PIETRELE (52)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PIETRELE apărută la Editura Eminescu în 1978.

XII

Amarilli se trezi în jurul orei trei după-amiază, deranjată de maică-sa care intrase și ieșise de câteva ori din încăperea în care dormea ea.

—           Ce te tot învârți pe aici? De ce nu mă lași să dorm?

—           Să nu-i mai dau lui Hanibal-Hazdrubal haine curate?

—           Ce face?

—           S-a jucat în curte și s-a murdărit din cap până-n picioare. Așa-i când n-are nimeni grijă de el.

—           Dar tu de ce n-ai grijă de el?

—           Să nu facă nimeni de mâncare și curățenie? Într-o bună zi or să ne mănânce puricii pe toți.

Pe urmă, maică-sa începu s-o întrebe unde a stat toată noaptea, dacă-și imaginează că-și poate permite să doarmă ziua în loc să meargă să dea meditații, când o să recupereze orele pe care nu le-a ținut în ziua aceea, cum o să-și motiveze absența etc. Apoi vechea poveste: ce intenții are în legătură cu Lazăr, cum crede că se va sfârși toată povestea asta? Propriu-zis, bătrâna nici nu-i punea fie-sii întrebările, mai degrabă gândea cu voce tare și-și exprima pentru sine îndoielile.

—           N-ai văzut că am fost bolnavă? Că mai sunt bolnavă?

Maică-sa nu-i răspunse nimic, dar după puțină vreme reîncepu monologul ei murmurat, compus dintr-un șir infinit de întrebări: cum se poate sfârși legătura dintre o femeie tânără și un bărbat căsătorit, o legătură care poate dura ani de zile, până ce nici Amarilli nu va mai fi tânără și când îi va fi mult mai greu să-și refacă viața? Și ce va spune la toate astea băiatul atunci când va mai crește și va deschide ochii?,

Amarilli ascultă o vreme mormăiala, apoi se sculă și se pregăti să iasă. Mai zăbovi un sfert de oră cu fiul ei care-i povesti în limba engleză despre castelul de nisip pe care l-a construit în curte. Vru să ia copilul cu ea în oraș, dar el in­sistă să se întoarcă la cetatea lui neterminată.

—           O să se murdărească din nou. De ce-l îmbraci cu haine curate? o întrebă pe maică-sa.

—           Pentru că nu pot să-l văd umblând ca un purcel.

—           Hurry! Hurry! o zorea Hanibal-Hazdrubal pe bunică-sa care-i încheia nasturii de la o cămășuță curată și care nu pricepea limba engleză, dar nici nu era atentă la ceea ce-i spunea el, fiind prea preocupată cu propriile-i gânduri.

Amarilli coborî în curte fără a da atenție mormăielii maică-sii, care-i amintea la cine trebuia să meargă pentru lecții în ziua aceea, deși, tot ea îi explica, nu e bine să iasă până a două zi, în cazul în care vrea s-o creadă cineva că a fost într-adevăr bolnavă. Mai ascultă o vreme și comentariile lui Hanibal-Hazdrubal: acesta-îi indica unde va amplasa soldații de plumb, atunci când cetatea va fi gata. Își admira copilul, părându-i bine că maică-sa i-a dat haine curate, putându-și ea bucura acum ochii. Apoi ieși în stradă.

Nu era odihnită, i-ar fi făcut bine dacă ar mai fi dormit o oră-două, își mai simțea și ficatul, fără ca, propriu-zis, s-o doară prea tare.

Se îndreptă hotărâtă spre poștă, plimbarea ei zilnică, pentru a se interesa dacă nu a venit vreo scrisoare de la soțul ei, deși el nu-i mai scrisese de foarte multe luni. Ultima veste de la el o aflase prin intermediul unei cunoștințe care îi spusese pe un ton încurcat că o femeie cu care avusese soțul lui Amarilli relații pe vremuri ar fi primit o ilustrată de la el. Amarilli o căută și reuși să frângă foarte repede primirea glacială, ba mai mult, izbuti chiar să obțină în dar vederea respectivă, împreună cu confesiunile intime ale celeilalte, care până la urmă își dădu seama că se află amândouă cam în aceeași oală, fiind și una și alta părăsită. Și chiar dacă situația soției era mai dureroasă, ceva le unea, și se împrieteniră.

La poștă, funcționarul de la ghișeu o observă de cum intră și-i făcu un semn de negație din cap, ca răspuns la mina patetic-întrebătoare cu care îl solicita în fiecare zi. Și apoi, tot ca în fiecare zi, după ce ieși din câmpul ei vizual, suspină îndelung și dădu din cap, exprimând în felul acesta pentru martorii întâmplători ai scenei toată compasiunea sa pentru scrântită.

Când ieși din poștă, Amarilli îl întâlni pe profesorul Pe­nescu. Se loviră aproape nas în nas, dar ea observă ca Penescu ezita să-i vorbească.

—           S-a întâmplat ceva, domnule profesor?

—           Cred că ar fi mai bine să nu ne întâlnim o vreme, îi șopti el.

—           De ce? Vocea ei suna ca într-o replică finală de tra­gedie antică.

—           După tot ce s-a întâmplat în noaptea asta…

—           Păi, cu atât mai mult…

—           Credeți?

Penescu se opri încurcat în loc. Tânăra femeie îl privi, dădu din umeri și vru să plece.

—           Poate că aveți dreptate, îi spuse el, luându-se după ea.

—           Domnule profesor, i se adresă Amarilli brusc. Ați putea să-mi faceți un mare serviciu.

—           Cu toată plăcerea!

—           Poate-mi puteți găsi câțiva copii dornici să învețe limbi străine… Poate printre elevii dumneavoastră… Pot să predau atât la mine acasă, cât și la domiciliul lor. Accept să lucrez și cu doi sau mai mulți copii deodată, bineînțeles dacă sunt cam de aceeași vârsta și posedă aproximativ aceleași cunoștințe din limba respectivă. Am avut rezultate foarte bune într-o serie întreagă de cazuri.

—           Voi face tot ce veri putea, o asigură el. Chiar de mâine voi face un sondaj discret printre elevii mei și mă voi interesa și printre colegi.

—           Vă mulțumesc foarte mult. Sunteți într-adevăr foarte amabil. Vocea-i suna din nou tragic.

—           Dar n-aveți pentru ce. O voi face cu toată plăcerea dacă… În schimb, poate reușiți să convingeți și dumneavoas­tră pe unii cetățeni să doneze cărți bibliotecii liceului. Nu­mai în câțiva ani noi am reușit…

Tânăra femeie îl întrerupse brusc și, spunându-i că trebuie să meargă să țină niște meditații, se despărți de el, rugându-l încă o dată să nu uite să-i facă rost de elevi dornici să învețe limbi străine.

În realitate Amarilli nu mai avea de predat lecții în după-amiaza aceea, iar de recuperat ceea ce nu făcuse dimi­neața nu avea atunci nici un chef.

Umblă la întâmplare până ce nimeri într-un parc, găsi o bancă aproape uscată în fața unui teren de tenis pustiu, se așeză și scoase din poșetă câteva poze care îl înfățișau pe soțul ei, pe ea sau pe amândoi. Le privi pe toate îndelung și cu același interes și nu le băgă la loc în plicul în care le păstra, decât atunci când observă aleea, animându-se. Le ascunse nu pentru că nu era obișnuită să le arate și la alții — mai ales cele cu soțul ei le întindea oricui era dispus să-și arunce ochii asupra lor — ci pentru că atunci, în clipele acelea, simțea nevoia să rămână singură în lumea ei. Se gândi chiar să se retragă alături, în cimitir, să stea acolo pe o alee și să-și continue reveria, dar renunță mai mult din neputința de a lua o hotărâre. Continua să șadă pe bancă în pofida faptului că i se făcuse frig, scândura pe care se așezase nu era încă de tot uscată, privea terenul de tenis pustiu și-și lăsa gândurile să hoinărească în voie.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.