Amazoane, păcătoase, seducătoare sau victime…

Scriitoarea americană Susan Vreeland a scris romanul „The Passion of Artemisia”, franţuzoaica Alexandra Lapierre a semnat o pasionantă poveste în „Artemisia”, iar regizoarea Agnès Merlet a realizat, în 1997, filmul cu acelaşi nume, pe un scenariu de Patrick Amos şi Agnès Merlet, cu Valentina Cervi, Michel Serrault şi Miki Manojlovic, toate inspirate din viaţa şi creaţia primei femei-pictor din secolul al XVII-lea, Artemisia Gentileschi (1593-1654).

Muzeul „Maillol” din Paris găzduieşte din 14 martie în 15 iulie o expoziţie cu un titlu incitant, menit să atragă un public larg: „Artemisia – Puterea, gloria şi pasiunile unei femei pictor”. Reunind aproximativ 60 de opere ale artistei, alături de câteva pânze ale tatălui ei, Orazio Gentileschi, expoziţia permite, dincolo de legenda romanescă privind autoarea, descoperirea creaţiei unui mare pictor „tenebrist”. Sunt expuse şi cinci tablouri care n-au mai fost niciodată prezentate public, provenind din colecţii private, dar şi scrisori inedite.

Despre această fascinantă pictoriţă şi incredibilul său destin am mai scris, dar expoziţia de acum relevă faţete noii ale creaţiei sale.

Tablourile ei au depăşit graniţele

Danae

Artemisia Gentileschi a fost prima femeie, în secolul al XVII-lea, care s-a impus ca pictor la curţile europene. Feministă pe vremea când conceptul nu exista încă, această frumoasă romană, cu parcurs baroc, a fascinat atât prin arta, cât şi prin viaţa sa. De altfel, studiile feministe au contribuit mult la redescoperirea unor pictoriţe celebre în vremea lor şi căzute apoi în uitare, cum ar fi Sofonisba Anguisola sau Lavinia Fontana. Dar figura cea mai sesizantă, ridicată la rangul de eroină, este cea a Artemisiei, considerată astăzi unul dintre cei mai mari pictori ai Barocului italian.

S-a născut în 1593, la Roma, şi în 1610 a semnat primul ei tablou.

În anul 1612, Papa Paul al V-lea Borghese analiza în sala Consistoriului din Palatul Quirinale plângerea pictorului care realizase pentru Sanctitatea Sa unul dintre cele mai frumoase plafoane din Roma: Orazio Gentileschi. Artistul îşi acuza unul dintre colaboratori, Agostino Tassi, că a violat-o pe fiica sa Artemisia, căreia îi dădea lecţii de pictură. Dar mai interesantă decât această plângere era hotărârea artistului de a încredinţa secretele artei unei femei. Desigur, pictorii îşi iniţiau fiii în tainele meseriei, dar fiicele puteau, cel mult, să zdrobească culorile şi să încălzească uleiul necesar amestecării lor.

Autoportret, Cântăreaţă la lăută

Era epoca în care o tânără nu avea decât patru posibilităţi: fiică, soţie, călugăriţă sau prostituată. Ideea de a forma o femeie în meseria de pictor era în acea vreme o aberaţie. Considerate minore toată viaţa, femeile trebuiau să aibă un tutore. Ele nu aveau voie să cumpere culori, să facă plăţi, să aibă paşaport. Acest lucru se întâmpla nu numai la Roma, ci peste tot în Europa. Chiar în emancipata Florenţă, o artistă, o cântăreaţă, o muziciană trebuia să aibă un partener cu aceeaşi profesie pentru a figura pe lista de angajaţi ai Marelui Duce. Căsătoria cu un confrate era obligatorie.

Agostino Tassi a promis, după viol, că o va lua în căsătorie pe Artemisia, dar totul era o minciună, pentru că pictorul era deja căsătorit. Dezonoarea unei fiice însemna stingerea liniei ereditare pentru un tată care nu avea şi băieţi. Orazio Gentileschi, artist aparţinând primei generaţii de caravagişti, cerea dreptate.

Prima femeie academician la Florenţa

Bethsabea la baie

Artemisia devine unicul ucenic-femeie din cartierul artiştilor. Ciudăţenia statutului ei, zvonurile despre frumuseţea şi talentul tinerei suscită curiozitatea pictorilor, personaje aspre, la acea vreme, ambiţioase, care nu se dădeau în lături de la nicio violenţă pentru a îndepărta un rival şi care frecventau numai prostituatele. Cum morala vremii interzicea artiştilor să-şi dezbrace modelele şi le cerea să imagineze subtilităţile trupului feminin pornind de la anatomia băieţilor tineri, curtezanele invadează atelierele şi îşi vând scump timpul de poză. Un pictor care era atât de iubit de hetaire încât le putea picta gratis era considerat fericit. Dar şi mai favorizat era Gentileschi, care o avea pe fiica sa care să-i pozeze nud pentru Suzanna.

Aurora, unul dintre multele tablouri cu nuduri

Talentul Artemisiei l-a determinat s-o formeze încă din copilărie, pentru a-l ajuta să realizeze comenzile urgente. Artemisia pregătea pânzele, picta fondul, termina tablourile tatălui său. Era asigurarea lui pentru bătrâneţe, asigurare grav afectată de viol, cum afirma artistul în plângerea sa. Procesul intentat lui Agostino Tassi a însemnat pentru Artemisia o imensă umilire. El a durat 9 luni şi i-a marcat viaţa şi cariera.

Suzanna şi bătrânii

La sfârşitul acestei încercări, din care tatăl şi fiica au ieşit învingători din punct de vedere legal, Agostino Tassi fiind condamnat la un exil în care n-a plecat niciodată graţie influenţilor săi protectori, Orazio Gentileschi a fost obligat să o încredinţeze altcuiva. A găsit un artist mediocru, Perantonio Stattiesi, care a acceptat s-o ducă, cu o dotă substanţială, la Florenţa. Acesta a recunoscut talentul Artemisiei, dar pentru a încasa banii pentru tablourile soţiei sale trebuia s-o înscrie ca pictor la Academia de Desen din Florenţa. Această instituţie, concepută de Leonardo da Vinci, era singura care se putea substitui tutelei unui soţ. Într-o jumătate de secol de existenţă, Academia nu acceptase niciodată o femeie în rândurile ei, din motive juridice. Aleşii ei se bucurau de un statut social care ducea la emanciparea lor din breasla artizanilor. Aveau dreptul să poarte sabie ca gentilomii şi nu erau supuşi decât autorităţii Marelui Duce şi Academiei. Acest statut le dădea o libertate de acţiune, interzisă în practică sexului slab. Artemisia a obţinut, graţie talentului ei, onoarea de neconceput de a aparţine acestei societăţi. Avea 23 de ani şi a devenit prima femeie academician din istorie. Acestei apartenenţe i-a datorat gloria şi libertatea. Stăpână acum pe destinul ei, se putea întoarce la Roma. Ba chiar mai mult. Putea merge la Napoli să lucreze pentru curtea Spaniei, să se ducă la Genova şi chiar la Veneţia. „Veţi descoperi în mine o inimă de Cezar într-un trup de femeie”, s-a descris ea la un moment dat. Reuşise prin darul său să înfrângă legile societăţii pentru a deveni mare pictor aşa cum îşi dorea şi cum a fost.

Esther în faţa lui Ahasverus

La Florenţa, Artemisia a lucrat pentru Marele Duce al Toscanei, Cosimo II de Medici, a frecventat cercurile intelectuale cele mai exclusiviste, a devenit prietena lui Michelangelo cel Tânăr, nepotul marelui Buonarroti, a lui Galileo, a pictorului Cristofano Allori. Dar şi-a trăit şi pasiunile. Soţul ei, un personaj frivol care trăia din banii câştigaţi de pictoriţă, s-a prefăcut că nu vede relaţia dintre ea şi nobilul Francesco Maria Marenghi, protectorul lor.

Caravagescă la Roma, spaniolă la Napoli, italiancă la Londra

Artemisia Gentileschi, Autoportret ca martiră

Portrete de mari aristocraţi, naturi statice, tablouri cu subiect istoric, alegorii. A abordat toate genurile şi a triumfat în fiecare dintre ele. A avut îndrăzneala de a ataca „genul major”: compoziţiile cu subiect biblic, mitologic sau istoric, pentru care avea toate datele: originalitate în conceperea compoziţiei, ştiinţa de a exprima pasiunile, măiestria în redarea corpului uman, inclusiv nudul. A fost, de altfel, prima femeie care a pictat nuduri. La Roma, unde tatăl ei îi devine ostil din cauza concurenţei profesionale prin care îl punea în umbră, a pictat în manieră romană, folosind tehnica revoluţionară a lui Caravaggio, controversatul artist al epocii.

Autoportret în Alegoria Picturii

„Caraaggio a venit pe lume pentru a distruge pictura”, afirma Nicolas Poussin, artist din generaţia următoare celei a maestrului clar-obscurului. Modalitate ce i-a adus, de altfel, forţa estetică, dar care, pentru un privitor de la începutul secolului al XVII-lea era un nonsens. Folosirea întunericului ca principiu compoziţional provoca neîncredere, pictorul a fost denigrat, dar caravagismul s-a răspândit în cultura vizuală a epocii, iar Artemisia Gentileschi l-a luat drept model. În jurul siluetelor, umbrele accentuate, în tonalităţi de negru, acoperă aproape complet mari suprafeţe ale pânzei. Din aceste zone izbucnesc, cu maximum de intensitate dramatică, detalii. Artemisia Gentileschi îşi concentrează, ca şi Caravaggio, lumina pe figuri expresive, cum ar fi Judith sau David. Aceste contraste extreme creează un climat ideal pentru a introduce macabrul. Artemisiei îi plăcea să picteze capete tăiate cu precizie şi săbii bine ascuţite. Pictoriţa era o apropiată a eruditului colecţionar Cassiano del Pozzo, mecena lui Poussin, îl frecventa pe Simon Vouet, care i-a făcut portretul.

Judith tăind capul lui Holofern

La Florenţa, pictoriţa s-a aplecat asupra luminii şi a culorii, aşa cum o făceau pictorii toscani. La Napoli, unde rivalităţile artistice erau mai încrâncenate decât oriunde, s-a adaptat canoanelor spaniole, reuşind să picteze pereţii catedralelor, sarcină pe care până şi cei mai mari pictori o obţineau cu greu. Penelului ei i se datorează decoraţia corului noului Dom din Pozzuoli.

A lucrat pentru nepotul noului Papă Urban al VIII-lea şi pentru mari mecena italieni. Dar tablourile ei au depăşit graniţele. În întreaga Europă existau principi avizaţi şi colecţionari pasionaţi care dispuneau de fonduri nelimitate. Ludovic al XIII-lea şi Richelieu în Franţa, Charles I şi lordul Buckingham la Londra, Filip al IV-lea şi Olivares în Spania nu precupeţesc nimic pentru a-şi satisface pasiunea pentru pictura de calitate. Curtenii lor, care confundă arta cu puterea, colecţionează frenetic, încercând să-şi adjudece şi ei lucrări ale celor mai importanţi artişti. Ducele de Alcala, ambasadorul Spaniei la Vatican şi viitor rege al Neapolelui, duce operele Artemisiei la Madrid. Regina-mamă a Franţei, Maria de Medicis, îşi aminteşte de originile ei italieneşti şi o invită pe Artemisia Gentileschi în suita ei. Artemisia o va urma la Londra, unde o cheamă şi tatăl ei, Orazio, muribund, pentru a termina împreună plafonul Casei Reginei de la Greenwich. După moartea tatălui ei, în pofida ofertelor onorante de la Londra, pictoriţa se va întoarce la Napoli.

Portrete de ducese, tablouri de altar, eroinele Bibliei…

Lot şi fiicele sale

Tablouri de altar pentru bisericile marilor ordine religioase, portrete de ducese pentru castelele aristocraţiei, naturi statice pentru sufrageriile din palatele burgheziei, alegorii mitologice pentru cabinetele de curiozităţi ale prelaţilor. Artemisia lucrează pentru toate mediile sociale. În jurul ei se precipită artişti în trecere, tineri veniţi din Roma, Bologna, Florenţa. Atelierul ei napolitan devine unul dintre cele mai productive din Regatul celor Două Sicilii. Foloseşte armate de ucenici pentru a-i prepara culorile, a-i picta fondurile, a-i construi arhitecturile. Cel mai dotat dintre ei, Viviano Codazzi, sosea de la Roma, din atelierul fostului maestru şi violator al Artemisiei, Agostino Tassi.

Ca un şef de familie, pictoriţa veghează la soarta celor din jur: „Trebuie să-mi mărit fiica. Dar, imediat ce voi termina cu această căsătorie, sper să mă întorc la Roma, să profit de oraşul meu natal, să-mi văd prietenii, să-mi servesc cunoscuţii mecena”, scria ea unuia dintre comanditari. „Nu mai doresc să rămân la Napoli. Nu-mi mai place să trăiesc aici din cauza zvonurilor neîncetate privind războiul, a costului prea ridicat al vieţii…”

Sfânta Cecilia, ocrotitoarea muzicii

Artemisia se inspiră din luptele orgolioaselor eroine ale Bibliei şi din poveştile despre femeile puternice ale istoriei. Judith îşi eliberează poporul şi taie capul tiranului Holofern, într-o compoziţie plină de energie frustă, mai senzuală şi mai violentă decât a contemporanilor ei. Dincolo de tresăririle victimei, de valurile de sânge şiroind din gâtul personajului, din fixitatea privirii lui, care existau şi la Caravaggio, atrag atenţia hotărârea Judithei, complicitatea cu servitoarea Abra. I se alătură, într-o galerie de compoziţii, Cleopatra, Lucrezia… Toate eroinele se luptă pentru libertatea lor. Sabia, otrava, pumnalul vorbesc despre onoare, curaj şi sânge.

Cleopatra

În „Yael şi Sisara”, din 1620, personajul feminin înfige un cui în tâmpla bărbatului adormit. „Danae”, primind ploaia de aur a lui Jupiter, are o atitudine de rezistenţă, şi nu de abandon. S-ar părea că pictoriţa s-a identificat cu toate aceste eroine, dintre care multe par să-i poarte chipul.

„Suzanna şi bătrânii” din 1610, primul tablou semnat de ea, impresionează prin realismul nudului, prin vulnerabilitatea lui în faţa privilor lacome ale celor doi bătrâni, dar, mai ales, prin umbra puternică unind personajele unele de altele.

Artemisia a semnat şi mai multe autoportrete, dintre care „Autoportet, cântăreaţa la lăuta” reia tema caravagescă, la modă atunci, fiind în acelaşi timp o demonstraţie de virtuozitate, amintirea talentelor ei de muzician şi un act de afirmare a personalităţii. Altele o prezintă în alegorii, cum ar fi cea a „Picturii”.

Madona cu pruncul

Dar pictura Artemisiei Gentileschi nu poate fi limitată la subiectele violente. Capacitatea ei de a reinventa temele care i se impun, măiestria în execuţie, forţa dramatică a personajelor dau unicitate artei sale.

Din carne şi sânge, eroinele ei apar atât de vii încât traversează secolele, transmiţând o umanitate vibrantă.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.