AUTIŞTII CĂRŢILOR (30) 19.02.2020

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Autiștii cărților apărută la editura eLiteratura, în 2013

 

 

20 aprilie

Nici o veste de niciunde şi e mai rău decât dacă s-ar întâmpla toate nenorocirile. Stau în case şi-mi fac gânduri de câte se pot petrece. Dar toate deodată nu se pot întâmpla. Trăim vremuri grele şi, pentru că le-am trăit şi în alţi ani, ştim la ce ne putem aştepta şi nu e uşor. Liniştea asta e mincinoasă şi cred că nu voi mai putea răbda, încât am să mă duc şi eu la Palat să văd ce se mai întâmplă, cu toate că ştiu că nu e cuminte [să mă duc acolo] şi că Iulian mi-e numai nepot, dar că îi am şi pe ai mei care ar trebui să-mi stea mai aproape. Şi acum, mulţumesc lui Dumnezeu, îl am şi pe fiul Sofiei, care e drăgălaş tare şi mi se umflă inima când îl văd. Dar, pe urmă, mă gândesc că nu e cinstit să şed [acasă] ca o femeie şi că toate nenorocirile care atârnă ca oprite în aer ne privesc pe toţi. Am vrut să mă mai sfătuiesc şi cu alţi boieri de veche nădejde, dar [ei] găsesc că e mai cuminte să nu întârzii pe asemenea vremuri în capitală şi, dacă mai eşti aici, apoi atunci să n-o ştie nimeni, aşa că adastă cu porţile bine zăvorâte. Iar cu cei care au ieşit la lumină dacă te vezi, pe urmă te arată toţi cu degetul că eşti de-ai lor, de nu mai poţi să scapi.

Am vrut s-o chem totuşi pe soră-mea Evanghelina, dar n-a fost chip să găsesc un om care să poată ajunge până la dânsa.

Asemenea vremuri sunt bune numai pentru tâlhari. Se spune că sunt mai mulţi ca lupii care ne-au mâncat vitele în iarna asta, şi lupi au fost mai mulţi decât sfintele stele de pe cer.

 

22 aprilie

Bine că nu m-am dus la Palat. M-am pomenit cu soră-mea Evanghelina că a adus fetele, că la ei a fost apă mare şi după aceea s-au arătat şi câteva cazuri de boală. Ea n-a vrut să mai rămână, ci [a dorit] să se întoarcă imediat pentru a vedea de lucruri şi case, fiindcă la vremuri din astea se îmbogăţesc mulţi de pe urma altora şi are dreptate.

Numai că eu i-am povestit tot despre Iulian şi ea nu ştiu cum a făcut şi l-a găsit, şi după ce au vorbit ei amândoi, a mai venit înapoi să-mi mai povestească şi mie.

A spus să nu-mi fac griji, că Iulian e om mare acum  şi ştie ce trebuie să facă şi că toată uneltirea împotriva Domnului nu e decât pentru a-i pune pe boieri şi pe ceilalţi oameni la încercare şi că Domnul însuşi a încuviinţat totul. Eu nu am vrut să cred asemenea vorbe şi m-am mirat şi mai mult când i-am adus aminte că mie Iulian mi-a spus de toate şi cu amănunte, însă despre aceea că Domnul însuşi ar încuviinţa o urzeală împotriva s-a, nepotul meu nu mi-a povestit nimic. Evanghelina e din neamul nostru şi e făcută ca noi de e mare ca un munte şi are şi vână puternică şi nu e dintre acelea molâie, încât a ştiut să-şi ţină bine în ham copiii şi n-ar fi îndrăznit Iulian, oricâte păsări i-ar fi intrat în cap, s-o mintă. Dar eu credeam că i-a spus toate astea din frică, de a reuşit să-şi liniştească aşa mama. Evanghelina mi-a mai relatat că a vorbit încă şi cu un boier mare de tot şi că [el] i-a spus că e aşa cum i-a zis Iulian. Dar eu cunosc că după aceea şi după ce s-a dus şi Evanghelina, a plecat şi boierul acela mare de tot şi s-a ascuns tocmai la moşiile dânsului. Şi, totuşi, nu mai ştiu ce să cred: de atâta vreme a plecat Domnul şi la Palat prea nu se întâmplă nimic, sau cel puţin nu s-a dat nimic de ştire, şi, dacă era ceva, parcă de mult trebuia să afle norodul despre un nou Domn. Şi mă gândesc, apoi, că se mai întâmplă să-şi ia Domnii drept oameni de încredere bărbaţi de oaste de rang mai mic şi îi încearcă pe toţi ceilalţi cu ei.

Şi iar mă gândeam şi nu puteam pricepe cum de mi-a vorbit cu atâta timp înainte Iulian despre toate cele ce se vor întâmpla, că dacă le-a pus Domnul la cale, nepotu-meu nu avea cum să le ştie încă de atunci. Şi când încerc să-mi amintesc de toate vorbele pe care le-a spus în toamnă nepotul meu, cu atât mai puţin se potriveşte cu o simplă unealtă.

Şi nimic nu se potriveşte nicicum, pentru că Iulian mi se pare totuşi prea mic pentru aşa întâmplări şi prea neînsemnat şi apoi îmi amintesc cum e văzut câteodată prin târg cu ceata de arnăuţi călări după el, de mi se pare că parcă totuşi la mulţi le e frică de el şi, mai ales în vremuri ca astea, mulţi l-or vrea om de încredere pe lângă dânşii.

Dar să ştiu aşa, fără nici o îndoială, întocmai cum s-a întâmplat şi ce se va mai întâmpla nu pot.

 

26 aprilie

Cu cât trece vremea, încep s-o cred tot mai mult pe soră-mea Evanghelina că dânsei i-a spus Iulian adevărul şi că toată urzeala nu este pusă la cale decât chiar de Domnul, ca să îi încerce pe toţi. Pentru că altfel nu se putea să nu se fi întâmplat ceva. Dar nici să ajungă atât de repede Iulian om mare nu-mi vine să cred.

 

3 mai

Se întâmplă lucruri de mare mirare. Ieri au fost pe la noi câţiva boieri şi mi-au înşirat de toate, dar am simţit că nu prea îndrăznesc să-mi spună pe şleau ce i-a adus la mine. Poate că era mai bine să plec şi eu la conac, însă, aşa, a trebuit să-i primesc, că nu se cădea să-i las în faţa porţii şi nici să plec nu pot, că am prea multă lume în case, venită din toate vânturile de frica apei mari şi a bolilor. Toţi nepoţii şi multe neamuri femeieşti mi-au umplut odăile şi poate că nici pentru ei nu-i bine acum aici. Şi n-o zic nici din zgârcenie şi nici de frică pentru mine. Dar apele şi aşa s-au mai întors în văile lor…

Şi azi s-a întors şi Domnul.

Acum tot om vedea ce-o fi.

 

6 mai

Am tot zăbovit cu scrisul: dor s-o auzi ceva de la Palat.

Acum, după atâtea zile, se pare că nici n-a fost nimic. Şi, atunci, a avut dreptate nepotul meu Iulian, căpitanul de arnăuţi. Se vede că îmbătrânim numai cu anii, dar că rar ne facem mai aflaţi.

Ieri a murit Elisaveta, nevasta cumnatului meu Mihai, Dumnezeu s-o ierte!

Se vede că şi în alte ţări a fost apă mare. Se zice că pe Dunăre ar fi venit un pătuţ sculptat în lemn scump şi cu aşternut bogat, cusut cu fir. Copilul pe care l-au găsit [în pat] era viu şi sănătos şi sigur de neam dintre cele mai mari. Nu prea înţeleg cum vine asta: de era de neam atât de mare, cum de n-au avut grijă de el şi a ajuns pe Dunăre? Decât dacă ar fi făcut asta cineva dinadins. Şi cum de mai trăieşte? Cei ce mi-au povestit s-au jurat că-i adevărat.

……………………………………………………………………………….

Se vede că tot se învaţă ceva în anii pe care-i petreci pe lumea asta. În vreme ce scriam eu aici, au venit să-mi spună că Domnul a trimis arnăuţii să-i aducă legaţi pe mai mulţi boieri, dar că n-au găsit pe nimeni în casele celor pe care-i căutau. Dar asta încă mai poate însemna că totuşi a avut nepotul meu Iulian dreptate şi că Domnul i-a pus cu bună ştiinţă pe toţi la încercare, când a plecat.

Pruncul fiicei mele Sofia e tot mai drăgălaş. Dumnezeu să aibă grijă de el!

 

8 mai

Tocmai acum a trebuit să se întâmple: m-a lovit un cal de nu mai pot sta în picioare, iar când eşti în pat, nu mai afli nimic de la nimeni. E plin de femei în jurul meu şi toate îmi dau să mănânc, mă spală şi se îngrijesc de piciorul meu, dar nu mai pot să adulmec în jur şi nimeni nu-mi mai spune nimic din cele ce se petrec. Măcar de nu l-aş fi trimis atunci pe nepotul meu Iulian de la noi…

Se vede că luna asta nu e prielnică. După Elisaveta a murit şi cuscrul Lazăr. Şi pe mine m-a lovit un cal.

Mi-e gândul tot la soră-mea Evanghelina. Nu ştiu ce să însemne asta.

 

12 mai

Noaptea asta a bătut la porţile noastre logofătul Stancu. Femeile l-au poftit înăuntru, însă, când mi-au spus, am îngheţat pentru că şi pe Boierul Stancu l-a căutat Domnul cu arnăuţii. Mă mir de ele că nu s-au gândit cam de ce bate un boier noaptea la poartă străină. N-o zic din frică, m-am bucurat că l-am văzut, dar de ele tot mă mir şi, când a plecat logofătul Stancu, le-am şi spus.

N-a stat decât câteva vorbe să schimbăm şi m-a întrebat imediat de nepotul meu Iulian, căpitanul de arnăuţi. Am stat şi am cugetat, însă îl ştiu pe Stancu de copil şi am fost şi pe câmp împotriva turcului împreună noi doi, aşa că nu i-am spus tot, însă ceva tot i-am povestit despre Iulian. Dar l-am întrebat şi de el şi de ce are Domnul cu el şi cu ceilalţi boieri după care a trimis arnăuţii.

[Logofătul] mi-a mărturisit doar atât: pruncii se joacă împreună cu câinii fiindcă simt că [aceştia] nu muşcă niciodată copiii. Dar vai de ei când se fac mari şi continuă să hârjonească animalul cu care n-au crescut împreună.

Între timp, mie mi-au revenit în minte vorbele spuse de mult de Iulian, atunci când a pomenit în şoaptă de o răzmeriţă pusă la cale de boierii Stănceşti.