A dispărut un mare artist – cineast, fotograf, poet şi pictor – care a marcat istoria cinema-ului mondial

Cineastul iranian Abbas Kiarostami, distins în 1997 cu Palme d’Or pentru pelicula sa Gustul cireşelor, a fost răpus recent de un cancer la vârsta de 76 de ani. Părăsise Teheranul cu o săptămână înainte pentru un tratament în Franţa.

Considerat un creator excepţional, a fost celebrat de egalii săi din întreaga lume, de la Martin Scorsese la Jean-Luc Godard sau Akira Kurosawa. Acesta din urmă mărturisea: “Când Satyajit Ray a murit, am fost foarte deprimat. Dar, după ce am văzut filmele lui Kiarostami, i-am mulţumit lui Dumnezeu că ne-a dat cea mai bună persoană pentru a-l înlocui”.

Juliette Binoche în Copie conformă

Trilogia lui – Unde este casa prietenului meu? (1987), Şi viaţa continuă (1991), Printre măslini (1994) – l-a făcut cunoscut pe plan internaţional ca un cineast profund şi delicat al copilăriei şi al vieţii rurale iraniene.

Născut la Teheran în 22 iunie 1940, într-o familie modestă, Abbas Kiarostami era de mult timp o personalitate a cinema-ului din ţara sa. După studii de Arte Vizuale, în domeniul cărora talentul lui era recunoscut, a lucrat mai întâi în publicitate şi a ilustrat cărţi pentru copii. Copilăria a rămas domeniul său de predilecţie la începutul carierei de regizor, cu un scurtmetraj, Pâinea şi strada, având ca subiect un băieţel şi un câine. Kiarostami a evoluat în Noul Val iranian şi a participat la crearea unui institut pentru “dezvoltarea intelectuală a copiilor şi a tinerilor”, fondat de Şah. Acolo şi-a şi forjat stilul, constând într-o latură documentară, o observare atentă a realităţii şi o inspiraţie poetică subtilă, în care dragostea pentru natură ocupă un loc important. Filmele lui devin peisaje spirituale. S-a spus, potrivit jurnalistei Marie-Noëlle Tranchant, că el a adăugat ficţiunea realului pentru a atinge ceea ce numea “evidenţă”, adică o transparenţă a cinema-ului prin viaţa care îl depăşeşte.

Cu Juliette Binoche la Cannes în 2010

Cu Pasagerul (1974) s-a afirmat ca un pionier al “cinema-ului realist” şi primul lui mare film, Le Rapport, din 1977, are ca temă sinuciderea. Este povestea vieţii unui preceptor acuzat de corupţie şi dovedeşte importanţa problemelor morale şi sociale pentru regizor. Revoluţia islamică din1979 a impus industriei cinematografice reguli mai stricte şi a interzis tot ceea ce era occidental. Mulţi regizori s-au exilat atunci, dar Kiarostami a rămas. Şi-a explicat astfel decizia: “Dacă luaţi un arbore care are rădăcinile înfipte în pământ şi îl replantaţi în alt loc, el nu va produce fructe. Iar dacă le va face, fructele nu vor mai fi la fel de bune ca în locul de origine. Este o regulă a naturii. Cred că dacă aş fugi din ţară, aş semăna cu acel arbore”.

Gustul cireşelor, film premiat cu Palme d’Or

Dar îşi afirmă o anumită indepedenţă, realizând în 1987 Où est la maison de mon ami (Unde este casa prietenului meu), foarte bine primit în străinătate. În anii ‘90, Kiarostmi s-a impus pe plan internaţional cu trilogia deja amintită, mai ales cu Et la vie continue (Şi viaţa continuă), care abordează, sub diferite aspecte, cutremurul care a îndoliat nord-vestul Iranului în 1990. Fiecare film al trilogiei trimite la un element, real sau imaginar, care îl leagă de precedentul, ţesând o tramă fascinantă. Genul este cel al realismului negru, cu dragoste pentru detaliu, mereu pudic. Peliculele, din care el vrea să facă un instrument de meditaţie, sunt filmate în natură şi nu în studio, asociind povestea cu documentul şi cu frumuseţea imaginii. Are un stil inconfundabil, special ca şi prezenţa lui, cu ochelarii cu lentile fumurii.

Primind Palme d’Or la Cannes

Kiarostami a fost în acelaşi timp în conflict cu puterea islamică, pentru care era prea occidentalizat şi care îi cenzura filmele, şi protejat de reputaţia sa internaţională, din ce în ce mai solidă, mai ales după ce pelicula lui, Unde este casa prietenului meu? a triumfat la Festivalul de la Locarno în 1989.

Gustul cireşelor

Dar, abia descoperit în Occident, cineastul îşi schimbă direcţia. Semnează, în 1990, cu Close up, prima capodoperă a unei serii care l-a consacrat drept unul dintre cei mai mari cineaşti ai lumii. Folosirea documentului ca sursă a ficţiunii este amplificată, iar barocul îndepărtat. Filmul reconstituie un fapt divers, având în propriul rol pe Hossein Sabzian, un impostor cinefil care se dă drept celebrul regizor Mohsen Makhmalbaf. Kiarostami a avut posibilitatea să filmeze adevăratul proces al lui Sabzian, al cărui verdict a fost dat în faţa camerelor. Combinarea realităţii cu ficţiunea, reflecţiile asupra pasiunii pentru cinema şi relaţia acestuia cu viaţa este uimitoare.

Close-up, cap de serie al unei noi perioade

În 1997, Gustul cireşelor obţine Palme d’Or. Este povestea unui bărbat, numit “domnul Badii”, care are ideea fixă de a se sinucide şi caută o mână caritabilă care să umple cu pământ groapa în care intenţiona să-şi pună capăt zilelor. Parcurgând împrejurimile Teheranului într-un vechi 4×4, personajul propune acest târg fiecărui individ pe care îl ia în maşină. După doi ani, abordând cu aceeaşi graţie dialectica vieţii şi a morţii, Kiarostami lansează Et le vent nous emportera (Şi vântul ne va duce cu el, 1999), un fel de Aşteptându-l pe Godot plasat într-un sat din Kurdistan, unde un antropolog care aştepta să studieze riturile funerare locale ajunge să salveze viaţa unui muncitor căzut într-o groapă.

Close-up, folosirea documentarului ca sursă a ficţiunii

Cu această dată se poate spune că s-a impus “codul” Kiarostami. Drumuri serpentinate, peisaje somptuoase traversate de maşini-camere de filmat, imagini panoramice ample şi languroase. Poveşti tragice şi ciudate… Se degajă din el convingerea că un film nu este niciodată decât începutul unui drum care se termină în spiritul spectatorului.

În 1992, aprimit Premiul Roberto Rossellini pentru întreaga carieră, la Cannes, înainte de Palme d’Or din 1997, şi Premiul Special al Juriului la Mostra de la Veneţia, în 1999, pentru Le vent nous emportera.

Like Someone in Love, secvenţe de viaţă din Tokyo

În anii 2000, Kiarostami, mai puţin prolix, realizează, ABC Africa, despre copiii din Uganda. În 2002, pelicula Ten inaugurează o serie de filme al căror minimalism urma să se accentueze, estompând prezenţa acestui maestru al cinema-ului pe scena internaţională. Primul titlu rămâne şi cel mai important: o seducătoare şoferiţă din Teheran, cu două camere instalate la tabloul de bord, 10 secvenţe numerotate de la 10 la 1, corespunzând fiecare unui personaj urcat în maşină. O societate reală, dornică de democraţie, aflată la capătul răbdării.

Peisajele somptuoase în Le vent nous emportera

Într-una din ultimele sale opere, lansate în 2012, Like someone in love, un film “fără început şi fără sfârşit”,după propria lui expresie, regizorul urmăreşte viaţa a trei locuitori din Tokyo, o studentă-prostituată, vechiul ei client şi iubitul gelos. În filmul precedent, Copie conforme, pentru care actriţa franceză Juliette Binoche primise în 2010 Premiul de interpretare feminină la Cannes, regizorul iranian îşi oferise o incursiune în Italia.

Like Someone in Love

Răsfăţat de critica internaţională, Kiarostami a primit, de altfel, numeroase recompense pentru opera sa.

Ben Gibson, director al London Film School, l-a caracterizat astfel: “Foarte puţini oameni au clarviziunea creatoare şi intelectuală necesară pentru a inventa cinema-ul pornind de la elementele ce ţin de fundaţia sa. Suntem foarte fericiţi să avem şansa de a vedea un maestru precum Kiarostami, care gândeşte cu picioarele pe pământ”.

Printre măslini

Frumoasă expresie pentru a caracteriza un artist al sensibilului şi al lumii de dincolo de sensibil, care vedea printre drumurile în ruină umbra măslinilor, ca o introducere limpede în mister. Sau, cum spune aceeaşi jurnalistă, “O artă unică de a locui lumea între materie şi imagine”.

Şi viaţa continuă

Sub influenţa lui Kiarostami, relativa libertate şi laboratorul unui cinema iranian au apărut pe scena internaţională. Asia reprezintă în acelaşi moment locul “noilor valuri”, care se manifestă peste tot, în Taiwan, cu Hou Hsiao-hsien, în Hongkong, cu Wong Kar-waï, făcând să renască propuneri estetice stimulatoare, ca şi în Iran. Este uimitor cum, sub un regim autoritar şi iconoclast, din cauza căruia ţara ar fi urmat să devină un no man’s land cinematografic, a apărut un curent care a reconstruit, pe cont propriu, neorealismul italian.

Unde este casa prietenului meu

S-a oprit săptămâna aceasta viaţa autorului peliculei Şi viaţa continuă, în care un cineast din Teheran, un dublu al autorului, revenea în compania fiului său în locurile de filmare ale peliculei sale precedente, unde tocmai se produsese un cutremur teribil, în căutarea supravieţuitorilor dintre cei care participaseră la filmări.

Ten inaugurează seria filmelor cu un minimalism accentuat

Această căutare a vieţii într-un peisaj al morţii, această aspiraţie umanistă a fost adevărata constantă a operei lui Abbas Kiarostami. O operă construită cu curaj sub furcile caudine ale cenzurii islamice.

Ultimul lui proiect, rămas neterminat după declararea brutală a bolii sale, ar fi urmat să fie filmat în China.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.