un spital, îndopat cu haloperidol, Artimon capătă certificat de revoluționar, industria indigenă se stinge, Rafael Cârlan, proprietar de agenție de știri, se prezintă drept mentor al revoluției. Acest sfârșit al personajelor ar fi, desigur, suficient pentru a crea semnificații romanești, a edifica cititorul și a-l pune pe gânduri.
Dar nu numai personajele, ci naratorul însuși formulează sau măcar își asumă constatări și reflecții memorabile. Am în vedere, de pildă, generalizarea legii lui Arhimede: „Legea supraviețuirii în lumea lichidă – cu cât ești mai mare și mai gol pe dinăuntru, cu atât ai mai multe șanse să nu te afunzi“. Sau un paradox: cine are continuu obsesia „stăpânului“, fără să priceapă relația cu acesta, ajunge ineluctabil „slugă“. Ori că la „parșivenie“ – la băgat și ținut concetățeni în închisoare – greu se găsește concurență.
Eugen Uricaru creează simboluri puternice, în logica celor relatate. Două nu vor putea fi ocolite de acum.
Primul simbol este permafrostul, care dă și titlul romanului său. Este terenul înghețat, care nu oferă multe șanse. Cum spune Haron Luntrașu, „în mina asta totul e înghețat. E un îngheț permanent, permafrost se cheamă… permafrostul, aici se termină frigul, pe care ne întemeiem, pe care ne clădim noi… iar dacă frigul se va retrage… lumea înconjurătoare va deveni o mlaștină în care totul se afundă, se pierde fără urmă“. Acesta este secretul locului aflat la marginea acelui teritoriu întins al frigului ce vine de departe. Aici totul este improvizat, doar precarul durează.
Al doilea simbol este bolovanul cu care personajul principal se alege din revoluția de la Surulești. Libertatea este acel bolovan intens radioactiv. Ce s-a făcut cu ea, sub deviza „suntem liberi, ca în Franța“? Neștiindu-se despre ce este vorba și cum să fie administrat, „bolovanul“ va fi o provocare și un pericol.
Cultivat și sensibil la mutațiile istoriei, Eugen Uricaru dă un roman al revoluției care este mai mult decât al revoluției – o meditație profundă asupra a ceea ce s-a petrecut, asupra sărăciei de alternative percepute („îngheț sau mlaștină“) și tragediilor ei! Cu forța artei, el aruncă o privire deloc convențională în ceea ce este și acum. Iar acest fapt îi confirmă încă o dată anvergura.
N-a fost nici o revolutie . Lovitura de stat data de elementele iezuito-masonice latente in PCR si infiltrate in conducerea Armatei si Securitatii . Vaticanul si-a recuperat teritoriul pierdut in 1944 .Restul sint detalii .UE este Imperiul Vatican , Imperiul Roman de Apus . Ceausescu a fost scos din functie de aceasi agenti iezuiti care l-au scos din functie si pe Cuza .Romania trebuia repusa sub control roman .
Mai, „cohen”, vad ca mintea ta are elemente latente nebanuite care rivalizeaza cu alea din PCR. Or fi trecut brusc in
1989 kgb-istii romani in conservare latento-letargica la iezuitism si masonerie?In masoneria controlata inca dinainte de 1848 de cuplul criminal Marx-Engels?Pricepe mai postac securist de stanga ca numele real al UE e Colhozul european
cu dubla capitala provizorie, Bruexelles si Berlin, ordinele venind de la Moscova. Vrei cumva sa te numesc iezuit sau
mason? Cu toate ca amandoi au fost marxisti, stalinistul Ceausescu nu poate fi comparat cu Cuza. Macar din evidenta ca
Ceausescu a fost scos cu forta din Romania, iar Cuza a inteles sa plece singur, daca nu ne referim la intelect!Despre
Vatican v-am mai spus ca cel putin din 1979, cand a fost instalat deplin conspiratul polonez, Moscova e cea care le rezolva scoaterea fumului alb!!! Fara sa mai amintesc de anii 1930-1940 de glorie…bruna! Multi SS-isti de frunte au
plecat din Europa pe aceasta filiera, unii in Africa de Nord si Orientul Apropiat, altii in America de Sud, iar restul
la Moscova pentru a-si ridica medaliile Dzierjinski…
…fumului alb!!!
Charlie”, mai maidanez nerusinat nu minti cu atate nerusinare, in noaptea de „12 februarie 1866, cu pistolul la tampla, CUZA a fost obligat sa semneze abdicarea”, arestat apoi si tinut „la secret” pentru a nu afla „armata si populatia si sa se revolte, a fost scos din tara „tot noaptea pana dincolo de granite. Philip de Flandra, cand i-a fost povestita de Bratianu istoria „abdicarii lui CUZA, a refuzat categoric, asa au ajuns la Hohenzollerni !!!. Aflat in exil, Cuza a fost vizitat in Germania de Bratianu care i-a cerut iertare si i-a marturisit ca ii pare rau ca a participat la acel „monstruoes complot si ca l-a adus pe Carol in tara. La intoarcerea sicriului lui Cuza in tara, la Cernauti, o garda de onoare a „garnizoanei austriece i-a prezentat onoruri militare, fiind intampinat de popor cu lacrimi in ochi pe tot parcursul pana la Ruginoasa. Nesimtitii si blestematii tradatori „pe veci” ai romanilor inca au curajul sa minta !.
Daca romanul in cauza vorbeste despre „revolutie” e clar ca trebuie sa-l cautam prin librarii la sectia „SF” !
Pt.” nicu cohen ”. Poate fi si ce spui dumneata: ” … Vaticanul si-a recuperat teritoriul pierdut in 1944 .Restul sunt detalii ”, numai ca dupa ticalosia asta din dec.’ 89 suntem jefuiti ca in codru de resursele solului si subsolului, in dispret pentru mediu, de catre : rusi, americani si acolitii lor, iar din cauza asta azi suntem o ruina: economica, politica, sociala si putem sa disparem ca stat national unitar in coltul asta de Lume cam prost facuta ! Sanatate maxima ! –
Nu am stiut ca Profesorul Marga are si talent liric, dar in calitate de critic literar exceleaza! Nu si ca istoric, pentru ca „revolutia de la Surulesti” reda la scara micro, PARODIA REVOLUTIONARA din Romania lui 1989!!! Literatii
in loc sa fie preocupati de cumplita inscenare kgb-ista cu zeci de mii de victime, toate asasinate din 15 decembrie
1989 la Timisoara si ulterior in toata tara, la ordinele PUCISTILOR/COMPLOTISTILOR, CEAUSESCU FIIND SUB PAZA SEVERA
PE TOATA PERIOADA. Asasinate comise „in numele sau” prin ordine transmise de asasinii kgb-isti/gru-isti, criminali
impotriva umanitatii, deci, literatii nostri in loc sa demaste inscenarea, scriu pamflete, culmea, exact acum, cand
din motive de SANTAJ POLITIC, asasinii sunt in sfarsit adusi in fata Justitiei. Trocul salvarii rivalilor actuali,
editat Basescu si editat Ilici Iliescu, pentru ca Justitia calarita fara protocoale de
Iliescu, a fost demascata ca fiind deselata de Basescu doar cu ajutorul protocoalelor, incepand cu 2004 – Restauratia
securist-ceausista. La Cluj, cine a avut ochi si inteligenta a vazut inscenarea din 21 decembrie, inscenare regizata
la lumina zilei cu foc…de artificii mortale! Inscenarea „mitingurilor de sustinere a ARESTATULUI CEAUSESCU”, pentru
a scoate clujenii in strada, unde provocatorii aripii kgb-iste a Securitatii sa faca agitatie…revolutionara, exact
ca la Bucuresti unde s-au folosit petarde si amplificatoare de sunete paroxistice!
Sunt nevoit sa adaug un aspect care mi-a scapat in comentariul anterior. Citind critica literara a romanului nu mi-am
putut reprima impresia ca e vorba de un „roman cu cifru”, de genul catorva din ultima perioada ceausista! Pe atunci,
cenzura bolsevica s-a gandit sa aplice o metoda verificata in URSS, respectiv sa dea drumul unor romane cu „critici
criptate”, ale unor autori mai putin cunoscuti drept flacai ai eternei Securitati! Imi amintesc de frisoanele care ne
cuprindeau citindu-le si comentandu-le pe la colturi. Un adevarat „libidou” intelectual provocat…pavlovian. In acest
fel, orice elan…contrarevolutionar era innabusit din fasa si toata lumea era multumita, in afara autorilor nevoiti
sa-si incalce juramantul…patriotic!
Prostacul securist „nicu cohen”, ce-si mai zice si „dacul liber”, el fiind sclavul ideologiei marxiste, s-a trezit sa
scrie istoria. Un republican care, ca si Ceausescu, ii „venereaza pe regii daci si pe voievodul Cuza care sunt trecuti
de milenii sau secole in nefiinta, pentru a se legitima ca patriot. In ingustimea lui intelectuala nu a sesizat faptul
ca am comparat cazurile „abdicarilor” lui Cuza si a lui Ceausescu, ultimul refuzand sa-si semneze sentinta cu toate ca
se afla tot intre CAMARAZI, ca si primul. Este clar ca si Cuza ar fi fost asasinat daca refuza sa semneze, cu sau fara
un pistol la tampla, dar ca un credincios al Cauzei a inteles sa se plece supus. E adevarat ca Gorbaciov nu se compara
cu Marx in ce priveste GENOCIDUL…transcendental, asigurand asasinarea a doar cateva sute de mii de afgani, ceceni si romani! Daca Armata si poporul erau in stare sa se revolte,de ce nu s-au revoltat blocand noul stat pana la readucerea
lui Cuza pe tron? Sau: de ce Cuza nu a denuntat in Europa actul fortat de abdicare? Au fost doua afaceri marxiste, de
familie cum s-ar spune. Marxistilor de atunci nu le-a dat prin minte sa insceneze o revolutie impotriva lui Cuza,chiar
invocand ca a intinat minunatele idealuri..marxiste. Toti actantii abdicarii lui Cuza au fost lefegii/agenti multiplii
ai bandelor de rebeli care au incendiat Europa de la un cap la celalat, SUCCESIV, adica trecand dintr-o tara in alta,
de la Vest la Est!!! Daca acest sclav securist „dac” ar poseda o minima morala, trebuia sa vada perfecta asemanare de
metode folosite la fortarea abdicarilor lui Cuza si a Regelui Mihai! De fapt aceeasi metoda terorista, tipic marxista.