AUTIŞTII CĂRŢILOR (36)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Autiștii cărților apărută la editura eLiteratura, în 2013

Urmă o noapte când rezemă scara între două ferestre. Din camera sa de lucru observă clar că aceea din stânga scării era luminată. Coborî în curte şi urcă scara. Nu îndrăzni s-o mute din loc şi se întinse pe cât putu spre geamul cu pricina. I se păru că vede într-adevăr lumină. Scara se apleca periculos într-o parte, însă el se afla de acum foarte aproape de geam. Pentru prima oară! Lumina continua să ardă! Să pâlpâie. Apoi…

Apoi, cu un mic salt, se prinse de pervaz. Percepu scara trăgându-l înapoi, în tendinţa ei de a-şi recâştiga echilibrul. Mai apucă să vadă – ori să i se pară că vede – perdeaua mişcându-se uşor şi, în fracţiunea de secundă care urmă eliberării ferestrei de pervaz, i se înfăţişă parcă un capăt de scrin, un fotoliu, o fructieră încărcată cu poame, el însuşi bătrân scufundat în alt fotoliu, o oglindă şi în această oglindă reflectată o altă parte a camerei cu o altă margine de scrin, cu nişte cărţi de mult uitate, un braţ mişcându-se, un braţ de femeie sprijinit pe o oglindă în care se răsfrângea imaginea lui de pe vremea cât fusese copil, imagine apărând dintr-un colţ de fereastră ca dintr-un ungher arhaic de ramă. (Şi îşi aduse aminte de oglinda de toaletă a bunicii, o oglindă cu canaturi pe care, de le închideai şi te plasai între ele, te vedeai încă o dată şi încă o dată, de nenumărate ori, tot mai departe, tot mai departe.)

După care scara cedă şi căzu cu zgomot în curte. Dan Adam ciuli urechile, dar nu auzi nici o urmare a acelei bufnituri. Prinzându-se de iederă, încercă să-şi găsească o poziţie ceva mai sigură. Apoi se pomeni în iarbă, lungit pe spate şi cu un şold durându-l îngrozitor. Încercă să se scoale şi constată că poate s-o facă. Urcă în camera de lucru şi dimineaţa plecă la serviciu direct de acolo, fără s-o mai caute pe nevastă-sa.

Când veni acasă, după amiaza, văzu iedera ruptă sub geamul copiilor. Fereastra luminată nu-i mai apăru. De la eşecul iniţierii soţiei sale în această întâmplare, preferă să nu vorbească vreodată în legătură cu fenomenul pe lângă care a trecut. Şi n-a mai vorbit cu nimeni despre el. Însă, în gândurile sale cele mai intime, aşteptă în continuare ani de zile să mai vadă măcar încă o dată fereastra luminată. Şi tresărea ori de câte ori copiii sau soţia aprindeau becurile din camerele lor. Însă ferestrele acelea le cunoştea perfect: ştia cu precizie unde dau şi putea bănui cu oarecare exactitate ce se întâmplă în spatele lor. Iar dacă mai avea totuşi senzaţia că vede o lumină ciudată, nu îndrăznea s-o mai tulbure, nemaifiind nici măcar sigur de se înşeală ori nu.

(De cele mai multe ori se înşela.)

– Aşadar, ceea ce întâlnim în turnul acesta nu este decât iluzie, spune domnul cu zâmbetul mereu ironic.

– Depinde ce înţelegeţi prin „iluzie”, spune ghidul.

– Adică? Domnul cu aparatul de fotografiat se simte din nou jignit. Ca să nu mai arunce paie pe foc, ghidul tace. Adică?

– E greu de spus ce e iluzie şi ce realitate, parcă se scuză ghidul.

– Asta chiar e culmea! se enervează domnul cu aparatul de fotografiat.

– N-aveţi decât să judecaţi singur. Ghidul s-a săturat de toanele acestui vizitator şi o ia înainte pe scări. Vă luaţi imediat după el, asemenea puilor de gâscă după mama lor. Vă sugerez să admiraţi pereţii pe lângă care veţi trece. Ceea ce şi faceţi, dar desenele vi se par extrem de banale.

– Mare brânză! Bineînţeles e acelaşi domn cârcotaş.

– Fiţi amabil şi întoarceţi-vă puţin privirea! spune ghidul fără să se oprească din mers.

– Ca să ce? Am mai văzut asemenea portrete de seniori ori de câte ori… Domnul cu aparatul de fotografiat întoarce capul: din rama unde a văzut un bărbat bărbos în armură, acum îl priveşte o doamnă cu o faţă plinuţă, modelul de frumuseţe al timpului ei.

– Vă rog să aveţi grijă la trepte, mai spune ghidul, avertisment absolut firesc fiindcă acum toţi priviţi mai mult la pereţii pe lângă care treceţi, dar şi la cei pe lângă care aţi trecut. Din pricina aceasta chiar vă împiedicaţi. Din când în când.

Etajul trei al celui de Al doilea Turn

Scamatorul

– o altă ipostază dintre cele multe –

– Acum vă rog să fiţi atenţi!

Oamenii îl priviră o clipă, apoi continuară să vorbească între ei, căutându-şi fiecare un loc cât mai bun în piaţa largă din faţa balconului unde se afla el. Câţiva favorizaţi puteau vedea totul de la ferestrele caselor din piaţă, putând zări de acolo, de sus, fiecare mişcare a scamatorului.

• Doamnele, domnişoarele şi domnii care privesc din locuri situate la nivelul acestui balcon sunt rugaţi să urmărească extraordinara demonstraţie, dar să nu se uite şi la cele ce se petrec aici. Jos, se stârni o mică rumoare. O, nu! Nu e vorba de mine, continuă scamatorul, cei ce vor privi şi în „bucătăria” mea, o vor face numai pe propriul lor risc!

Oamenii îşi căutau şi îşi găseau fiecare locul potrivit. Aşteptau de acum începutul spectacolului şi, încetul cu încetul, statul în picioare fără rost începea să-i enerveze. Scamatorul era un ins plecat din orăşelul lor, un terchea-berchea dispărut fără urmă, după ce mai multă vreme nu se bucurase de o faimă prea bună, ajuns scamator cine ştie cum – „Un individ ca el numai de înşelăciuni se putea apuca, nu? O oaie rătăcită ce încearcă să se ascundă într-o blană ieşită din comun.” Nimeni nu credea în pretinsele sale succese (cu care îşi împănase publicitatea în ajun), însă a venit tot târgul fiindcă îl cunoştea de atât timp şi dacă, totuşi, cumva, printr-o minune, ar arăta ceva deosebit, un truc mai abil, ar fi fost păcat să nu fii de faţă ca să poţi comenta în deplină cunoştinţă de cauză evenimentul şi să nu…

– Şi încă ceva, mai spuse scamatorul, îi rog insistent pe cei bolnavi de inimă să nu participe la această demonstraţie extraordinară!

Ei, nu! Asta chiar că suna drept cea mai ordinară autoreclamă! Să înceapă odată! Să înceapă! Să înceapă!

Scamatorul ceru linişte, apoi le explică:

– După cum vedeţi, nu am la îndemână alte materiale în afara acestui mic reflector şi a câtorva cartoane. Apoi stinse lumina şi piaţa rămase în semiîntuneric. Doar lămpile din încăperi şi o lună indiferentă mai străpungeau întunericul nopţii.

Scamatorul îi lăsă să aştepte şi, când rumoarea reîncepu, aprinse din nou lumina micului său reflector. Agăţat de o sfoară, un carton cu inscripţia ATENŢIE ÎNCEPEM se bălăbănea sub balcon. Apoi, cartonul, mânuit de sus asemenea unei marionete, se răsuci în toate direcţiile, astfel încât oricine îi putea vedea scrisul, chiar şi cei din rândul al patrulea, chiar şi cei ce se odihneau în cafeneaua din fundul pieţii, chiar şi cei care…

Pe oameni îi cuprinse o senzaţie stranie: fiecare dintre ei era conştient că nu se poate întinde o sfoară în poziţie orizontală răsucind-o în cele mai ciudate unghiuri. Şi, totuşi, ascultătoare, sfoara se lăsa mânuită de sus: pentru aceasta, scamatorul se apleca peste balustradă, se întindea tot mai mult în afară.

– Nu la mine, se auzi vocea lui disperată, nu la mine să vă uitaţi! La afiş! Nu la mine! În timp ce, desigur, toată lumea privea spre el, spre acest ratat ce se apleca atât de imprudent peste balustradă, parcă smuls din balcon de frânghia pe care încerca s-o manevreze, în vreme ce l-au privit cu toţii, artistul, urmărit de fascicolul dat de micul său reflector, îşi pierdu echilibrul şi se prăbuşi încet spre pământ, plutind asemenea unei frunze desprinse de vânt din ramura copacului.

O clipă s-au retras cu toţii din jurul trupului căzut.

(„La ce spectacol te-ai fi putut aştepta de la un ratat notoriu?

Ăştia, de obicei, când vin acasă vor să se răzbune pe tot trecutul lor, îşi supralicitează puterile şi, în mod inevitabil…”)

Se opriră din vorbe şi gânduri: trupul bietului scamator prăbuşit sângera puternic; sângele apuca să-l acopere; nimeni n-a văzut vreodată un corp sângerând astfel, de parcă se dezumfla o băşică umflată, umplută cu sânge; o uriaşă baltă roşie acoperi locul; din corpul scamatorului n-a rămas decât o pieliţă; apoi nimic. NIMIC! Şi, brusc, din mijlocul bălţii, o pasăre îşi luă zborul ţâşnind în noapte cu un foşnet puternic.

Linişte.

Formidabil! Lumea aplaudă încântată. A fost, într-adevăr un spectacol pe cinste. După o astfel de trăire, se poate comenta săptămâni în şir. („Uite derbedeul! Niciodată n-ai fi crezut că e în stare de aşa ceva! Asta cu toate că şmecheria e destul de evidentă, dacă stai să te gândeşti un pic. Numai că, până să te dumireşti, unul ca acesta e în stare să-ţi fure până şi maioul de sub cămaşă!”

– Nu vă bucuraţi de moartea mea! se auzi vocea scamatorului şi lumea îl revăzu în lumina micului său reflector şezând pe un scaun în mijlocul pieţii; apoi, spotul luminos mişcându-se încet, îl descoperi pe turla bisericii, ţinându-se de cruce; după care, din nou pe locul său de pe balcon. Pe urmă, în toate trei locurile deodată.

Şi din nou fu răsplătit scamatorul cu aplauze zgomotoase, cu toate că, între timp, lumea îşi bătea capul să găsească explicaţii logice în legătură cu întâmplarea la care asista.

Scamatorul coborî direct prin aer de pe turla bisericii şi încă multă vreme au putut fi zărite în întuneric urmele paşilor săi, care au lăsat în văzduh un fel de praf compact păstrând forma tălpilor sale. Un praf de aer…

În continuare, demonstraţia continuă într-un ritm îndrăcit; piaţa se umplu cu copaci; copacii dispărură şi, în locul lor, apăru un leu care băgă spaima printre spectatori; pe unul îl mâncă de-a binelea, dar, mai târziu, „victima” fu văzută într-alt loc, privind şi ea demonstraţia; urmă dispariţia edificiului prefecturii şi scamatorul făcu să se ivească acolo o prăvălioară cu tot felul de mărfuri dubioase; scamatorul însuşi „se mai omorî” de câteva ori în fel şi chip, pentru ca să apară de fiecare dată mai teafăr şi pus pe alte năzdrăvănii din balconul de unde îşi manevra micul reflector, conectat printr-un cablu de ţeava fântânii din piaţă. (La un moment-dat, un pişicher încercase să tragă priza din locul acela atât de nepotrivit, însă reflectorul nu orbi decât pentru o secundă, pe urmă continuă să-şi facă datoria, cu cablul prins prin ştecherul conectat în nările imprudentului. (Mai târziu, fiindcă n-a reuşit să-şi desprindă sârma de nas, individul a fost obligat să privească tot spectacolul cu cablul acela nesuferit sugând parcă energia din propriul său trup.)

Lucrurile se derulau în momentele acelea atât de repede încât nimeni nu mai avea răgaz măcar să încerce să-şi explice cum realiza vrăjitorul toate acele minuni, abia de mai puteai urmări fiecare nouă aventură extraordinară în care te arunca artistul – frânturi de gânduri te mai făceau să mai pierzi câte o exchibiţie. Aşa că s-au lăsat cu toţii târâţi de voinţa magului de pe balcon.

Doar că, încetul cu încetul, acesta schimbase în aşa o măsură faţa pieţii, încât toată ordinea firească şi toate obiceiurile de o viaţă ameninţau să se prăbuşească odată cu jaloanele timpului lor, jaloane ce se modificau clipă cu clipă. Spectacolul începu să-şi piardă din fascinaţie. Lucrurile se înfăţişau tot mai mult ca un vis, ca un vis urât la care ei asistau neputincioşi, ca în orice coşmar. Ei nu mai erau doar spectatori, ci se simţeau actori târâţi de o forţă imposibil de oprit, căreia nu erau în stare să i se opună măcar cât de cât. Piaţa târgului lor le devenea un loc străin, cu totul altul decât cel pe care erau obişnuiţi să-l colinde aproape zilnic. De când se ştiau. Mai grav era că fiecare obiect, fiecare zid li se părea nu numai necunoscut, dar chiar duşmănos. Se simţeau transportaţi de vraja – nu de vraja, de blestemul scamatorului! -, într-un tărâm populat de nenumărate primejdii, loc unde n-aveau cum se apăra: până şi vechea statuie coborâse de pe soclul ei şi, trecând greoi printre oameni, le mări spaima; unii, înnebuniţi, au încercat să închidă ochii, însă nici obloanele pleoapelor nu-i scuteau de ce se întâmpla în jur; şi, ceea ce era mai groaznic, nu vedeau cu toţii acelaşi lucru. (Unii au încercat să se sfătuiască între ei, însă s-a dovedit că fiecare era măcinat de alte vedenii – toate înfiorătoare, dar altele, de parcă fiecare trăia în propriul său coşmar, toţi erau literalmente copleşiţi, însă de ceea ce se văieta unul nu putea pricepe celălalt şi ceea ce-l durea şi înfricoşa pe acesta nici măcar nu exista în preajma primului; fiecare, în mijlocul celorlalţi spectatori, îşi căuta zadarnic propria scăpare, ne mai liniştind pe nimeni nici măcar faptul că se aflau împreună cu toţii, în mijlocul grupului, în mijlocul turmei. Şi, totuşi, nu i-a trecut nimănui prin cap să plece, să fugă pe o străduţă lăturalnică, străduţă care, ce-i drept, poate că nici nu mai exista în noua topografie a locurilor, iar de exista, cine ştie unde ducea acum, deşi, mai rău ca în piaţă unde putea fi?

Singura speranţă rămasă era scamatorul însuşi, cel ce-i târâse în acest iad, scamatorul rămas tot timpul prezent, şezând pe un scaun suspendat pe un nor sau ţinându-se cu o mână – neglijent – de hornul casei (de hornul uni case nou apărute în peisaj, bineînţeles), îmbrăcat mereu în costumul său uşor demodat, chiar puţin ros la coate, îmbrăcăminte ce dobândea de fiecare dată altă culoare, în funcţie de locul unde i se ivea stăpânul. Singura speranţă pe care o mai aveau era scamatorul însuşi pentru că atâta vreme cât acela se mai afla de faţă mai era cine să rupă vraja, cine s-o controleze, cine să-i aducă înapoi din universul unde tot el i-a rătăcit. La fiecare nouă primejdie în care se aventura artistul, toată mulţimea tremura de frică să nu i se întâmple cumva de data aceea şi lui cu adevărat nenorocirea, să nu se piardă ultima şi singura lor cheie spre lumea de unde au venit, din lumea lor. Dar scamatorul se lăsă cu atât mai vârtos să lunece din înălţimi pentru a se sfărâma de caldarâm, se împuşca în ceafă cu revolvere ce aruncau, în groaznice detunături orbitoare, proiectile de foc, se lăsa să ardă ca o torţă, incendiindu-se de la o brichetă cu care-şi aprinsese cu câteva clipe mai înainte o ţigară. Orice făcea nu mai interesa pe nimeni, principalul pentru fiecare era să scape iarăşi şi iarăşi nevătămat, propriile pericole incredibile în care erau mereu aruncaţi li se păreau infinit mai importante decât repetatele sinucideri ale artistului, omul de care depindea acum totul, singurul posesor al cifrului tuturor secretelor şi busola întoarcerii în cunoscut.

Şi, de parcă le-ar fi ghicit gândul, scamatorul continuă să-i tortureze doar cu nenorocirile sale, mutilându-se şi ucigându-se în toate felurile imaginabile şi înviind doar pentru a o lua iar de la capăt.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.