PIETRELE (26)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PIETRELE apărută la Editura Eminescu în 1978.

O clipă lungă tăcură cu toții și dacă ar fi fost la îndemână o posibilitate de a le măsura sentimentele s-ar fi putut afla Hp Veta însăși era cea mai speriată de cele pe care tocmai le spusese.

—           Dar de ce vă deranjează acest lucru?

Amarilli sparse această secundă imensă cu vocea ei tea­trală din care răzbătea însă mai degrabă mirare decât orice altceva și este neîndoielnic ca de data aceea felul ei de a fi se dovedi singura modalitate de a depăși pașnic impasul. De a-l amâna, după cum presimțea tot mai limpede Veta, cu toate că ea prevedea mai degrabă o chelfăneala zdravănă din partea bărbatului ei, decât cele ce aveau să se întâmple și care se aflau în momentul acela încă atât de departe. Dar minutele se scurgeau implacabile…

—           Pentru că… pentru că nu e firesc…

—           Într-adevăr…, răspunse Amarilli gânditoare și era evident că dădea cuvintelor un alt sens.

Momentele neplăcute trecură, dar nu și tensiunea, și Veta știa că devenise inevitabil ca mai târziu, după ce vor fi plecat oaspeții, sau dimineața, sau mâine la prânz, să-și amintească Lazăr de cuvintele ei, să le sancționeze, înfuriindu-se tot mai tare pe măsură ce va readuce chestiunea pe tapet.

Îl auzi pe Penescu povestind despre ultimele adăugiri pe care le făcură Raica și Stein la proiectul lor de a unifica Timișul cu Bega, pomenind de sistemul de mori pe care aveau de gând să-l atașeze canalului, culminând cu o moară uriașă la Coștei care ar trebui să satisfacă o mare parte din nevoile din împrejurimi.

—           Mare noroc au ăștia doi ca nu-i ia nimeni în serios, zise Lazăr. Dacă ar reuși să prostească și autoritățile, ar da faliment înainte de a trasa măcar planurile.

Penescu însă, asemenea celor mai mulți dintre conorășenii lui, nu lua în derâdere visele celor doi fantaști. Un senti­ment pe care nu trebuia sări mai pună în cuvinte îi spunea că cele mai multe realizări mărețe au părut la început himere. Știa el — și ce nu știa el? — o mulțime de inițiative parti­culare care au dat greș, dar și unele care au reușit. Nu poți ști niciodată cu certitudine dinainte cine are lozul bun în mâna. Și nu vedea vreun rost în a nu le acorda la început tuturor aceeași șansă. De ce să-ți râzi de unii și să te lași copleșit de alții, când poate aceștia nu-s decât oratori mai buni sau ființe mai interesante, dar care nu-s mai breji nici măcar în intențiile pe care le trâmbițează?

—           Un Timiș și o Begă navigabile de la un capăt la altul ar fi extrem de utile. Și asta nu numai pentru localitățile de aici. În felul acesta s-ar putea naviga de pe Dunăre pe Tisa. Dumneavoastră, în calitate de negustor, ar trebui să vă dați în primul rând seama de ce importanță ar putea avea un asemenea canal.

Lazăr rămase gânditor, și când vorbi, tonul Iui, din care nu dispăruse cu totul disprețul, trăda totodată și o mare părere de rău.

—           Ascultați-mă pe mine: dacă au ghinionul să poată trece la fapte și dacă le aprobă cineva proiectul, ăștia doi dau faliment în mai puțin de șase luni.

—           Dar nici n-ar porni la drum cu cât au ei. Înființând o societate…

—           O să strângă poate fonduri pentru a-și scrie firma pe țăruși implantați pe tot malul, dar chiar de ar primi atât cit le-ar trebui, n-ar putea să ducă la capăt o realizare ca asta. Ei nu-s ingineri.

—           Aici, sincer, nu știu ce să vă spun. Cred că aveți dreptate. Nu-s ingineri și acest lucru contează. Dar se aude tot mai mult prin lume de oameni fără pregătire care fac totuși averi fabuloase din tot felul de proiecte asemănătoare.

—           Aceia au bani.

—           Nu toți. Am citit despre un milionar care are două clase elementare și care a pornit de la vânzarea unor scrumbii la o tarabă într-un mare port. Azi are cele mai mari maga­zine din…

—           Asta-i altceva, îl opri Lazăr. Comerțul e una și ingi­neria e alta.

—           Dar nici nu încearcă să traseze ei planurile.

—           Dar cine?

—           Vor să angajeze oameni care se pricep.

—           Și ei să conducă. De ce să conducă tocmai ei?

—           Pentru că-i proiectul lor.

—           Dacă ar avea bani aș spune că n-au decât să încerce, dar cu cât au… De ce tocmai ei?

—           Pentru că lor le-a venit ideea și ei se căznesc să urnească lucrurile din loc.

—           Bineînțeles, spuse Amarilli cu un aer cât se poate de grav.

Doar că Lazar începu să râdă:

—           Astea nu-s argumente. Dacă vor obține cumva deschi­derea lucrărilor, cu toate că nu cred să fie buni nici măcar pentru atât, va trebui să fie dați afară a două zi.

—           Cum poți să vorbești așa? interveni și Amarilli. Crezi că ar fi cinstit să…

—           Iar voi credeți că ar fi cinstit să lași doi nepricepuți să toace banii altora numai din motive sentimentale? Ăștia nu știu decât să-și imagineze cum va fi „după aia“, adică după ce va fi gata totul, ce culori vor purta steagurile vapo­rașelor companiei lor și alte bazaconii de felul ăsta.

—           Dar nu e drept!

—           Cum dracu nu e drept? Nu ți-am explicat ce nu e drept?

—           Ce importanță are dacă vor reuși sau nu, se încăpățână Amarilli. Asta ar însemna să iei mâncarea din gură unuia care știi că și așa o să moară.

—           Dacă am fi puțin mai puternici așa ar trebui să facem.

—           Dar nici tu n-o omori pe bunica…

—           Ți-am spus că nu suntem destul de puternici!

—           Ești odios… acuma…

—           Femeia, începu să filosofeze Lazăr, adresându-se numai lui Penescu, este necesară pentru a ne mai potoli, dar într-alt mod… În nici un caz prin vorbe. Dacă ar avea ocazia să decidă, ar duce lumea la sapă de lemn pe niște considerente învățate de la…

—           Nu toate femeile-s așa! Și pe urmă mai sunt și băr­bați sentimentali.

—           De exemplu ăia cu proiectul lor… admise Lazăr.

—           Și pe urmă, continuă Penescu, nu mi-ar părea rău dacă lumea s-ar duce de râpă din cauza unor considerente sentimentale. Necazul este că ne paște pericolul din partea unor rațiuni foarte calculate.

—           Formidabil! strigă Amarilli. Ați spus ceva formidabil! Ar fi minunat dacă lumea s-ar nărui din cauza bunătății oamenilor.

—           Da, spuse și Veta în sfârșit ceva.

—           Numai că, vorbi Penescu în continuare, în viață nu contează mai niciodată intenția și întotdeauna primează rezul­tatele. Iar succesul de foarte multe ori este întâmplător sau datorat unor circumstanțe indiferente de voința celui care-l obține sau chiar rezultatul unor eforturi foarte neînsemnate. Spre deosebire de alții, care muncesc și se jertfesc o viața de pomană și care nu culeg nici până la moarte roadele stră­daniilor lor. Și asta de foarte multe ori fiindcă dau de niște împrejurări potrivnice, de care nu sunt de vină sau pentru că se angajează să facă lucruri pentru care nu sunt pregătiți.

—           De asta însă sunt ei de vină! spuse Lazăr.

—           Sau pentru că societatea nu știe să-i încurajeze pe cei care ar merita-o. Adeseori intențiile n-au nici o valoare nici măcar față de oamenii cei mai apropiați, soție sau prieten intim.

—           Nu-i adevărat! strigă Amarilli.

—           Ba da, doamnă. Și chiar femeile sunt cele care fac cei mai rar excepție de la această regulă. O frumoasă domnișoară, va asculta cu ca mai mare atenție declarațiile înflăcărate ale unui cavaler sărac, îl va iubi discret și se va căsători în fața lui Dumnezeu și a oamenilor cu un tânăr cu perspective certe.

—           Nu-i adevărat! se încăpățână din nou Amarilli, dovedind că e absolut incapabilă de a se lăsa convinsă de argumentele cuiva, argumente pe care se părea că nici nu le ascultă.

—           Nu toate femeile se căsătoresc din interes, spuse și Veta.

—           Dar tu de unde știi asta? vru să fie Lazăr spiritual.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.