Întâi a fost “Admiraţie” pentru talentul maestrului, pentru cultura şi sensibilitatea artistului, apoi paginile omagiale, linguşeli partinice, zice dl. Pleşu, apoi din nou, o dedicaţie caldă: “Dlui Radu Beligan, conştiinţa mai bună a teatrului românesc”. Toate aceste indecizii în a-l fixa într-un insectar pe Radu Beligan nu exprimă, în fond, decât neputinţa dlui. Pleşu de a-l condamna pe maestru doar din ce-a auzit, din petiţiile unor actori, din resentimente şi vai şi dintr-un “eşafodaj al admiraţiei”.
Toată această construcţie fragilă şi monstruoasă, dacă stau să mă gândesc la vârsta maestrului şi la opera lui, are în fond un padiment politic: “Războiul domnului Pleşu cu premierul Ponta”. Premier de care maestrul Beligan şi-a legat numele. De… ”un caraghios” – zice autorul scrisorii.
Acum, să fim sinceri. Caraghiosul de serviciu, se ştie, este Băsescu, pe care într-un mod inexplicabil Andrei Pleşu îl serveşte cu “linguşeală partinică” de mulţi ani. Nu vede mizeria instalată la Cotroceni, devenit în aceste zile o tarabă la care se strâng bani pentru blonda lui Băsescu. Pentru că e firesc să presupui că această candidatură a Elenei Udrea fără nicio şansă, absolut niciuna să ajungă în turul II, are în subliminal goana după bani, obţinerea de donaţii, loialităţi de ultimă oră.
Iată cu ce ne pricopseşte preşedintele: cine în opinia sa trebuie să-i urmeze pe fotoliul prezidenţial, o persoană al cărei singur merit, dacă acesta o fi vreun merit, e acela de a fi adunat milioane de euro fără să fi deschis măcar o făbricuţă de chibrituri.
Şi ca mulţi alţi ştabi, aşa cum se vede de la distanţă, Elena Udrea n-are cultură, n-are educaţie, n-are discurs, n-are logică, doar defilează pe un podium schimbând căştile, tricourile, tenişii şi paraşutele.
Această echipă o apără dl. Pleşu şi nu-i găseşte caraghioşi pe “el şi ea”, asortaţi în culorile PMP, pe o plajă din Neptun, ţinându-se de mână…
Revenind la scrisoarea dureroasă a domnului Pleşu, prin nedreptatea ei pot să spun că în anii ’80 când lucram ca redactor la Teatrul TV, Ceauşescu dăduse o circulară prin care toate instituţiile teatrale trebuiau să se autofinanţeze, să confecţioneze diferite produse din care să fie plătite salariile actorilor.
La întrunirea pe care secretarul Petru Enache a avut-o cu directorii de teatru, la Braşov, singurul care s-a ridicat şi a sancţionat aventura propusă de Ceauşescu a fost Radu Beligan, care a şi cerut să i se aprobe “să facă sicrie”… în atelierele teatrului.
Imediat a fost scos din toate spectacolele. Lucram cu regizorul Constantin Dinischiotu la o piesă, în distribuţia căreia repeta Radu Beligan. A fost interzis. Această interdicţie a durat câţiva ani. Nu evoc acest moment nici ca să-l apăr, nici ca să-i opun dl. Pleşu contraargumente.
Pur şi simplu cred că Radu Beligan, unul dintre creatorii teatrului românesc, nu vrea să se apere, iar cel care îl scrie “atât de frumos şi de angelic” nu cred că încearcă vreo remuşcare sau căinţă.
Ştim azi că au fost puţine soluţii de rezistenţă şi de atitudine în spaţiul comunist. Dar în libertate? Când rămâne în singurătatea propriei conştiinţe aş vrea să-i propun dlui Pleşu, să mediteze la reacţia, pe care, în iunie 1990, ca ministru al Culturii, a avut-o faţă de represaliile barbare din Piaţa Universităţii. Nici o reacţie. Nici o demisie! Nici o tresărire de cuget. Nici o scrisoare deschisă adresată preşedintelui.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.