După implicarea directă a Rusiei în conflictul din Siria, acesta a căpătat o nouă dimensiune, care nu reprezintă o surpriză pentru experţii militari şi analişti, dar, în afara faptului respectiv, trebuie evidenţiat un altul, mai important după părerea mea, chiar dacă face sau nu plăcere: la ora actuală, preşedintele Vladimir Putin este „stăpânul inelelor” în Orientul Mijlociu, în condiţiile în care, cum sublinia agenţia France Presse, de peste un an, coaliţia internaţională condusă de SUA şi formată din circa 60 de ţări execută fără succese notabile lovituri aeriene împotriva Statului Islamic.
În acest cadru deloc convenabil, SUA şi aliaţii occidentali caută nod în papură ruşilor, acuzându-i că bombardează şi grupurile ce acţionează împotriva regimului Assad ori că violează spaţiul aerian trurcesc, Washingtonul ignorând astfel loviturile împotriva jihadiştilor radicali şi a fiefurilor lor. La urma urmei, nu ăsta e scopul unor atare acţiuni militare? Întrebare superfluă, dat fiind că, în atare împrejurări, scopul scuză retorica. După zile de acuzaţii dure şi dezminţiri specifice acestui context fierbinte, a apărut declaraţia potrivit căreia „Ministerul rus al Apărării a răspuns cererilor Pentagonului şi examinează în detaliu propunerile americane privind coordonarea operaţiunilor declanşate în cadrul luptei împotriva grupului terorist Statul Islamic de pe teritoriul sirian”. „Din punct de vedere global, aceste propuneri pot fi aplicate”. Precizările aparţin gen. Igor Konaşenkov, purtător de cuvânt al respectivului minister de la Moscova, şi marchează conivenţa ruso-americană în ce priveşte şi conflictul din Siria. Nu este un detaliu întâmplător, el vine să consfinţească un adevăr, care, chiar dacă este ignorat de mulţi, nu înseamnă că nu există: şi anume că actualul război de pe teritoriul sirian este unul clasic prin procură.
Totodată, trebuie spus că e pentru prima oară după dispariţia URSS şi prăbuşirea comunismului în Europa, când SUA şi Rusia sunt implicate într-un conflict armat prin interpuşi. Nu este o noutate în cronica relaţiilor internaţionale, experţii militari citând frecvent definiţia pe care Karl Deutsch, strălucit politolog din veacul trecut, a dat-o războiului prin procură: „Un conflict internaţional între două puteri străine care se duce pe pământul unei unei terţe ţări, deghizat în conflict pe o problemă internă a ţării şi care utilizează o parte dintre efectivele, resursele şi teritoriul acestui stat drept un mijloc de a-şi atinge obiectivele şi strategiile străine, în majoritatea lor”.
De fapt, nu suntem în faţa unei premiere, formula englezească „war by proxy” a fost creată de politologul Zbigniew Brzezinski, fost consilier al preşedintelui american Jimmy Carter, şi se aplică multor conflicte din perioada Războiului Rece. Lista fiind mai lungă, semnalăm câteva: războiul civil din Grecia (1946-1949); conflictul din Cambodgia (1978-1999); războiul din Coreea (1950-1953); războiul din Yemen (1962-1970; cu precizarea că şi actualul conflict este inclus în aceeaşi categorie, el fiind dus, prin interpuşi, între Iran şi Arabia Saudită); războiul din Angola (1974-2002); războiul din Afganistan (1979-1989; de notat că, după retragerea trupelor sovietice, unele grupuri care au fost ajutate masiv de SUA au întors armele, devenind elemente de bază ale talibanilor şi Al-Qaida, a căror poziţie este anti-americană); războiul Iran-Irak (1980-1988).
Războiul prin procură nu este o invenţie a secolului XX, istoricii spun că este de notorietate formula „a ucide inamicul cu o sabie împrumutată”. Să mai notăm că războiul prin procură nu este pur, grupurile care luptă în slujba unei anume puteri au, evident, propriile interese, ce diferă de ale celor care-i tutelează. Din atare perspectivă este grăitoare o ştire Reuters din 9 octombrie, potrivit căreia SUA au anunţat că reorganizează total ajutorul acordat rebelilor sirieni, după eşecul programului de formare a unităţilor de combatanţi, lansat în mai (subl. n.). A vorbi despre eşec în acest caz mi se pare puţin spus, atâta vreme cât, dintre cei câteva mii de inşi antrenaţi, au mai rămas să lupte doar cinci (!?), restul dispărând cu echipament cu tot şi după ce au vândut armele cui s-a nimerit, inclusiv combatanţilor Statului Islamic (S.I.) adică Daech! Aceste amănunte jenante le adăugăm celor privind precaritatea operaţiunilor aeriene ale coaliţiei conduse de SUA şi vom avea explicaţia lipsei de coerenţă a politicii americane în Orientul Mijlociu, punctual în cazul Siriei, şi, pe de altă parte, motivul pentru care Rusia a luat „faţa” Washingtonului. Vrem sau nu, aceasta este realitatea, ce nu schimbă, totuşi, datele războiului prin procură despre care vorbeam.
Un ziarist francez scria că războaiele prin procură din perioada Războiului Rece, pe care le citam, au ilustrat formula politologului Raymond Aron – „război imposibil, pace improbabilă” -, ceea ce nu împiedică fiecare mare putere să atace aliaţii celeilalte, nici conflicte între vasalii uneia sau alteia. Este una dintre caracteristicile care deosebeşte războiul rece de cel „cald” şi care poate fi găsită azi în Siria. Analiştii susţin că ceea ce se întâmplă acum în acest stat arab după intervenţia aviaţiei militare ruseşti, seamănă mult cu scenariul Războiului Rece. Ideea că ar exista o „comunitate internaţională” ce ar avea aceleaşi obiective şi aceiaşi adversari este de domeniul ficţiunii. E adevărat, coaliţia formată în jurul SUA şi, respectiv, Rusia luptă împotriva S.I. (Daech), dar, după cum se spune, primele bombardamente ruseşti au vizat îndeosebi grupurile armate, islamiste sau nu, care acţionează împotriva regimului Assad, iar în al doilea timp au lovit poziţiile S.I. Aşadar, dincolo de anihilarea Daech, intervenţiile Vestului şi Rusiei vizează obiective opuse!
Este clar că părţile sunt angajate într-o confruntare indirectă, de aici şi acea consultare, vizibilă ori nu, ruso-americană, dat fiind că ele ştiu că trebuie să evite un incident direct. De aici şi dorinţa responsabililor militari din cele două ţări de a fi mereu în contact, de a se informa de planurile de zbor, chiar de a se coordona. Aici trebuie reamintit că retorica este una, iar realitatea de la faţa locului, alta. E de crezut că părţile vor evita să ducă mizele la extreme. Pe de altă parte, se observă deja o anume repoziţionare a UE, conştientă că implicarea directă a Rusiei a „schimbat datele problemei siriene”, drept care se pronunţă pentru o soluţie politică a conflictului. În destule cancelarii occidentale a devenit evident că nu se poate repeta cazul Libiei. Astfel, şeful diplomaţiei Luxemburgului, Jean Asselborn, spunea: „Suntem într-o fază de tranziţie, în care nu se poate crea un vid (în Siria-n.n.)”, el amintind precedentul din Libia, care „a plonjat în haos după alungarea lui Kadhafi”. Deja, unele ţări europene vorbesc deschis despre negocieri cu preşedintele sirian Assad, idee respinsă de Franţa şi Marea Britanie.
Pe acest fundal se adaugă faptul că Turcia susţine că aviaţia militară rusă ce intervine în Siria i-ar fi încălcat spaţiul aerian, drept care a alertat NATO. Întrebarea ce se pune este: ne putem aştepta la o reacţie punitivă a Ankarei în caz că aşa ceva s-ar putea repeta? Ce va face NATO? Este puţin probabil că vom asista la un răspuns concret din partea Turciei, aşa ceva ar avea consecinţe militare şi diplomatice greu de prevăzut într-o regiune foarte instabilă. Scenariul unui atac antirusesc în caz de violare a spaţiului aerian turcesc nu pare credibil întrucât, între altele, Moscova ar profita pentru a slăbi această ţară, înarmând Kurdistanul şi creând, astfel, un potenţial debut al unui război civil în Turcia, apoi ar dota trupele siriene cu echipament mult mai modern decât cel actual.
Dincolo de toate şi de tot amintesc că, recent, pentru prima oară după mult timp, preşedinţii Barack Obama şi Vladimir Putin au discutat între patru ochi timp de 90 de minute. E limpede că nu au vorbit despre timp, grădinărit şi alte hobbyuri, ci, între altele, despre Siria, unde vor lăsa războiul prin procură să meargă mai departe, SUA şi Rusia văzându-şi nestingherite de interese, ca şi în cazul celorlalte conflicte similare.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.