Axa lumii (52)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al șaselea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ.

Din clipa aceasta, biografia corpului pare să fi fost ştearsă cu intenţie, pentru ca spiritul, Opera, să se poată întruchipa nestingherit. Cel de Al Şaizeci şi treilea va mai trăi trei decenii, însă va dispare aproape cu totul în spatele celor doi mari arbori. (Ar mai fi de observat doar că genealogiile lui Heinrich Leul şi ale lui Friedrich Barbarossa se vor naşte pe lângă Marele Pergament al Arborelui Regilor Franţei¹, mai bine spus, în spatele său, iar atât de convinsul francez exclusiv, care a fost abatele Suger, va trebui să asiste cum coroanele acelor copaci vor avansa tot mai mult şi vot sfârşi prin a umple de umbră totul în jur, umbră ce se va răsfrânge chiar şi peste suveranii lui.)

Tot ceea ce se mai ştie despre Cel de Al Şaizeci şi treilea, începând cu acel punct al existenţei sale, se rezumă la singura călătorie pe care o va mai face, el care, până la stabilirea la Paris, fusese mai mult pe drumuri şi care se obişnuise şi cu naveta Unterkraken – Saint Denis. Prin 1153, probabil cu ocazia tratatului de la Konstanz între papă şi împărat, Genealogul este chemat să ateste originea unor actori ai marilor evenimente ale lumii. Se pare că principalul răspuns trebuia să-l dea în privinţa lui Heinrich Leul, un răspuns negativ, desigur. În documente, totuşi, nu găsim aşa ceva, iar Cel de Al Şaizeci şi treilea însuşi, se rezumă în a povesti peripeţiile drumului şi onorurile „cu totul nemeritate” pe care le-a primit în anturajul celor doi protagonişti ai timpului său care l-au invitat. Nici un cuvânt, însă, despre scopul şi rezultatele deplasării. În schimb, doi ani mai târziu, fiind chemat pentru un nou Arbor Consanguinitas, înaintea încoronării Stauferului ca rege al Lombardiei, într-un moment când un manuscris ∩≡☼ putea judeca orice, la un mod ce nu mai putea fi pus la îndoială, Schwartz von Schwartz se eschivează într-o scrisoare neobişnuit de lungă, invocând bătrâneţea şi nenumăratele sale „meritate boli”.

Cei doi arbori se înalţă de pe două insule vecine, însă subsolul arhipelagului este comun, chiar dacă se află situat pe tărâmul unor altor insule, al unor insule submerse, acolo unde li se pierd rădăcinile. Penetrând solul, rădăcinile împing spre înălţimi două tulpini groase şi drepte, ce se ridică până în nouri, iar deasupra acestora, în infinitatea cerului, se răsfiră crengile cu un păienjeniş de ramuri, pe ale căror frunze tronează câte un nume. Nu întâmplător se petrec toate acestea deasupra plafonului de nori: există realităţi prea înalte, la care mulţimile de la nivelul solului nu trebuie să ajungă nici cu privirea; Genealogul nu se poate baza doar pe acuitatea vizuală atât de redusă a oamenilor de rând şi pe proprietatea muritorilor de a privi mai mult spre ţărâna de unde au venit şi unde se vor întoarce; el îşi ia drept măsură de siguranţă şi turmele de nouri ce se interpun privirilor. Uneori, însă, atunci când pe o frunză de aur ori de argint străluceşte înscris numele unuia dintre marile personaje, perdeaua se mai răsfiră, spre a permite şi gloatei să se încălzească de la strălucirea eroului ori spre a se înfiora, după caz, de spaimă. Nu sunt toate astea decât avertismentele fireşti pentru cine priveşte cu credinţă în sus.

Putem, astfel, admira trei segmente ale fiecărui copac, dar şi bănui încă multe altele, care fie că nu au încăput în desen, fie că rămân ascunse de algele înşelătoare plutind pe apele întunecate ce despart insulele de sub insule ori de aburii norilor din înălţimi, ce despart cerurile de ceruri. Chiar şi pe unele alge se pot întrezări fragmente – cu trimiteri infinite – în diferite limbi şi în diferite caractere, câteva fără nici o corespondenţă cu semnele scrierilor cunoscute, altele cu notări lizibile şi aproape complete – amintind parcă de personaje ştiute. Şi din tării, apar, câteodată, urme mai evidente ale unor caligrafii incerte, mai accesibile ori mai acoperite de vălurile uneori dese, alteori străvezii ale aburilor cerului. Lumea pare, într-adevăr, nesfârşită.

Cele trei segmente din care se compune fiecare trunchi de arbore reprezintă:

partea inferioară, subterană, abia desprinsă din rădăcini, preocupată de a se ridica din adâncuri,

apoi catargul bine conturat, unind pământul cu cerul

şi, în sfârşit, scheletul abia întrezărit al uriaşei coroane imposibil de a fi cuprinsă în întregime în partea superioară a desenului, oricât de mare ar fi suportul pe care este acesta înfăţişat.

Welfii şi Stauferii se despart evident pe traseul tulpinii medii a unicului fragment aparent complet accesibil oamenilor. Nu există nici o apropiere acolo între cele două trunchiuri, ce par să fie cu totul distincte, iar impresia este că fiecare arbore încearcă să cucerească, încă din segmentul vizibil şi de către oameni, cât mai mult spaţiu. (Şi ce altceva decât o luare în posesie a spaţiului este dezvoltarea unui copac?) Pe acel segment nu se află ramuri care să mimeze o apropiere, nici frunze cu nume comune caligrafiate pe ele. Misterul nu acolo trebuieşte căutat.

Misterul adânc pare a se afla doar dedesubtul insulelor plutitoare şi deasupra plafonului de nori, locurile unde privirea needucată nu poate ajunge. Ceea ce se vedea era puţin, chiar dacă şi atât lucru făcea parte tot doar dintre privilegiile cunoştinţelor unui erudit. Aşa că, pentru noi, misterul porneşte chiar de la desenarea acelui manuscris extraordinar: Heinrich Leul s-a născut în 1129, cam pe vremea când Genealogul s-a mutat la Paris, în apropiere de abatele Suger, în apropiere de Saint Denis. Faţă de rivalul său, Frederich III/I Barbarossa era mai bătrân cu şapte ani. Amândoi îi vor supravieţui Celui de Al Şaizeci şi treilea, iar gloria şi decăderea lor se vor petrece mult după ce maestrul genealogiilor se va fi apucat să se ocupe atât de amănunţit de ei. Să fi fost, într-adevăr, inspiraţie divină că Al Şaizeci şi treilea să nu se fi interesat de mai marii vremii lui, ci de nişte eroi ce, abia în timp ce el îşi desăvârşea opera, începeau să-şi arate potenţialităţile extraordinare. „Când scrii ceva, devii nobil” era deviza ∩≡☼, respectiv a lui Schwartz von Schwartz. Dar ea se lasă tradusă şi drept „Devine nobil ceea ce este scris”. Mergând pe urmele acelui raţionament şi interpretându-l ad literam, Cel de Al Şaizeci şi treilea putea pretinde că istoria s-a desfăşurat după cum a scris-o el. De altfel, teza aceasta era atât de răspândită în epocă, încât se considera că în ea consta puterea ocultă a scribilor – „ceea ce anticipau ei în scris, avea să se întâmple”. (Şi abatele Suger era convins de aceasta, aşa că se purta cu prudenţă cu Cel de Al Şaizeci şi treilea, tolerându-i chiar şi interesul prea mare pentru nişte suverani ce nu erau francezi¹. Dar, după cum ştim, şi Genealogul i-a făcut lui Suger, la rându-i, suficient de multe concesii în colaborarea lor fără de cusur…)

Cei doi Arbori Mari aveau să facă trimitere atât la Welfi, cât şi la Stauferi, dar şi la Salieri, la Suplinburgeri, Askanieri, Babenbergeri ori Wittelsbacheri. Ca şi la reprezentanţii de frunte ai altor case. Mai ales că, sub mări, ca şi în tării, orice înrudire devine posibilă. Dar cel mai interesant este modul cum jonglează Genealogul chiar şi în „zona vizibilă”, cum (pornind de la ducii de Modena şi Ferrara, iar prin Fulko I, chiar şi de mai jos², de la ducii de Este, trecând printr-un atât de important „punct de inserţie” cum a fost descendenţa comună din ducele de Bayern, Heinrich cel Negru şi soţia acestuia Wulfhild Billung – fiica ducelui de Saxa şi a Sophiei a Ungariei – care erau chiar bunicii comuni ai celor doi mari rivali), reuşeşte să lege între ele numeroase ramuri, dar şi să desfacă altele, să cuprindă în cadru crengi venite de la arbori ce n-au încăput în desen şi care permiteau, astfel, orice identificare. Precum să izbutească Genealogul să facă până şi altoiri surprinzătoare.

(Şi iarăşi, şi iarăşi, şi iarăşi… Bietul scrib a încercat să despartă făina de negară şi să delimiteze, pe baza bibliografiei moderne, ce era adevărat şi ce nu în trimiterile Celui de Al Şaizeci şi treilea. Strădanie absolut inutilă! Genealogiile au fost de atâtea ori modificate, intenţionat ori nu, încât adevărul, în cazuri ca acestea, a învăţat scribul, nu este decât ceea ce ne-a rămas notat. Bietul scrib fie că nu este suficient de nobil pentru ceea ce a notat, fie ceea ce a notat se ascunde după nişte legi la fel de complicate ca şi numele de pe frunzele arborilor Genealogului, legi pentru care scribul nu are capacitatea de a le urma. Dar, în legătură cu interpretările, ce nu se putea şi ce nu se poate spune?³)

Atât rădăcinile, cât şi coroanele îşi încâlcesc atât de mult ramurile – ca firele de păr ale unei gorgone – încât, de cele mai multe ori, e imposibil să mai piepteni o asemenea dezordine. (Dezordine sau, poate, ordine prea complicată pentru mintea unui muritor?) Şi toate tentativele de a urma un anume fir fiind, de la un punct încolo, pur speculative, simţurile cercetătorului om nu le mai poate urma. Deşi speculaţia, într-adevăr, porneşte doar de la inteligenţă şi din amintiri subiective şi se dezvoltă conform cu acestea şi cu adevărul astfel născut.

În partea vizibilă, acolo unde cele două trunchiuri se ridică falnice, stârnind admiraţia contemporanilor, Genealogul a introdus între neamul Welfilor şi cel al Stauferilor pe Askanieri şi pe o ramură azi imposibil de identificat a Stiglitzilor. Marginea din stânge este ocupată¹ de amintiţii Supplinburgeri şi Wittelsbacheri, iar cea din dreapta de Salieri şi de Babenbergeri. Copacii respectivi domină tot peisajul, ei par să poată fi văzuţi de oriunde de pe pământ, asemenea acelor repere constituindu-se în axa lumii, unică şi de nedislocat. La poalele lor se află alţi pomi, mult mai mici, cu rădăcinile abia înfipte în sol, incapabile să-l penetreze spre a-şi trage seva din mările de sub mări. Şi această vegetaţie comună oricând pradă urgiei vânturilor are mai multe scopuri: desigur, în primul rând, acela de a scoate în evidenţă măreţia celor doi arbori mari, de a conştientiza pe cei mărunţi asupra locul lor real, dar şi de a forma un decor apt de a ascunde ceea ce, altfel, era imposibil de ascuns: acolo, printre copăcei şi arbuşti, existau şi puncte de inserţie, greu de urmărit între marii arbori. Acolo, între acele încrengături dese şi dezordonate, totul era posibil… Puţini interpreţi au fost în stare să descopere ramurile de întâlnire, plantele agăţătoare parazite, simplele buruieni, dar şi mai puţini au fost cei în măsură să-şi susţină observaţiile. Mai ales că adevăratele planşe ∩≡☼ păreau schimbătoare în funcţie de momentul privirii şi de unghiul de unde erau observate. Încă o dată: la baza celor două încrengături dese şi dezordonate, totul era posibil. (O altă găselniţă a lui Schwartz von Schwartz a constat în a desena diferitele ramuri în perspectivă şi de a le încărca, uneori, cu simboluri cu valori apotropaice. Şi parcă aceasta nu era îndeajuns, el pretindea că desenele sale se bazează şi pe studiul profund al ştiinţei geografiei şi avem, într-adevăr, şi un schimb de scrisori între Schwartz von Schwartz şi Idrisi, cel mai celebru contemporan în domeniu. (Arabul i-a supravieţuit Genelogului doar şase ani.) Mergând pe această linie, Cel de Al Şaizeci şi treilea susţinea că respectă întocmai reţeta de aur a marilor cartografi arabi de la Basra¹, că şi minunatele sale desene – nu mult diferite ca atmosferă şi tehnică de cele ale meşterilor hărţilor – se cer descifrate cu ajutorul aparatelor de navigat pe mare, că şi în cazul arborilor genealogici dreapta reprezintă răsăritul, iar stânga privitorului apusul. (Numai că o reprezentare autentică respectă legile perspectivei, aşa că, uneori, dreapta nu este neapărat dreapta, ci adâncimea ori apropierea. Scribul deţine dovezi indubitabile că pictorii din renaştere, „descoperitorii perspectivei”, s-au inspirat masiv şi din opera Genealogului, la fel cum mai mulţi ucenici care au lucrat în atelierul aceluia au devenit printre primii exponenţi ai noii arte a penelului.)

Indicaţiile acestea ale lui Schwartz von Schwartz sunt preţioase, însă nu se dovedesc a fi şi suficiente. Chiar folosind busola şi compasul, scribul nu s-a putut orienta în tumultuosul hăţiş al ramurilor rădăcinilor şi al crengilor coroanelor arborilor dubli de pe planşele la care a mai avut acces. E drept că, uneori, astfel a putut constata că un element înfăţişat „în dreapta” se afla acolo doar pentru a putea fi sesizat de privitor, locul său aflându-se undeva în spate, la miazăzi, de pildă. Ceea ce nu făcea decât să mărească şi mai mult incertitudinea scribului că a ajuns vreodată la rezultatul scontat de Cel de Al Şaizeci şi treilea. Sau, mai precis, că a urcat suficient pe scara iniţierii în domeniu.

Interpretările devin, astfel, nenumărate, iar mintea umană rămâne un calculator prea slab pentru prelucrarea atâtor ipoteze². Ceea ce a înţeles, din clipa aceea, scribul este că Schwartz von Schwartz a reuşit să inventeze o metodă de a demonstra, cu mijloace atestate drept autentice, orice dorea.

(O nouă paranteză – mai mult ca sigur un fapt apocrif: ajuns pe mâinile oamenilor Leului şi acuzat că ponegreşte originea Welfilor, Genealogul ar fi răspuns, cu mina sa umilă, că nici vorbă de aşa ceva şi ar fi demonstrat perfect logic, pe pergament, o descendenţă de invidiat pentru ducele Heinrich şi una mult mai umilă a împăratului Friedrich. Puţin mai târziu, căzând în ghearele nemiloase ale lui Barbarossa, Cel de Al Şaizeci şi treilea s-a priceput să dovedească exact contrariul pe acelaşi fragment de desen… Legendă apocrifă pentru că nu se potriveşte cu nici un amănunt biografic al personajelor; întâmplarea a fost pusă în circulaţie mult mai târziu de către acelaşi Heinrich Zellius, duşmanul de peste cinci sute de ani al gloriei autorului Genealogiei Universalis. Întâmplarea, chiar dacă n-a putut avea loc în realitate, este, totuşi, plină de tâlc: ea nu face decât să preia conştiinţa faptului că Schwartz von Schwartz avea priceperea de a demonstra, prin metodele sale, orice. Doar că, peste multe veacuri, uriaşele planşe vor suferi, din nou, interpretări diferite, câteodată cu totul contrarii, în funcţie de interesul celui pentru care erau analizate, iar, de pe urma acestei îndeletniciri, au trăit în belşug numeroşi specialişti. Abia după atacurile concentrate asupra operei Celui de Al Şaizeci şi treilea, adică după aproape o jumătate de mileniu, se va renunţa la serviciile respectivilor interpreţi. Totuşi, încă şi astăzi se mai spune că singurul om care a putut demonstra cu argumente indubitabile că însuși indubitabilul se sfârşeşte în faţa sa a fost Genealogul. Faptul va fi cel mai evident exersat de susţinătorii şi de detractorii celor doi mari rivali ai epocii: Heinrich Leul şi Friedrich Barbarossa. Când, primul îi va cere un arbore care să arate limpede justeţea pretenţiilor sale, primeşte o primă variantă a celor doi Mari Arbori. Exact cea pe care o va obţine şi cel de al doilea. Doar scrisoarea alăturată, conţinând explicaţiile va fi uşor diferită. Ambii solicitanţi se vor arăta pe deplin mulţumiţi.)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.