Axa lumii (41)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al șaselea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ.

Otto von Nordheim s-a stins la 11 ianuarie 1083. Cel de Al Şaizeci şi doilea a fost cel ce i-a continuat atât existenţa, cât şi vechiul mit. Abia peste aproape un an, când zvonul morţii ducelui a devenit certitudine, Caesar s-a văzut obligat să-şi schimbe arealul. Timp de peste cinci ani, până în 1089, când şi tatăl său îşi dă duhul într-unul dintre castelele Mathildei de Tuscia, până la acea „pace care avea să coboare, în sfârşit”, Anarhistul avea să ezite: va juca o vreme cu cărţile pe faţă, după care va reveni la complicatele stratageme ce l-au condus atâţia ani. Ciclul se va repeta de mai multe ori, iar scribul va avea mari dificultăţi în a focaliza lupa pe unul şi acelaşi personaj, un personaj care-şi schimba atât de des înfăţişarea şi modul de a se comporta.

Cel de Al Şaizeci şi doilea a rămas un fel de „o jumătate de Otto von Nordheim”, sintagmă folosită de părintele Raoul, convivul de peste veac a lui Caesar, în dialogurile consemnate de Charles cel Înţelept. Cel de Al Şaizeci şi doilea a rămas jumătatea înşelătoare a celui mai mare senior al timpului². O jumătate atât de înşelătoare încât chiar şi unii autori de toată încrederea se lasă pradă iluziei şi datează moartea lui Otto von Nordheim cu un an, doi ani sau chiar patru ani mai târziu. În tot răstimpul acela, ei pomenesc fapte şi întâmplări mai mult sau mai puţin senzaţionale, toate în spiritul acţiunilor lui Caesar. Dar cine să mai poată decela, azi, „jumătatea de Otto von Nordheim” reprezentată de duce de jumătatea cuprinzând fiinţa şi faptele fiului Memorialistului?

O întâmplare i se pare scribului pilduitoare. (Dar, înainte de a o povesti, el simte nevoia lămuririi unor repere istorice: cât timp a trăit marele senior, acela a încercat să strângă în jurul său toate forţele dispuse să se opună puterii imperiale şi, profitând de gravul conflict dintre Heinrich şi papalitate, a fost dispus să acorde Romei mai multă importanţă decât putea el respecta – ducele de când se ştia refuzând orice autoritate pasibilă să-i atenueze ambiţiile şi să-i limiteze posibilităţile de mişcare¹. Drept urmare, Otto von Nordheim a ajuns să fie socotit montanist, deşi e greu de spus că s-ar fi grăbit foarte tare să-l ajute în momente grele pe papă. Însă, e drept, împotriva Vaticanului nu a acţionat. Cel puţin, pe faţă. Conjunctură ce l-a făcut pe fiul Memorialistului să se pomenească în aceeaşi tabără cu părintele său, însă fără a se ajunge la o urmă de colaborare între tată şi fiu. Situaţia părea să-i convingă lui Caesar: el putea să-şi justifice, în numele dogmei, acţiunile de frondă împotriva stăpânirii lumeşti şi nu era obligat la nici un contraserviciu faţă de supremul pontif, aflat departe. Ceea ce i-a permis să îmbrăţişeze un curent religios drept mobil al luptei pentru satisfacţia imediată. Dar, tot atunci, s-a nimerit ca un deziderat mai vechi al diferiţilor papi, acela de a controla sfintele locuri evanghelice legate de faptele Mântuitorului, să prindă viaţă. Ceea ce presupunea traversarea Bizanţului şi clarificarea relaţiilor cu Biserica de Răsărit, mai ales după ce Marea Schismă a început să-şi arate tot mai mult efectele. Caesar cunoştea vag realitatea din imperiul bazileilor, iar faptul că ai săi au venit din spaţiul dintre Dunăre şi Carpaţi, din acea „Enigmă a Europei”, de unde au apărut şi dispărut atâtea seminţii, îl împiedica să realizeze că, doar cu puţine generaţii înainte, chiar şi străbunii lui tot din capitala lui Constantin cel Mare au sosit. Aşa că Anarhistul nu cunoştea despre patria bunicilor săi decât fabuloasele legende orientale, în spiritul naraţiunilor pilduitoare ale timpului, în care aurul şi pietrele preţioase constituiau decorul pe unde se mişcau animale fantastice printre uriaşi şi pitici.

În vreme ce arabii, în numele unui război sfânt permanent, se opuneau tuturor celor ce nu împărtăşeau credinţa în islam, papii aveau probleme nu numai cu maurii (pe care îi izgonesc, pe vremea lui Urban al II-lea atât din Toledo, cât şi din Sicilia), dar şi cu suveranii creştini de peste munţi: în afara lui Heinrich al IV-lea, şi Filip, regele Franţei fiind excomunicat din cauza unei poveşti de alcov, iar Wilhelm al II al Asngliei a fost scutit de aceeaşi soartă doar datorită înţelepciunii episcopului de Canterbury, Sfântul Anselm. Crize erau, aşadar, destule şi nici una nu părea să aibă vreun învingător, ci doar înfrânţi. Caesar putea acţiona în voie, în numele oricui se afla în conflict cu localnicii. Până s-a ajuns la conciliile de la Piacenzza şi, apoi, la cel de la Clermont. Faptul că la Piacenzza a participat şi o delegaţie bizantină nu numai că a întărit prestigiul reuniunii, dar a dat şi speranţe că schisma va înceta. Însă Anarhistul nu trebuia să se neliniştească: pacea lumii era încă departe. – Caesar nici nu-şi făcea prea multe griji pentru asemenea motive: informaţiile ajungeau cu întârziere la cunoştinţa oamenilor şi puteau fi prezentate din ori ce punct de vedere… La Clermont, se va naşte, în sfârşit, prima cruciadă.

Marşul spre răsărit, aşa cum s-a arătat, era un vis mult mai vechi, ce s-a copt încet. Istoria lui este remarcabil prezentată de Charles cel Înţelept, iar amănuntele inedite şi imparţialitatea privirii fac din el, într-adevăr, „Evanghelistul primei cruciade”. Analiza sa este profundă şi porneşte de mult mai devreme ca papa Grigore al VII-lea să fi anunţat în mod explicit intenţia, doar moartea împiedicându-l să o pună, deja de atunci, în aplicare.

După ce a murit şi Otto von Nordheim, Cel de Al Şaizeci şi doilea, „jumătatea ducelui rămasă în viaţă”, şi-a diversificat organizaţia, incluzând şi arabi curajoşi, gata să execute planuri de jaf mult în spatele graniţelor creştinătăţii. La fel cum „montanişti” pustiiau ţinuturile înapoiate de la nord de Alpi, iar sicilienii de rit grecesc, după ce au fost ocupaţi de arabi, îşi căutau „dreptatea naturală” împotriva credincioşilor în Mahommed, iar după izgonirea acelora, împotriva reprezentanţilor Bisericii de Apus. De fapt, de atunci, se pare, s-a consolidat şi faima de corsar a lui Caesar, o faimă din care lipsesc orice evenimente concrete. Nu de puţine ori, oamenii conduşi de intermediari ai lui Caesar se luptau între ei, dar indiferent cui îi surâdea norocul, acela nu uita niciodată să trimită partea cuvenită din pradă în acelaşi loc. Cruciada i-a prilejuit mai mult decât ar fi putut spera: jaful generalizat prin care hoarda de oameni simplii, femei şi copii, dar şi răufăcători dovediţi¹ îi urmau pe nobilii din avanposturi oferea prilejul „licit” pentru orice fărădelege. Aşa cum, după „pacea lui Dumnezeu”, a venit imediat şi „războiul lui Dumnezeu”, aşa şi bunele intenţii, câte au fost, s-au transformat în scene de mare bestialitate. Prima cruciadă a sosit, aşadar, ca un dar ceresc pentru Anarhist. Figuri ciudate, asemenea lui Petre Pustnicul, cel ce i-ar fi întărit ideea cruciadei lui Urban al II-lea, dar şi nenumăraţi înalţi seniori, prelaţi ori mireni, alături de foarte mulţi anonimi ajunşi la un nume cu acel prilej, s-au iţit ca din senin şi bântuiau întreaga Europă, însă mai ales regiunile din apus. Orice ierarhie părea să dispară: sub numele unei cauze atât de sfinte nu era faptă care să nu poată fi motivată. Crima nu mai era crimă, jaful nu mai era jaf, violul nu mai era viol. Şi chiar dacă era, cine să se poată opune unei lavine de o forţă fără precedent?

Însă, până atunci şi mai ales până la moartea Memorialistului, Caesar s-a menţinut drept o ipostază în viaţă a lui Otto von Nordheim.

Şi iată cam ce a făcut, în perioada respectivă, „jumătatea de Otto von Nordheim”, jumătatea care a supravieţuit: într-un sat din Alpi, venind dinspre Veneţia spre nord, însă nu pe drumul obişnuit, pe unde se călătorea însoţit de oşteni ori de paznici înarmaţi, ci cale de doar câteva ore de-a lungul unui curs subţire de apă, Anarhistul ar fi dat acolo de un cârd de tinere femei spălând rufe, şi-ar fi ales-o pe cea mai frumoasă dintre ele, ar fi mers acasă la părinţii ei, oameni umili, şi s-ar fi reîntors ori de câte ori avea răgaz la aleasa inimii sale. Din acea legătură avea să se nască Cel de Al Şaizeci şi treilea. (Aceasta este versiunea „originii bastarde” a fiului lui Caesar, versiune anticipată puţin mai devreme de scrib.) Tatăl său nu l-ar fi luat la Veneţia, spre a-i da acolo o educaţie generoasă şi a-l feri de orice fel de griji, ci l-ar fi lăsat în cătunul ascuns în munţi, acolo unde ar fi trimis şi câţiva oameni de încredere, spre a asigura siguranţa locului, precum i-ar fi asigurat, prin aceiaşi oameni de încredere, bani, hrană şi obiecte. Nu l-a adus la Veneţia, fiindcă i-ar fi fost frică să nu se ştie că ar avea un urmaş de sex masculin – spre a nu putea nimeni să-l şantajeze cu el. Aceasta este versiunea care s-a impus, printre atâtea elucubraţii în jurul lui Caesar.

Lucrurile nu stau însă chiar aşa. În primul rând, prima cruciadă începe în 1096, iar Cel de Al Şaizeci şi treilea s-a născut în 1088, adică puţin înainte ca Memorialistul, ţintuit la pat, să-şi înceapă cronica vieţii. În al doilea rând, în 1096, Anarhistul a avut cu totul alte preocupări şi, în special, se afla departe de izvoarele cristaline de pe dealurile de lângă Veneţia, acolo unde, întotdeauna, fete frumoase spală rufele la râu. Ca să nu mai vorbim despre faptul că străinii ţinuţi să protejeze copilul, precum şi bunăstarea subită a familiei n-ar fi putut decât cu greu să rămână secrete într-un mediu unde sărăcia era lucie. Însă lucrurile par şi mai stranii, dacă vom citi, din cronici, versiunea oficială a naşterii lui William Cuceritorul, regele Angliei, fiul ducelui Normandiei, a lui Robert Diavolul, despre care nu demult a fost vorba şi în poveştile Celor O Sută. Legenda este asemănătoare până la identificare. Chiar dacă William era cam de o vârstă cu bunicul Celui de Al Şaizeci şi treilea, naraţiunea naşterii sale are exact acelaşi conţinut cu cea a fiului lui Caesar, doar că izvorul unde spălau rufe fetele se afla pe teritoriul stăpânit de normand şi nu în apropiere de Veneţia. Pe de altă parte, Robert îşi numeşte bastardul, în vârstă de şase ani, succesor absolut, încă înainte de a porni în pelerinaj la Ierusalim, călătorie de unde nu se va mai întoarce. (Drum ce ar fi putut fi asimilat, peste vreme, cu cruciada a cărei ţintă tot Pământul Sfânt era.) Oricum, cele două texte se suprapun atât de perfect, încât nu încape nici o îndoială că unul este copiat după celălalt. Date fiind rangul personajelor, ordinea lor cronologică¹, calitatea surselor şi anacronismele din viaţa Anarhistului, frumosul mit rămâne, mai degrabă, un ornament de nobleţe în biografia unui personaj care se va ocupa toată viaţa chiar de rădăcinile sale (şi ale altora).

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.