A treia zi (9)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz A treia zi apărută la Editura Eminescu în 1980.

Profesorul Penescu reveni la liceu tocmai când suna de ieșire și intră în cancelarie de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Își pregătise între timp un discurs arțăgos prin care să justifice fără ,,să se umilească” lipsa sa de la două ore. Dar nu trebui să uzeze de tactica pregătită. Pe coridoare elevii din ultimele clase, în cancelarie profesorii, toată lumea discuta în grupuri, ici-colo se auzea un râs zgomotos. Trebui să observe și el că în liceu se pregătea ceva.

După ce slujise ,,pe ogoarele pedagogice” cu devotament și fără nicio abatere de atâția ani, lui Penescu nu-i fu dat să devină eroul zilei nici unica dată când devenise și el o excepție. Era ca și cum mecanismul unui ceas de o punctualitate notorie s-ar fi oprit brusc; pe vreme de liniște toată lumea ar fi tresărit, ar fi ciulit urechile și și-ar fi îndreptat privirile în direcția în care era obișnuită să audă mereu tic-tacul; dar cum lucrurile se întâmplase să aibă loc pe gălăgie, nimeni n-a avut cum să observe oprirea mecanismului iar când oamenii — tot din obișnuință — și-au aruncat din nou, fugar, ochii spre el, ceasul mergea, iar momentele de oprire n-au mai fost remarcate, nici nu s-a știut vreodată de ele, timpul se măsura în lipsa lor, timpul devenit mai scurt cu acea oprire.

Precaut, fără să întrebe pe nimeni nimic, Penescu se așeză pe scaunul lui de lângă masa lungă din cancelarie, scoase din pupitru niște caiete de teme ale elevilor din clasa a treia de liceu și se apucă să le răsfoiască, trăgând în timpul acesta cu urechea la agitația colegilor. Plescăia din când în când cu limba și-i părea rău că nu mai poate să soarbă din coniacul care acum îi lipsea.

Se părea, din câte putea înțelege în felul acesta, că în liceu a avut loc o mică descindere și că au fost arestați câțiva elevi din cursul superior. Politic!

Sună de intrare, își luă catalogul și ieși primul din sala profesorală. În clasă se interesă de la copii cine a fost arestat și încercă să și-i amintească pe fiecare în parte. În legătură cu doi dintre ei nu trebui să se străduiască prea mult: erau cei mai buni elevi din anii respectivi.

Pe coridor era gălăgie. Ieși să vadă ce se întâmplă: în fața ușilor deschise mai mulți elevi stăteau la discuții.

— Voi n-aveți ore?

— Nici de la zece n-a venit niciun domn profesor, i s-a răspuns.

— Intrați imediat în clase, îi conturbați pe colegii voștri care învață…

Pe urmă urcă din nou scările spre sala profesorală. Domnii colegi, adunați în grupuri, așa cum îi lăsase când sunase, stăteau mai departe la povești.

— Azi nu se mai țin ore? strigă Penescu.

Câțiva îl priviră, apoi continuară să discute între ei. Nu, era limpede, în ziua aceea era prea mare gălăgia pentru a se putea auzi oprirea unui simplu ceasornic și apropiata lui pornire.

Descurajat, ieși din nou din cancelarie, dar după câțiva pași gândi deja altfel: oricum, cineva trebuie să rămână cu capul pe umeri. El își va ține în continuare lecțiile. Până la urmă, o să-și revină și ceilalți, în fond, chiar în ziua aceea avusese și el o „criză”. Cum să le ia în nume de rău tocmai azi că n-au chef să intre la ore?

Omul de serviciu al școlii îl rugă să se oprească o clipă. Penescu aproape că fugea spre clasa lui.

— V-a lăsat cineva la poartă pachetul ăsta.

— Ce pachet? N-a spus nimic cel ce l-a adus?

— Că să-l dați la curățat.

— Ce să dau la curățat?

— Nu știu. Numai atât a spus.

Cu pachetul în mină, Penescu nu se putea hotărî dacă să intre la clasă sau dacă să se întoarcă în sala profesorală și să-l lase acolo. Făcu o mică gaură în hârtie și se lămuri că nu s-a întâmplat nicio minune și că a ghicit de la început despre ce era vorba.

— Nu vrei să duci dumneata asta până la mine acasă?

— Nu vă supărați, domn’ profesor, știți că mă duc întotdeauna dacă mă trimiteți, dar mă omoară dom’ director dacă plec acum de aici. Poate trimiteți un elev. Azi tot nu cred să mai facă ore…

— Dumneata nu crezi? Și ce-i dacă nu crezi dumneata?

Cu pachetul sub braț, Penescu reveni triumfător în sala de clasă, ascultă jumătate din elevi, împărțind mai multe note proaste ca oricând. La sfârșitul orei le explică discipolilor:

— Generalii romani și-au învins dușmanii pentru că au știut să fie severi atunci când legiunile amenințau să cadă în nesupunere. Niciun comandant roman nu s-a bucurat când a trebuit să pedepsească o armată cu decimarea. Și, deschizând ușa spre coridor. lăsă să intre gălăgia elevilor care nu ținuseră ore: de ce credeți că fac acești tineri o asemenea debandadă?

— Pentru că n-au fost decimați, răspunse cineva din fundul clasei.

Penescu nu știa dacă să fie furios sau dacă să aprobe acest răspuns. Făcu un semn echivoc cu mâna, își luă pachetul și catalogul și reveni în sala profesorală. Trecând prin coridoarele liceului, putu constata că până și în unica zi în care chiulise și el, fusese totuși cel mai conștiincios profesor al școlii, singurul care ținuse măcar o oră. N-avea nicio clipă motive să se simtă rușinat.

Domnii profesori se întrețineau mai departe pe grupuri. Erau toți de față și nimănui nu-i trecea prin cap să se uite la ceas, să vadă că a sunat și să se grăbească să ia catalogul de la clasa la care urma să predea.

Cineva îl luă de braț și-l duse până lângă geam:

— Am auzit că te-ai bătut într-un local cu Luca.

— Și ce-i? ripostă Penescu furios.

— Nu trebuia…

— De ce? De câte ori nu l-am plesnit pe măgarul ăsta în clasă și toată lumea s-a simțit satisfăcută?

— Uiți că Luca nu mai este de mult elevul nostru. Nu mai este elev de fel. Acum la mulți ar putea să ne dea el lecții.

Penescu își ținea batista la gură: îi era teamă să nu miroase a coniac.

— Și unde predă tânărul magistru?

— Trebuie să ne gândim că el a devenit astăzi… oricum… Și, pe urmă, să te bați dumneata într-un local public… Într-un restaurant, ca ultimul…

— S-a întâmplat la cafenea!

— Nu la restaurant? Slavă domnului! Tot e mai bine…

— Și de ce nu se țin astăzi ore? Facem grevă?

— Grevă?!

— Pentru că au fost arestați băieții aceia?

— N-au fost tocmai arestați… I-au luat cu ei.. Și pe urmă nici grevă să nu numim… Ce-ți trece prin cap?!

— Ascultă-mă! Vreau să știu! Pentru că dacă toți v-ați socotit să nu mai țineți ore în semn de protest… ei bine, atunci trebuie să deliberez și eu… să iau o hotărâre… Dar dacă pur și simplu tragem cu toții chiulul…

— Uite, îi arătă celălalt pe geam, unii băieți pleacă.

— Mai au ore?

— Cred că da.

— Și-or fi pierdut și ei răbdarea, văzând că stau degeaba. Și chiar de comit și ei un act de indisciplină, nu-i de mirare. Cu toate că…

— Nu de aceea pleacă. Se duc la restaurant.

— La restaurant?

— Astăzi n-o să le spună nimeni nimic. Și unii profesori vor fi acolo.

— Ascultă-mă, se repezi Penescu, uitând să-și mai țină batista la gură: noi chiar nu mai ținem cursuri? Lăsăm disciplina pradă debandadei?

— Să vedem ce-o să se mai întâmple…

— Dumneata… dumneata nici nu lucrezi în școala noastră, se dezmetici Penescu și de mirare intestinele îi chiorăiau mai abitir ca oricând.

— Ți-am spus? Uite și doi domni colegi care se grăbesc spre restaurant, spuse celălalt, arătându-i lui Penescu prin geam profesorii care plecau. Dacă ești atât de curios… Stai o clipă! Și după câteva secunde reveni de la orarul școlii: pentru că tot ai întrebat…

— Dumneata…

— Află că cei doi domni mai aveau de ținut lecții la ora asta!

— Dumneata nu ești profesor la liceul nostru, se bâlbâi mai departe Penescu și era tot mai mirat că nu sesizase acest lucru de când celălalt l-a tras spre geam.

— Mai au ore, îl asigură acesta în continuare im-perturbabil.

— Mai au? Păi, tot nu le mai ține nimeni! Și nici măcar clopoțelul nu-și mai face datoria.

— Vezi?

— Să văd? Ce să văd? Și ce cauți dumneata aici să-mi ții mie discursuri? Penescu vorbise cam tare și ceilalți profesori întoarseră priviri mirate spre el. Ce cauți dumneata aici? continuă în șoaptă.

Celălalt îl măsură jignit:

— Nu credeam să fiu primit în felul acesta tocmai… tocmai de către dumneata, vechi român…

— Să fii primit?

— Păi?… Din vocea celuilalt dispăru tonul „coleg”.

Dacă toate astea i s-ar fi întâmplat în oraș, Penescu ar fi făcut cu greu față situației. La școală era însă cu totul altceva: acolo nu era ușor să-l descumpănească cineva.

— Domnule, dumneata știi unde te afli?

— Cred că dumneata nu mai știi unde te găsești! spuse interlocutorul său și se îndepărtă.

— Aici suntem în cancelaria profesorilor! strigă Penescu și vorbea de parcă ar fi spus că se aflau în Olimp.

Colegii săi, ceilalți profesori, se mai uitară o dată la el, dar de data asta păreau că încep să se obișnuiască să-l vadă pe Penescu vorbind mai tare decât era necesar. Personajul cu care stătuse de vorbă se afla deja în timpul ăsta lângă un alt geam discutând însuflețit și foarte aproape de urechea profesorului de fizică, pe care-l ținea de braț.

Și, în toată furia lui uimită, Penescu simți totuși prin greutatea care-i apăsa pieptul un fâlfâit ca un râs.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.