Imediat, la Kiev şi, respectiv, Moscova, Rada şi Duma de Stat (parlamentele din cele două ţări) au ratificat aceste documente importante. La Bruxelles, înţelegerile respective au fost primite cu real interes şi apreciate ca semne palpabile ale dezgheţului bilateral, cu impact la nivel continental.
Acordurile respective au fost precedate de două importante vizite la Moscova ale noilor conducători ai Ucrainei. Primul care a făcut acest lucru a fost preşedintele Ianukovici. Ajuns, pe 5 martie, în capitala rusă, el declara că trebuie făcută “o mare cotitură” în relaţiile bilaterale. În acest sens, ziarul moscovit „Nezavissimaia Gazeta” scria că este un demers logic, întrucât, în ultimii doi ani, volumul schimburilor bilaterale a scăzut practic de trei ori, la 15 miliarde dolari.
După nici două săptămâni, el a fost urmat de premierul Nikolai Azarov, care spunea gazdelor sale că trebuie uitat ce s-a întâmplat între cele două ţări în ultimii cinci ani, când la conducerea Ucrainei s-a aflat portocaliul Viktor Iuşcenko, un preferat al Occidentului, iar gesturile lui anti-ruseşti au înfuriat serios Moscova şi au dus la degradarea raporturilor bilaterale. După nici o lună, pe 21 aprilie, a venit la Kiev Dmitri Medvedev, care şi-a devansat călătoria cu 30 de zile, el efectuând prima vizită în Ucraina după 2006 a unui preşedinte rus.
Ziarul rus „Kommersant” nota atunci că schimbarea datei vizitei lui Medvedev, fapt rar întâlnit în practica raporturilor diplomatice internaţionale, a fost legată de problema blocării bugetului ucrainean, care depindea de preţul gazului rus. La ora respectivă, Kievul voia să ceară Rusiei o reducere de 4 miliarde de dolari a facturii şi spera apoi să ceară un împrumut de la FMI.
Cum se vede, calendarul întâlnirilor bilaterale la cel mai înalt nivel a fost unul accelerat, iar agenda lor a fost una substanţială, dovedită de înţelegerile care au fost semnate surprinzător de repede, spre deosebire de trecut. Acestea au arătat că noua conducere a Ucrainei a ales pragmatismul ca mod de lucru. Cu alte cuvinte, vâzând că, cel puţin în domeniul energiei, nu există practic alternative, că marile state vest-europene se înghesuie să încheie acorduri economice bilaterale avantajoase cu Moscova, Kievul a abandonat varianta unui climat încordat, a oferit facilităţile militare dorite de Moscova şi, la rândul său, a primit o substanţială reducere la preţul gazelor, care, în trecutul apropiat, a sufocat pur şi simplu economia şi bugetul Ucrainei.
Şi pe plan strategic, Viktor Ianukovici a pornit de la un adevăr simplu de tot: ruşii sunt în spate, la propriu şi la figurat, pe când aderarea la NATO a devenit un vis tot mai îndepărtat, iar Administraţia Obama are alte priorităţi şi opţiuni cu Rusia. Şi cum în politica internaţională nu se opereză cu sentimentalisme, Kievul a pornit de la faptul că flota rusă este prezentă la Sevastopol de pe timpul ţarinei Ecaterina a II-a a Rusiei. Este adevărat, acum două decenii, după prăbuşirea URSS şi proclamarea independenţei Ucrainei, Kievul şi Moscova conveniseră să pună capăt acestei prezenţe în 2017. Mai mult, fostul preşedinte ucrainean Iuşcenko, partizan al aderării la NATO, făcuse totul pentru a obţine garanţii din partea Moscovei că data respectivă va fi respectată.
Acum, succesorul său a apreciat că această prezenţă, ce datează încă din secolul al XVIII-lea, deci de secole, nu afectează cu nimic interesele naţionale ale ţării sale şi a dat asigurări că ea va contribui la securitatea continentului. Având 16.200 de militari, flota rusă din Marea Neagră este compusă din circa 40 de nave, dintre care un distrugător de mare tonaj, mai multe submarine şi un portavion. Partizanii menţinerii ei la Sevastopol subliniază că Peninsula Crimeea a fost cedată Ucrainei sovietice, în 1954, de Nikita Hruşciov, conducătorul URSS, care, înainte de a ajunge în fruntea bolşevicilor sovietici şi a statului sovietic, fusese liderul Ucrainei.
Comentând acest acord militar, ziarul „Ukrainska Pravda” (ce exprimă opiniile opoziţiei de la Kiev) se întreba „cum poate da Rusia o marfă concretă în schimbul promisiunii actualului preşedinte (al Ucrainei – n.n.) că va oferi ceea ce nu-i aparţine?”. Cotidianul citat pornea de la faptul că Ianukovici şi-ar fi asumat dreptul de a decide asupra politicii externe a ţării sale pe următorii 25 de ani, deşi nu se ştie dacă va fi reales în 2016. Acordul economico-militar dintre Kiev şi Moscova a fost contestat de deputaţii naţionalişti din Radă, unde, în momentul ratificării lui, s-a ajuns la o bătaie în toată regula. De altfel, o parte a presei de la Kiev a vorbit despre „marţea neagră pentru Ucraina”.
Dar acordurile respective au fost comentate şi analizate pe toate feţele şi de politicieni, specialişti şi analişti vest-europeni. În acest sens, ziarul parizian „Le Monde” scria marţi: ”Cancelariile occidentale n-au reacţionat după anunţul acestei înţelegeri, care constituie cel mai mare viraj diplomatic al Ucrainei după instalarea ca preşedinte a lui Ianukovici”. Secretarul de Stat american, Hillary Clinton, a evocat „abordarea echilibrată” a noii diplomaţii ucrainene, în vreme ce secretarul general al NATO, Anders Fogh Rasmussen, a susţinut că „noul acord bilateral nu va avea nici o incidenţă asupra relaţiilor nostre, nici cu Rusia, nici cu Ucraina”.
De altfel, europenii, care urmăresc îndeaproape iniţiativele noii puteri ucrainene faţă de Rusia, constată cu uşurare că aceasta dă semnale în cele două direcţii, încercând să consolideze legăturile cu Moscova fără a afecta raporturile cu capitalele UE. „Toate acestea sunt de natură să facă să nu mai existe un anumit număr de tensiuni”, spunea, de pildă, Bernard Kouchner, ministrul francez de Externe. „Situaţia trebuie văzută în contextul unui fel de dezgheţ cu Rusia: fenomenul este perceptibil cu polonezii, cu Statele Unite şi cu Europa”, spunea un diplomat european. „A avea bune relaţii cu ruşii sau a avea bune relaţii cu europenii nu este un fapt antagonic, mai ales dacă relaţiile dintre ruşi şi europeni se ameliorează”, comenta un alt diplomat.
„Cei 27” au constatat cu satisfacţie, de altfel, că, odată ales, Ianukovici a făcut prima lui vizită peste hotare la Bruxelles, şi nu la Moscova, cum se aşteptau unii, iar acordul ucraino-rus privind gazele nu-l va pune sub semnul întrebării pe cel privind modernizarea infrastructurilor de tranzit negociat în 2009 de Iuşcenko cu Comisia Europenă, deşi Rusia n-a fost parte la acele negocieri. Cât priveşte aderarea Ucrainei la UE, ideea divizează Uniunea: polonezii şi britanicii o vor, iar nemţii şi francezii – nu. Văzând însă pragmatismul şi realismul Kievului, este clar că Ucraina va alege cea mai convenabilă variantă.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.