Adrian Severin: Orizonturi geopolitice la vreme de pandemie

Pandemia Covid 19 absoarbe complet atenția românilor și nu numai a lor. În acest timp în lume au loc sau se accelerează procese care reconstruiesc ordinea lumii. Dincolo de sfidările medicale și economice, ele trebuie să pună România într-o stare de alertă geopolitică. A crede că lumea de după pandemie și de după căderea imperiului american (căci toate au un început și un sfârșit) va lăsa neschimbat sistemul de securitate al României, conceput cu circa un sfert de secol în urmă, ar fi o eroare imensă.

RECĂDEREA ÎN HAOS SISTEMIC

Din punct de vedere geopolitic putem remarca trei tendințe principale: creșterea Chinei, descreșterea SUA și renașterea unor vechi ambiții imperiale – Germania, Turcia, Iranul. Întrebarea care se pune este dacă din confruntarea acestor puteri va rezulta un nou centru al vechii ordini mondiale sau o cu totul altă ordine mondială, circumscrisă de un alt set de valori? Se mută centrul lumii pe care o știm sau se naște o altă lume?

Tendințele menționate trebuie analizate în relație cu alte două fenomene. Pe de o parte, este apariția unor actori nestatali cu relevanță globală. Dintre aceștia ar trebui menționați trei și anume: plutocrația transfrontalieră, crima organizată la nivel global și instituțiile internaționale. Pe de altă parte, este vorba despre mișcarea neo-anarhistă mondială care nu mai crede nici în democrație nici în oligarhie, și vrea să distrugă întreaga civilizație actuală pentru ca apoi, pe terenul astfel curățat să se poată construi altceva. Ce anume? Nu se știe. În orice caz, ceva punând munca deasupra capitalului, frugalitatea deasupra consumului, uniformitatea deasupra diversității, autoritatea deasupra libertății.

Sentimentul oricărei persoane care încearcă cuprindă cu privirea ansamblu acestor procese (cu greu ar putea fi numite evoluții) este acela al haosului. Nu, însă al unui haos tranzitoriu și corectiv, așa cum s-a întâmplat în istorie când torța puterii imperiale a trecut de la un actor geopolitic la altul, ci a unuia primordial și sistemic, care anunță apariția unui nou set de valori, a unui nou tip de logică politică, a unei alte concepții de viață socială și a unor alte instrumente de putere, circumscriind o revoluție mondială similară ca profunzime și semnificație celei care a marcat trecerea de la politeismul roman la monoteismul iudeo-creștin.

E ORA CHINEI?

În această furtună istorică este unica civilizație care China beneficiază simultan de trei atuuri: demografic (o populație numeroasă, disciplinată și educată), geografic (un spațiu întins apărat de munți și de ocean) și geologic (bogată în metalele rare necesare tehnologiilor de vârf).

China a urmat până acum un model de dezvoltare copiat după cel american. Înțelege ea, oare, că acest model nu mai poate fi aplicat, pe de o parte, întrucât resursele naturale disponibile nu sunt suficiente, iar pe de altă parte, pentru că aproprierea celor disponibile conduce spre conflicte militare, directe sau indirecte, la nivel global?

Dar despre care Chină vorbim? China a devenit pluralistă.

Așa cum s-a anticipat, pluralismul economic nu putea să nu fie urmat de pluralism politic. Doctrina „un stat, două sisteme”, care a avut ca scop reunificarea tuturor teritoriilor istorice chineze (RPC / „China continentală”, Hong-Kong, Macao, Taiwan) potrivit principiului unei „singure Chine”, a făcut ca, prin recul, puterea statului să se împartă între mai multe sisteme; nu sisteme ideologice (comunismul în China se mai găsește doar în numele țării și al unui partid), ci sisteme de putere – elita națională a mandarinilor neo-confucianiști care, pentru a evita confuzii de masă și crize psiho-politice, păstrează subiectului colectiv alcătuit de ea numele de Partid Comunist; plutocrația internaționalistă dedicată pragmatismului economic și deschiderii spre piața mondială; armata care, asociată cu neo-confucianismul, i-a conferit marxism-leninismului euro-asiatic „specific chinezesc”. Prin urmare, putem distinge dominanta culturală, dominanta economică și dominanta militară chineză.

Acestea pot corespunde și la trei tipuri de imperialism. Împletite și funcționând în sinergie după revoluția lui Deng Xiaoping din anii 1980, ele au segregat sub efectul pandemiei Covid 19. Dacă această pandemie a anunțat ora Chinei la nivel mondial, nu mai puțin, a scindat China la nivel național. Valorificarea atuului reprezentat de primul fenomen, va depinde de succesul în gestiunea celui de al doilea.

„PRIMĂVARA AMERICANĂ” SAU COȘMARUL UNEI NOPȚI DE VIS

În ceea ce privește SUA, imperialismul acesteia, ca orice imperialism, a avut (și încă are) două dimensiuni: renta imperială și universalismul. Ambele sprijinite de puterea militară americană; aceasta din urmă trebuind privită ca soluție de ultim recurs.

Ceea ce conferă viabilitate și durabilitate unui imperiu este universalismul; respectiv capacitatea de a face periferia teritoriului pe care îl controlează să aspire la modul de viață al centrului și să creadă că poate obține accesul la el. În schimbul acestei „promisiuni” plătește centrului renta – resurse materiale, umane, financiare etc.

A câștiga războaie nu este totul; important este să câștigi pacea, indiferent dacă ai învins în război sau nu. Or, pentru asta armele ajută prea puțin. Important este visul promis de absența războiului.

Modelul universalist american a fost definit și sintetizat în „visul american”. SUA a dominat lumea întrucât lumea voia să trăiască precum americanii; puterea militară americană a fost un factor subsidiar.

Ce a oferit „visul american” lumii? Pacea, democrația, drepturile omului și liberul schimb. Toate acestea pot fi exprimate și prin alte valori și mecanisme: stabilitate, predictibilitate, echilibrul și controlul reciproc al puterilor, transparență, responsabilitate, egalitatea votului, egalitatea șanselor, dezvoltare prin consum, încurajarea creditului (cu pandantul îmbogățirii din dobândă), individualism și laicitate.

Ce a rezultat de aici, după o vreme? Militarizarea politicii, mediocritatea guvernării / guvernanților, slăbirea loialității cetățenilor / indivizilor față de stat / națiune, diluarea identității colective și virtualizarea suveranității, polarizarea averilor (la nivel individual și statal), supraîndatorarea (publică și privată), fractura între puterea politică (locală) și cea economică (globală), între conducători / deținătorii monopolului violenței legitime și conduși / popor, între realitate și aparență, între fond și formă, între faptă și spectacol. Așa s-a ajuns la situația prezentă în care lipsesc banii și demosul (poporul angajat în conducerea statului prin reprezentanții săi), dar prisosesc armele. În consecință „visul american” și-a pierdut forța de atracție iar „pax americana” nu mai poate fi menținută nici manu militari.

Pe acest fond, administrația americană a renunțat la universalismul imperial, în favoarea imperialismului național.

Prima expresie a acestuia este naționalismul economic, concretizat într-o combinație de protecționism în favoarea capitalului american (realizat prin clasicele bariere tarifare și netarifare), subvenții acordate întreprinzătorilor americani (așa-zisul „stimul economic” sau „credit de salvare”) și sancțiuni economice aplicate concurenței externe sub diferite pretexte politico-economice (un fel de blocade economice de tip nou). Protecționismul nu poate fi, însă, până la urmă, altceva, decât o conspirație între stat și producători (corporații) împotriva consumatorilor. Subvențiile nu pot fi atât de mari încât să neutralizeze avantajele comparative și competitive ale puterilor economice emergente (în primul rând China) pe piața agregată a capitalului și muncii. Industria americană delocalizată în Asia nu se va mai întoarce în SUA, cu toți stimulii guvernamentali. Cât privește politica sancțiunilor, ea nu face decât să fractureze vechile alianțe ale SUA, ai căror membri au interese geo-politice și geo-economice diferite (a se vedea cazul Germaniei, Ungariei și României care, din motive diferite, toate strategice, nu se pot implica voluntar într-o confruntare cu China), și totodată să mobilizeze o coaliție mondială antiamericană.

Divergențele profunde legate de asemenea reorientări cu caracter revoluționar în politica externă americană au dus la izbucnirea războiului civil în SUA. Acesta opune în principal pe partizanii globalismului total și pe cei ai suveranismului imperial, precum și pe adepții autoritarismului extern celor ai autoritarismului intern, toate pe fondul divorțului ireversibil dintre dinastiile conducătoare, cu curtenii lor, și plebea condușilor infectați de virusul corectitudinii politice. Agravată de problemele socio-economice generate de pandemia Covid 19, criza internă impune Washingtonului precipitarea confruntării externe presupus decisive cu China.

CHINA ȘI SUA PRIVINDU-SE DIN OGLINDĂ

Situația actuală a Chinei și SUA pot fi văzute în oglindă. În SUA, capitalul cere mai multă protecție din partea statului și se simte prea puțin protejat. În China, capitalul cere mai multă libertate din partea statului și se simte prea încorsetat. În ambele, capitalul și statul au intrat în conflict acut. În SUA, întrucât statul, prins în lupta cu Covid19 nu are suficiente resurse să susțină capitalul. În China, întrucât statul, pentru a învinge în lupta cu Covid 19, trebuie să restrângă libertatea capitalului / pieței. Pandemia a acutizat conflictele interne. Soluția clasică, în aceste condiții, este exportul lor.

China are nevoie de o confruntare externă pentru a împiedica o eventuală alianță între armată și capital împotriva statului / „partidului-stat”.

SUA are nevoie de o confruntare externă pentru a împiedica nemulțumirile interne să submineze capacitatea combativă a statului în lupta cu rivalii externi. De aceea trebuie să ofere, mai repede decât ar fi crezut, energiilor contestatare interne o țintă în afara granițelor naționale. Astfel se urmărește și zădărnicirea alianței forțelor pro-globaliste interne cu cele pro-globaliste externe. Și pentru una și pentru alta, cel mai bun casus belli este Taiwanul.

Războiul civil american, alimentat și amplificat de criza indusă de Covid 19, pe de o parte, și defazajul dintre China și SUA cu privire la ieșirea din criza Covid 19, favorabil celei dintâi, pe de altă parte, impun trecerea la acțiune a celei din urmă. China, însă, are o urgență mai puțin presantă. Pentru ea, orice zi care trece înseamnă întărirea capacității sale de a face față întrecerii cu America.

Aceasta este contradicția principală a epocii actuale la nivel global.

ALIANȚELE, ÎNTRE NEVOI ȘI POSIBILITĂȚI

Pe planul alianțelor, China stă mai bine. Dintre vecinii săi cu anvergură globală, cei mai problematici sunt India și Japonia.

Altădată calificată, după criterii cantitative, drept cea mai mare democrație a lumii, astăzi India a ajuns o putere emergentă cu o conducere al cărei naționalism, deși aparent o apropie de doctrina Președintelui Trump, o face un potențial aliat generator de complicații nedorite pentru SUA. Pe puntea „crucișătorului american”, India are alura unui tun de calibru mare, dar neancorat.

Conflictul său ereditar cu Pakistanul creează mari probleme, în perspectivă, unei posibile antante indo-americane, în condițiile în care Washingtonul trebuie să facă importante concesii Islamabadului pentru a avea liniște în Asia Centrală și a ieși onorabil din capcana afgană. Iar aceasta joacă în favoarea Chinei. O Chină care întreține relații cumpătate cu Iranul; la rândul său o mare putere islamică regională.

În atari condiții, India are toate motivele să își păstreze deschisă opțiunea între Moscova (un aliat tradițional) și Washington. Or, aceasta o poate angaja într-o blocadă anti-chineză numai în situația unui acord ruso-american, dublat, dacă nu chiar condiționat, de o retragere a SUA din Orientul Mijlociu extins. Numai dacă Rusia se îndepărtează de China pentru a se apropia de SUA, India se poate angaja cu arme și bagaje într-o confruntare cu China. Iar asta se poate întâmpla numai dacă SUA dă Rusiei mână liberă în Orientul Mijlociu.

Actuala administrație americană a înțeles, din câte se pare, că angajarea sa în Orientul Mijlociu și Asia Centrală, o secătuiește de puterile necesare pe frontul chinez din Pacific. De aceea, încearcă să găsească soluții la problemele palestiniană, siriană, afgană (talibană) și iraniană, simultan cu racordarea la surse de energie care să îi anihileze dependența de petrolul arab, astfel încât să se poată retrage în relativă siguranță din zonă.

O asemenea retragere este câmp de negociere cu Rusia, interesată să domine regiunea, dar lipsită de capacitățile fostei URSS de a o face și a înlocui SUA în funcția de „polițist global”. Până când aceste negocieri, complicate și de ambițiile neo-otomane ale Turciei, nu se încheie, Americii îi va veni greu să se angajeze într-o confruntare directă și decisivă cu China. Prin urmare, China are tot interesul să țină SUA prizonieră în „viesparul oriental”.

În toată această șaradă, un cuvânt greu de spus îl va avea și „Internaționala corporatistă” despre care nu se știe cât de interesată va fi ca piața indiană să fie tulburată de un conflict sino-indian, sau ca hidrocarburile medio-orientale să curgă pe trasee dictate de logica geopoliticii rusești.

VECINĂTATEA CHINEZĂ – JAPONIA ȘI MICII TIGRI GEOPOLITICI DIN ASIA

În ceea ce privește Japonia, aceasta va avea de ales între a urma îndemnul protectorului său american de a îndigui influența Chinei în Pacific (după ce, în secolul XX, acceptarea unui sfat similar a dus-o la dezastru) și a căuta să afle calea unei cooperări strategice aprofundate cu China. Deocamdată, japonezii nu par nici înclinați nici capabili să renunțe la cartea americană.

În termeni practici asta ar putea impune reînarmarea lor și revenirea la o politică războinică, militaristă. Lucrul nu se poate petrece, însă, atât de repede pe cât ar avea nevoie SUA, iar pe termen lung confruntarea cu China, ar putea oferi Japoniei puține șanse de succes. În schimb China, pe măsură ce se va dezvolta și se va consolida ca primă putere economică a lumii, va putea face Japoniei oferte mult mai greu de refuzat decât SUA.

Cum se vor plasa în acest context „micii tigri geopolitici” – Coreea, Filipine și Vietnam?

Administrația Trump încearcă un joc temerar în peninsula Coreea. Eforturile sale se vor izbi acolo de opoziția conjugată, chiar dacă motivele fiecărui jucător sunt diferite, a Japoniei, Rusiei și Chinei. În ultimă instanță, unificarea Coreii s-ar putea face mai ușor sub patronaj ruso-chinez, decât sub unul pur american.

Cât despre Filipine și Vietnam, acestea vor putea fi teoretic atrase de sprijinul american împotriva unei eventuale dominații chineze, dar nu vor accepta rolul de „săgeată” a SUA în război cu China. Deja este știut că americanii luptă până la ultimul aliat și intervin în apărarea aliaților numai după ce aceștia și-au epuizat toate mijloacele de rezistență pe cont propriu.

Într-un asemenea context complex, contradictoriu și fluid, în care actorii locali au nevoie de sprijinul american, dar nu de conducerea americană, va ști, oare, Casa Albă să ofere alternativa unei ordini mondiale pluraliste la perspectiva, fie ea și numai teoretică, a unui monopolarism chinez? Nu prea sunt semne în acest sens.

ENIGMA RUSĂ ȘI ȘARADA EUROPEI GERMANE ÎN SECOLUL ASIEI

SUA are nevoie de sprijinul Rusiei și al vechilor aliați europeni. Cei din urmă, ridică mult mai multe probleme decât cea dintâi.

Europa occidentală dorește emanciparea de sub controlul american și vede realizabilă refacerea echilibrului de forțe la nivel mondial prin asocierea la ascensiunea Chinei mai degrabă decât prin opoziția față de aceasta. Pe acest fond, Franța, puterea nucleară a UE, a inclus SUA printre concurenții strategici ai Europei, iar Germania, prima putere economică a UE, a refuzat să participe la summitul Grupului celor 7, convocat de Președintele Trump la Washington, pentru a găsi un răspuns comun la sfidările economice consecutive pandemiei Covid19. În acest timp, „ministrul de externe european”, Josef Borrel, a apreciat că americanii se vor izola de jocul global, fiind absorbiți de problemele lor interne, și că „urmează secolul Asiei”.

Singura alianță transatlantică aparent încă fezabilă este cea neo-iacobină pusă sub stindardul „Black lives matter!” Realizarea ei va pune capăt „secolului Americii”, după ce acesta a lăsat în urmă „secolele Europei”, deschizând drum larg lozincii „Yellow lives matter!”

Rusia are mai multe opțiuni și de aceea o antantă ruso-americană, reluând cumva pe cea ruso-franco-britanică din secolul trecut, nu poate fi exclusă. De astă dată, „Antanta” va urmări „îngrădirea„ / „încercuirea” Chinei, iar nu a Germaniei, superputerea emergentă de atunci.

Pe termen scurt, însă, actuala relație cordială cu China, dublată de cea cu Iranul, India și chiar Turcia, îi conferă un spațiu de manevră amplu și binevenit. Pe termen lung, lucrurile s-ar putea schimba, în măsura în care China ar deveni prea puternică.

Se pune întrebarea dacă pentru a evita o asemenea posibilitate Rusia va prefera să împiedice apropierea Europei de China, menținând cooperarea strategică cu aceasta, sau se va alia cu SUA și eventual India, pentru îndiguirea Chinei? Dacă va prefera o politică de descurajare prin încercuire sau o confruntare directă care să implice China într-un război pe două fronturi – unul naval, american, și altul terestru, rusesc?

Iată, în linii foarte mari, șarada geopolitică pe care o va avea de dezlegat China în anii care vin. Gesturile sale rămân cele mai importante întrucât ea este singura sau măcar principala superputere globală emergentă.

O alta ar fi putut fi UE, dar aceasta și-a pierdut suflul.

Noua ordine a lumii sau cel puțin istoria lumii în următoarele decenii va depinde de modelul relației dintre această superputere emergentă și superputerea decadentă, SUA.

Capacitatea Chinei de a se impune va depinde și de modelul de viață pe care îl va propune omenirii, înlocuind „visul american”.

Criteriul acceptării unui asemenea model nu va fi măsura în care el este atractiv sau agreabil, ci măsura în care ele este adecvat și fezabil. În acest sens importantă va fi și moștenirea lăsată de „pax americana”.

Din această perspectivă singura soluție autentică (în sensul că se ridică din rădăcini naturale și nu este un produs de laborator) este cea chineză care în locul speculației financiare pune munca, în locul libertății pune autoritatea, în locul egalității pune meritul și în cel al consumului individualist, solidaritatea comunitară. În esență, dacă modelul american era inegalitar și liberal, cel chinez pare a fi, într-o variantă, egalitar și autoritar, într-o alta, inegalitar și autoritar, sau o combinație între cele două, în care egalitatea se referă la standardizarea consumului iar inegalitatea la verticalizarea puterii.

ȘI ROMÂNIA CE FACE?

SUA a invocat parteneriatul strategic cu România pentru a cere eliminarea firmei Huawei de pe piața românească, excluderea firmelor chinezești de la realizarea „infrastructurilor sensibile / critice” și rezilierea contractelor încheiate cu firme chinezești pentru construcția de capacități în domeniul energiei nucleare. Toate aceste cereri au fost acceptate formal printr-o declarație comună a Președinților SUA și României, publicată la Washington în 2019, care a fost apoi pusă în aplicare, deși nu avea nici o forță juridică.

În anii anteriori, România nu a răspuns ofertelor primite din China pentru construcția de infrastructuri rutiere (autostrăzi), în ciuda condițiilor favorabile prezentate de partea chineză, răspunzând astfel recomandărilor formulate de UE, deși, oficial, Comisia europeană nu a putut indica nici un impediment legal care să îi susțină interdicția.

Pe fondul unor asemenea evoluții, dacă nu în discursul oficial expres, cel puțin în cel implicit și, în orice caz, în cel oficios (răspândit masiv pe facebook și în unele medii academice arondate serviciilor secrete), a fost dezvoltat un discurs tot mai sinofob. Deși nu foarte apăsat, aluzii referitoare la culpa Chinei în răspândirea virusului Corona s-au făcut auzite în discursul prezidențial românesc. De asemenea, au fost răspândite informații potrivit cărora ajutoarele primite din China sau bunurile achiziționate de acolo pentru a fi folosite în combaterea Covid 19, au fost afectate de serioase vicii calitative.

Alături de acuza de a fi „omul rușilor”, pentru a compromite pe aceia care au formulat critici la adresa politicii Guvernului român, acuza de a fi „prietenul Chinei”, îndreptată împotriva acelorași persoane, s-a făcut tot mai des auzită. Dacă, însă, asemenea acuze au avut șanse de a fi crezute în condițiile unor tradiționale sentimente populare rusofobe, ele nu au putut prinde rădăcini ferme în conștiința colectivă caracterizată prin sentimente sinofile.

Aceste sentimente au explicații geopolitice verificate în timp. Într-adevăr, în timpul Războiului Rece, China a fost un garant al suveranității depline a României, amenințată de doctrina brejnevistă a „suveranității limitate”. De asemenea, China s-a remarcat prin ajutoarele economice trimise României ori de câte ori aceasta era lovită de calamități naturale.

Caracterul obiectiv al relației strategice dintre România și China, liber de orice conotații sau diferențe ideologice, a fost subliniat oficial de conducerea post-comunistă a României, până în 2004, dacă nu chiar până în anul 2009 și cu intermitențe până prin 2015. Presiunile occidentale au împiedicat, însă, concretizarea discursului oficial în proiecte concrete. Unul dintre acestea, referitor la deschiderea filialei unei mari bănci chineze în România, a fost abandonat, în lipsa unor investiții semnificative cu participare chineză aici. Deschisă, în schimb, la Budapesta, aceasta a înființat doar o reprezentanță de contact la București, în 2019, dar nici aceea prin efortul guvernului român, ci prin lucrarea BNR.

Răcirea relațiilor româno-chineze, în aceste condiții și în contextul crizei în care se găsește ordinea mondială, reprezintă o amenințare la adresa securității României. De asemenea, prin pierderea României, și China pierde cea mai favorabilă poartă de intrare în spațiul UE.

România este membru UE și partener strategic al SUA. Chiar și în condițiile în care nu ar fi transferat exercițiul vreunuia dintre atributele suveranității sale către organizațiile și alianțele din care face parte, încă apartenența la acestea îi creează obligații de coordonare cu ceilalți membri, limitându-i astfel libertatea de decizie.

Ceea ce poate face, în schimb, România este să își folosească statutul de membru și dreptul de vot pentru a susține decizii favorabile cooperării cu China. Lucrul s-a întâmplat în anumite limite în trecut, dar nu se mai petrece astăzi, când România urmează fără crâcnire directivele protagoniștilor care domină alianțele și organizațiile amintite.

Pe de altă parte, mai trebuie sesizat un fenomen. Sunt situații, în special în UE, în care protagoniștii alianței / uniunii promovează cooperarea cu China, dar nu acceptă ca și „membrii de rang secund” să facă același lucru. În asemenea cazuri nu se pune problema tensiunilor între China și entitățile colective în care România este parte, ci este vorba despre faptul că principalii actori ai acelor entități, interesați în strângerea relațiilor de cooperare cu China, vor să fie singurii negociatori cu aceasta. O negociere care nu se poartă și în numele celorlalți, ci pe contul / costurile celorlalți.

Este evident că statele cele mai dezvoltate ale UE nu sunt dispuse să aloce suficiente resurse pentru a aduce statele din est și sud la un nivel de dezvoltare de natură a asigura coeziunea economică, socială și teritorială a uniunii. Pe de altă parte, ele nu doresc nici ca puteri din afara uniunii să intervină în rezolvarea problemelor de coeziune. Este posibil ca o asemenea coeziune să nici nu fie dorită de primadonele UE, care astfel și-ar pierde o parte a controlului asupra celor mai săraci dintre membri.

China va trebui să concureze cu UE pe piața românească, ca și pe aceea a altor state membre UE aflate în aceeași situație cu România.

Nu trebuie ignorat, însă, că o asemenea prezență chinezească s-ar putea să nu deranjeze atât UE (ba chiar aceasta s-ar putea simți ușurată de oferta Chinei de a-i prelua o parte din obligațiile de solidaritate cu membrii săi), pe cât ar deranja Rusia. Aceasta cu atât mai mult cu cât unele dintre statele eligibile pentru proiectele chineze sunt tradițional ostile Moscovei. Este vorba despre Polonia și România, dar nu numai.

Pentru SUA, frontul european în confruntarea cu China este unul de importanță secundară. Logica globală a confruntării recomandă, totuși, ca nici pe acest front China să nu fie lăsată a se întări. Iată de ce Washingtonul va cere Bucureștiului să intre în coliziune cu vecinii săi care tind să se apropie de Beijing, în loc să încurajeze cooperarea cu acestea pe temeiul solidarității intereselor lor. Ceea ce, dacă va fi așa, va șubrezi stabilitatea și securitatea Europei centrale și de est, căreia îi aparține și România.

În măsura în care Covid 19 a creat și va crea dificultăți suplimentare – de ordin medical, economic, social și politic – în guvernarea României, dificultăți necesitând sprijin extern, marja de manevră a conducătorilor români în relația cu China și cu vecinii săi se îngustează. În fapt, pandemia a redus suveranitatea României. Cu cât mai mult România depinde de sprijin extern pentru a-și rezolva problemele interne, cu atât mai puțin ea este independentă.

Ca și în alte perioade ale istoriei, în lunile și anii care vin, românii vor avea de dus în principal o bătălie politico-diplomatică, inversând maxima titulesciană pentru a spune „dați-mi o bună politică externă, și vă dau o bună politică internă!”. Totul este cum își va asigura liniștea pe frontul intern, cel economico-social. În orice ipoteză, condiția este puțin mai multă suveranitate, iar premisa acesteia este să avem conducători puțin mai patrioți și mult mai competenți.