Negarea de sine a modernilor

În toate e raţional modernul, cu o excepţie. Îndrăgostit fiind de ideea de revoluţie politică, a comis o fraudă intelectuală gravă spre a putea vorbi şi de o revoluţie ştiinţifică. Frauda a constat din ascunderea rădăcinilor creştine ale ştiinţelor moderne ale naturii. Azi, istoricii de mâna întâi ai ştiinţelor au documentat exemplar izvoarele creştine ale „revoluţiei” lui Galileo Galilei.

Cărţile lor sunt marginalizate, iar rădăcinile creştine ale Europei moderne sunt în continuare negate. Dacă ar fi recunoscute, modernitatea însăşi s-ar evidenţia a fi un dar al minţii creştine – aceasta e teza tare a unor cercetători care au fost şocaţi de decizia Comisiei Europene de a se opune constatării faptului că „Nilul Europei moderne a fost creştinismul” şi au încercat să înţeleagă această opoziţie cu bună-credinţă.

Buna lor credinţă a descoperit frauda de rea-credinţă din voinţa modernă de a avea o revoluţie şi în ştiinţe. Această fraudă echivalează cu o voinţă a negării de sine care – estimp – a devenit un anticreştinism făţiş. Totul din dragoste fanatică pentru ideea de revoluţie? Nu neapărat. În negarea de sine a modernului mai stă cuibărit un „microb”. Acest „microb” este uitarea de sine a minţii creştine, care de la un punct încolo a încetat să mai preţuiască aşa cum se cuvine în mediile sale figurile călugărilor şi preoţilor savanţi.

În secolul XX, un iezuit, Georges Lemaître, a jucat un rol esenţial pentru înţelegerea relativităţii einsteiniene, dar Vaticanul nu a făcut nimic spre a pune în lumină contribuţia acestui iezuit la clarificarea consecinţelor ce rezultă din ecuaţiile lui Einstein.

De unde această uitare de sine? Vaticanul a încetat, după 1871, anul decretării dogmei infailibilităţii papale, să mai aducă în demnitatea de cardinal minţi cu o bună educaţie ştiinţifică. Dimpotrivă: a considerat a fi de datoria sa să promoveze cardinali cu convingeri antimoderne şi antiştiinţifice. Prin urmare, ce a făcut? N-a făcut altceva decât să joace în funcţie de un adversar care nu-i era cu adevărat adversar. Ceea ce a convenit orgoliului fanatic al modernilor, care de la bun început au dorit să pară adversarul în relaţia lor cu creştinismul. În cele din urmă, construirea frauduloasă a acestei aparenţe a prins o coajă de fiinţă şi, iată, azi, mulţi ştiinţifici joacă advers faţă de mintea creştină, la fel cum mintea catolică joacă advers faţă de ei.

Cine îşi uită istoria riscă să o repete sub formă de farsă tragică. Am combinat aici o vorbă a lui Marx cu vorba unui filosof care spune aşa: „Cei care nu pot învăţa din greşelile trecutului sunt condamnaţi să le repete” – George Santayana (1863-1952).

Acum, chiar acum, sub ochii noştri, nişte savanţi ai microbiologiei repetă erorile fatale ale rasismului nazist. La un capăt al aparenţelor susţin antirasismul. La celălalt capăt al aparenţelor se pregătesc să formateze omul-cyborg.

Numai refacerea unităţii fiinţiale dintre mintea creştină şi spiritul ştiinţific al modernilor are a putea modera înţelept jocul post- şi antiumanist ce se joacă sub ochii noştri.