Afganistan. Secretele periculoase ale unui război tainic

O zi liniştită de duminică a fost lovită de un uragan venit din lumea virtuală a Internetului. La 25 iulie a.c. a ieşit o arhivă „bombă”. Mii şi mii de dosare cu secrete militare americane au oferit o imagine devastatoare asupra războiului în Afganistan şi au dezvăluit modul în care forţele coaliţiei au ucis sute de civili în incidente nedeclarate, de asemenea cum numărul atacurilor talibanilor a crescut şi comandanţii NATO se tem că state precum Pakistan şi Iran încurajează grupurile de insurgenţi.

Site-ul WikiLeaks fondat de Julian Assange a publicat peste 90.000 de documente militare şi diplomatice americane referitoare la Afganistan, rapoartele fiind întocmite între 2004 şi ianuarie 2010. Este vorba despre rapoarte referitoare la război întocmite de armată la faţa locului şi conţinând  inclusiv date despre numărul celor ucişi, despre pierderi şi ameninţări. A fost cea mai importantă scurgere de informaţie după „the Pentagon Papers” de la războiul în Vietnam.
Stenogramele de la WikiLeaks ne spun partea nevăzută a războiului, deşi nu aflăm pe nici departe toată povestea. Măcar ne furnizează câteva elemente din acest puzzle uriaş.
Este prima dată când românii au putut şi ei să vadă întâmplările unui război lung, dureros, costisitor din punct de vedere uman şi financiar, dar şi foarte necesar pentru libertatea lumii în care trăim, potrivit celor care îl conduc. România joacă un rol important în acest război, cu aproximativ 1.700 de trupe care participă în operaţiunea „Enduring Freedom”. De când Romînia s-a aliat la coaliţia de 17 state, în Afganistan au murit 15 soldaţi români şi alte zeci au fost răniţi.
Ca jurnalistă, eu cred că ştirile cele mai interesante sunt cele care nu au fost încă publicate fie pentru că ziariştii nu au avut acces la informaţii, fie pentru că oamenii de presă practică autocenzura, fiindu-le pur şi simplu frică de posibile consecinţe.

Ce au putut să afle românii din aceste 90.000 de pagini?

Principala dezvăluire este că sute de civili din Afganistan ar fi fost omorâţi din cauza greşelilor comise de forţele NATO dislocate în regiune. Mai precis, militarii români au fost şi ei protaganiştii unor asemenea evenimente care nu au ajuns niciodată în presă. Astfel, la 22 martie, 2007, românii ar fi ucis, accidental, un copil afgan, în aproprierea bazarului Puli Alam. Într-un alt moment, la 3 decembrie 2005, un transportator blindat românesc ar fi accidentat un afgan, provocându-i mai multe răni la cap. Ministerul Apărării Naţionale nu a dorit să facă vreun comentariu privind acuzaţiile care au apărut în documentele WikiLeaks. De ce nu am aflat despre aceste evenimente?

Cum se conduc războaiele în era modernă

Că sute de civili din Afganistan ar fi fost ucişi accidental nu este de mirare într-un război de aproape 10 ani, dar partea spinoasă ar fi de ce noi nu ştim aproape nimic. Când vorbesc de „noi” mă refer în primul rând la presa, câinele de pază al democraţiei. În al doilea rând, nu are publicul dreptul să ştie despre un război care este condus în numele său şi plătit de el?
Eu nu am lucrat în zone de război ca ziaristă, în afară de Kosovo, şi asta s-a întâmplat după ce s-au terminat bombardamentele NATO. Însă am colegi care au lucrat în diverse zone de război în ultimii 20 de ani. Toţi îmi spun că nu se află mare lucru despre câmpul de luptă dacă cei care conduc acel război nu vor acest lucru. Ultima dată când ziariştii au avut acces nelimitat în teatrul de operaţiuni a fost în Vietnam în anii ’70, şi articolele din presă au fost considerate un dezastru pentru Statelor Unite din punct de vedere informaţional.
Se spune că prima victima într-un război este adevărul. Şi se spune că cine câştigă războiul informaţional are prima victorie. De la Vietnam încoace armatele lumii încearcă să controleze informaţia care ajunge în presă. Liderii militari pot fi extrem de convingători. Să nu uităm că ziariştii sunt şi ei oameni. Când cineva din interiorul aparatului militar îţi zice că, dacă publici o informaţie sensibilă, tu poţi avea un „scoop” un exclusiv, timp de o zi, două, dar rişti să pui în pericol viaţa oamenilor nevinovaţi, este greu să rămâi insensibil. În acelaşi timp, acest tertip poate fi folosit de către militari să-şi acopere greşelile sau slăbiciunile.
Problema este că adevărul iese la iveală până la urmă. Asta este o regulă universală. Când sunt doi rivali (sau mai mulţi), există un risc că duşmanii vor merge la presă. Cei din interiorul armatei care sunt nemulţumiţi de felul în care se conduce războiul pot şi ei să se răzbune. Nu ştiu cine i-a dat informaţiile lui Julian Assange. Dacă nu a fost cineva din interior, înseamnă că sistemul informaţional nu este suficient de puternic, ceea ce este o mare problemă pentru Statele Unite.

„Limiting the Damage”

Întrebarea de bază pentru cei care conduc războiul este cum au putut să se scurgă atâtea secrete de război în presa internaţională? Documentele erau publicate în „The New York Times”, „The Guardian” şi „Der Spiegel”, trei ziare serioase care nu sprijină neapărat războiul în Afganistan. A doua întrebare este câte pagube rezultă din aceste dezvăluiri?
După ce informaţiile au ieşit la iveală, preşedintele SUA, Barack Obama, a anunţat că va trimite încă 30.000 de soldaţi pentru a încerca să oprească talibanii şi le-a cerut parlamentarilor americani să aprobe 37 miliarde dolari pentru efortul de război.
A spus că era „preocupat de divulgarea de informaţii sensibile din câmpul de luptă, care ar putea pune în pericol potenţial persoane fizice sau operaţiuni, dar aceste documente nu dezvăluie” probleme sau informaţii noi în dezbaterea publică privind Afganistanul. Adică nu este bine, dar putea să fie mai rău.
În Bucureşti, un diplomat dintr-o ţară care are trupe în Afganistan mi-a spus acelaşi lucru, că nu au ieşit informaţii noi. Poate. Poate că se ştiu anumite lucruri într-un mod general despre război, dar amănuntele nu se ştiau. În plus, ce îi deranjează pe cei care ne conduc este faptul că acest subiect deseori ignorat reintră în dezbaterea publică.
Cei care conduc războiul ştiu că jurnalişii uită, că poate subiectul nu vinde ziare. Ziarişti în goană după rating şi senzaţii tari preferă subiecte moi şi suculente. Totuşi e vară. Precis din cauza asta am ales să scriu aceste rânduri. Eu nu judec cât trebuie să ştie publicul şi cât poate ţine departe de ochii publicului coaliţia „Enduring Freedom”.
Noi trăim într-o democraţie şi este inevitabil că astfel de informaţii vor ieşi în presă.
George Herbert, un poet englez din secolul al 17-lea, spunea că nu poţi ascunzi să iubirea aşa cum nu poţi să ascunzi un tuşit. Aş adăuga că nu poţi să ascunzi secretele unui război.
Am scris acest comentariu în calitatea mea de preşedinte al Asociaţiei Presei Străine din România.