Aventura cuplului în secolul fanariot

Instituția căsătoriei între zestre și pricini de divorț

În secolul al XVIII-lea, orchestrarea unei căsătorii în rândul familiilor înstărite echivala cu trasarea unei strategii economice în care sentimentele nu-și aveau rostul, „a cădea în dragoste” fiind mai mult privilegiul norodului.
În volumul „În șalvari și cu ișlic. Biserică, sexualitate, căsătorie și divorț în Țara Românească a secolului al XVIII-lea”, Constanța Vintilă-Ghițulescu reconstituie aventura cuplului din veacul fanariot, fructificând mărturiile oferite de condicile ecleziastice din Țara Românească. „Pricinile” consemnate în această arhivă judiciară sunt variate, de la cazuri de rupere a logodnei, seducție, răpire și până la adulter, viol, neînțelegeri între soți sau divorț. Jalbele înaintate tribunalului ecleziastic de pe lângă Mitropolie, mai apoi către cel laic, precum și alte documente întocmite pentru soluționarea litigiilor, conțin amănunte care ne transportă în universul trăirilor oamenilor din acea vreme.
Pe traseul anevoios al „reglării nefericirii conjugale” din veacul fanariot, întâlnim adesea o miză importantă: zestrea. Zestrea este acea parte din averea paternă care îi revenea fiicei odată cu căsătoria și fără de care constituirea cuplului nu ar fi fost posibilă, compusă din trusou (veșminte, bijuterii, lenjerie) și dota propriu-zisă (case, moșii, prăvășii, bani, ș.a.).
În rândul boierilor, căsătoriile se făceau în jurul vârstei de 14-15 ani pentru fete și 19-20 ani pentru băieți dar logodna se înfăptuia cu mult timp înainte, atunci când familiile „se învoiau”.
Actantul principal, tatăl fetei, este cel care încă din momentul nașterii fiicei începe să-i alcătuiască zestrea, a cărei valoare reflecta starea și averea familiei. Apartenența la același mediu social, reputația și averea primau drept criterii în desemnarea „alesului”. Deși la masa tratativelor, în fața foii de zestre, se aflau tatăl fetei și „ginir”, negocierea era purtată de fapt cu întreaga familie a viitorului ginere, care îl sfătuia cum să-și maximizeze capitalul. Vocea fetei se face auzită doar în cazuri extreme, atunci când recurge la soluții limită pentru a-și arăta dezaprobarea față de „jumătatea sa.”
Actul dotal devine din ce în ce mai elaborat către finalul secolului al XVIII-lea, fiind atent verificat de logofătul de la Departamentul de Șapte (un fel de notariat), unde primea pecetea domnească. Pentru a conferi o mai mare rigurozitate practicii, mitropolitul Antim Ivireanu a fost cel care a realizat un șablon de redactare a foilor de zestre.
Se observă grija cu care erau înșiruite toate cele mișcătoare „acelea câte au suflet sau și neavând suflet, se mișcă și se strămută, cum dobitocul, hainele și celelalte” și „nemișcătoare precum pământul, copacii, zidirile și celelalte”. Pentru ca „altceva să nu se pretindă decât ce se află înscris” sau pentru a facilita recuperarea bunurilor în caz de divorț, văduvie, litigiu, fiecare bun era descris cât mai detaliat și i se atribuia o valoare. Se putea întâmpla ca ginerele să facă o „constatare”, adnotând pe foaie starea bunurilor, așa cum apareau celui care le primește. În zestre erau cuprinse și darurile pe care fata le făcea viitorului soț în perioada dintre logodnă și nuntă.
De obicei, zestrea unei fiice de boier cuprindea articolele lăzii de zestre, „rânduiala așternutului”, „rânduiala mesei”, moșii, animale și robi (aprox. 40% trusou, 60% dotă). Diferențe notabile se observă mai ales în cazul proprietăților și a „sufletelor”, pe această treaptă socială trusoul variind mai mult calitativ decât cantitativ.
Pentru lada de zestre, prăvăliile specializate din București puneau la dispoziție țesături și articole de vestimentație aduse din Occident și din Imperiul Otoman: bijuterii (șiruri de mărgăritare, perechi de cercei, inele, brățări, colane, paftale, broșe), veșminte (de ceremonie, pentru vizite, pentru ieșiri la biserică sau la plimbare) și blănuri (de hermină, jder, nurcă, vulpe). Nelipsită din lista de bunuri, careta (butca, rădvan) cu patru sau șase telegari, înlesnea viața socială a boieroaicei.
Din rânduiala așternutului făceau parte lenjeria de pat (cearșafuri, plăpumi, saltele, perne mici și mari) sau alte textile utilizate pentru decorarea casei (scoarțe, covoare), precum și piese de mobilier. Rânduiala mesei aduna o varietate deconcertată de obiecte destinate bucătăriei, ritualului de servire a mesei sau a întreținerii oaspeților.
Fiicele de boieri erau însoțite în casa soțului de un adevărat personal, de la „tiganca care a crescut-o”, și până la „fete în casă pentru a-i sluji”, a căror valoare este specificată în foaia de zestre.
Moșiile destinate zestrei puteau fi suplimentate sau înlocuite cu mori, fânețe, livezi, pogoane de vii, case în oraș sau prăvălii. În foaia de zestre mai figura numărul de animale (boi, vaci, cai, oi, capre, porci, stupi de albine), completat de caracteristicile care le determinau valoarea.
Conform obiceiului, ginerele primea foaia de zestre după logodnă, iar cele promise intrau în casa sa la ceasul nunții. Însă, legea oferea socrului un răgaz de doi ani pentru operarea transferului, nerespectarea termenului atrăgând diverse sancțiuni. În cazul în care tatăl miresei moare înainte de a-și duce la bun sfârsit îndatorirea morală și fără a o prevedea în testament, obligația de înzestrare a fetei revine văduvei sau fraților.
După săvărșirea sfintei taine și încheierea festivităților nupțiale, tinerii se văd aruncați în „mașinăria conjugală”. Căsătoria legitima sexualitatea și asigura perpetuarea neamului, delimitând clar responsabilitățile partenerilor. Bărbatul purta grija economiei familiei în timp ce femeia „administra” spațiul domestic, preocupându-se totodată de creșterea și educația copiilor. Căminul se dorea a fi un loc al desfătării, liniștei, tainei, un refugiu în care problemele cotidianului pierdeau din consistență.

Căsătoria strategică a odraslelor boierilor, la vârste fragede, avea și numeroase neajunsuri. În documentele perioadei nu se vorbește de dragoste, ci de îndeplinirea atribuțiilor conjugale și de acceptarea celuilalt. Nu de puține ori, trăirile autentice și manifestarea sexualității aveau loc în afara cuplului legitim, descoperirea relației ilicite generând conflicte în care erau implicați deopotrivă soții, amanta/ul cât și „rețeaua lor de solidaritate”. Binențeles, litigiile nu se rezumau doar la adulter, numeroși factori amenințând echilibrul cuplului. Pe lângă „căderea în ispită”, în jalbele (plângeri) de divorț apar și alte pricini: traiul rău, părăsirea domiciliului conjugal, bigamia, boala, călugărirea unuia dintre soți, hoția bărbatului, diferențe sociale, la a patra căsătorie, ș.a.

Biserica își asuma responsabilitatea medierii conflictelor din sânul familiei prin intervenția tribunalului ecleziastic al Mitropoliei. Astfel, în epocă, expresia „a urca dealul Mitropoliei” devine treptat sinonimă cu divorțul. Abia după 1780, câteva dintre problemele cuplului vor fi judecate de către instanța laică (ex. moștenire, zestre, anularea testamentelor). Deși femeia se bucura de o capacitate juridică foarte amplă, aceasta era vizibilă mai mult în cazul văduviei și devenea aproape inexistentă atunci când se afla sub tutela tatălui sau a soțului. În instanță, plângerile aduse de femei par să cântărească mai puțin decât cele ale bărbaților, pe de o parte din cauza imaginii stereotip a femeii în epocă (proastă, clevetitoare, înclinată spre păcat) dar și din cauza lipsei de consecvență a principalelor legi.

Cercetarea bisericească se făcea după Îndreptarea legii (Pravila cea mare, 1652), operă de codificare legislativă, o îmbinare de norme de drept canonic şi laic cu rolul de îndreptar după care soborul se putea ghida în luarea unei decizii. Sfânta Pravilă pe de o parte recomanda o mai mare indulgență față de femeie, din cauza „neputinții și slăbiciunii firii” ei, dar pe de altă parte dădea voie bărbatului șă-și bată nevasta ori de câte ori considera necesar.
În majoritatea proceselor, judecătorii insistă pe reconcilierea părților, despărțirea fiind aleasă doar ca ultimă soluție.
Aplicarea unor criterii diferite pentru aceleași pricini aduse în atenția soborului de către bărbați și femei se observă mai ales în cazuri de violență domestică. Dacă pradă abuzurilor cădea femeia dar bătaia era aplicată doar „cu palma sau cu pumnul”, victima era sfătuită să se întoarcă în patul conjugal, având drept unică garanție a îmbunătățirii traiului dojana primită de soț și angajamentul din actul de împăcare. Doar când femeia ajunge în fața judecătorilor într-o stare deplorabilă obține o „despărțire de trup”, de un an de zile. În schimb, dacă femeia îndrăznește să ridice mâna asupra bărbatului său, despărțirea se acordă imediat.
„Muierea de-ș va pune cu îndrăznire mâinile asupra bărbatului, adecă să-l bată […], atunce se dăsparte de dânsa bărbatul și ia prea altă muiare.” (glava 220, Îndreptarea legii)

Dublul standard apare și atunci când principala cauză a litigiului dintre soți este adulterul, infidelitatea cântărind diferit în funcție de sexul și clasa socială a împricinatului.
Dacă în rândul elitei masculine valahe, adulterul era scuzabil sau tolerat, chiar și atunci când ibovnica se muta în locuința conjugală, relația ilicită a femeii atrăgea oprobiul public, iar prin divorț, pierderea zestrei și a darurilor dinaintea nunții. Printre pedepsele împărțite amanților mai puteau figura: bătaia, tunsul, „darea prin târg” și recluziunea la mănăstire timp de 2 ani (doar pentru femei). După cei doi ani, femeia putea alege să se călugărească sau era călugărită cu sila dacă soțul n-o mai primea. În judecarea cazurilor, soborul evita deznodămintele dramatice, insistând pe iertarea primei greșeli și pe împăciurea părților.

Părăsirea domicilului conjugal constituia un alt motiv de divorț cântărit preferențial de lege. Înainte de a înainta jalba către tribunalul ecleziastic, femeia trebuia să facă dovada că și-a așteptat și căutat soțul timp de 5 ani, vreme în care nu a primit nicio veste din partea lui.
„Căce când se tâmplă bărbatului să se ducă într-alt loc și să zăbovească cinci ani de la casa lui și nu-ș va aduce aminte nemica de muiarea lui, sau să-i trimeață de cheltuiala hranei ei, sau carte, ce o va lăsa de tot fără de nice un ajutoriu, împreunare ca aceaia să se dăsparță de tot fără de nice o opreală și să fie volnică muiarea să-ș ia alt bărbat pre leage.” (glava 235, Îndreptarea legii)
Deoarece absența femeii era asociată în ochii comunității cu un comportament desfrânat, bărbatul putea cere despărțirea după numai un an.
Spre deosebire de „prostime”, boierii aveau diverse privilegii de care tribunalul ecleziastic trebuie să țină seama. De teama „batjocurii lumii” multe pricini din rândul boierimii se încheiau înainte de înfățișarea la Mitropolie. Pentru a-și apăra cinstea, disputele lor erau ascunse privirii publicului iar medierile se realizau în secret. Dacă totuși pricinile de divorț ajung la tribunal, desfășurarea procesului „nu se trece întotdeauna în condică, cartea de despărțire se înmânează celui care câștigă procesul.”

Text: Alexandra Rusu

Bărbat valah, Anonim, patrimoniul Muzeului Municipiului Bucureștihttps://mmb.atcsol.ro/index.php?start=15&id=17&cod=7083500&dom=ARP&ordonare=0
Femeie valahă, Anonim, patrimoniul Muzeului Municipiului București
https://mmb.atcsol.ro/index.php?start=105&id=17&cod=7083500&dom=ARP&ordonare=0

Bibliografie:
1. Acte judiciare din Țara Românească 1775-1781, ediție întocmită de Gheorhe Cronț, Alexandru Constantinescu, Anicuța Popescu, Theodora Rădulescu, Constantin Tegăneanu, Editura Academiei Române, București, 1973.
2. Îndreptarea legii (1652), ediție critică, Editura Academiei Române, București, 1953. https://archive.org/details/IndreptareaLegii.PravilaCeaMare1652/mode/2up?view=theater
3. Al. Alexianu, Mode şi veşminte din trecut. Cinci secole de istorie costumară românească, vol.II, Bucureşti, Editura Meridiane, 1971.
4. Dem. D. Stoenescu, Vechile legiuiri româneşti. I. Legiuirea Caragea (după ediţia de la 1818), Craiova, Tipografia Fane Constantinescu, 1905.
5. Constanţa Ghiţulescu, Patimă şi desfătare: despre lucrurile mărunte ale vieţii cotidiene în societatea românească 1750-1860, Bucureşti, Editura Humanitas, 2015.
6. Constanța Vintilă-Ghițulescu, În șalvari și cu ișlic. Biserică, sexualitate, căsătorie și divorț în Țara Românească a secolului al XVIII-lea, Ed. Humanitas, București, 2011.
7. Simona Radu, Problematica zestrei prin prisma foilor de zestre din colecția de documente a serviciului județean al Arhivelor Naționale Argeș (1786-1830), în Argesis, Studii și Comunicări, seria Istorie, Tom XXVI, 2017, https://biblioteca-digitala.ro.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.