Axa lumii (63)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al șaselea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ.

Revenind la cele două statui ecvestre, la Lindenburg (Unterkraken) eroul este înfăţişat cu celebrul său scut (cu emblema ∩≡☼) parând mai multe săgeţi împlântate în soarele de pe desen (☼), iar legenda povestită de ghizi vizitatorilor confirmă că turnul (∩) n-a suferit nici o agresiune din pricina aceasta, cavalerul preluând toate atacurile doar asupra sa. Şi, nu uită niciodată ghizii să adauge, că nici cele trei căi de acces (≡) nu se află sub tirul vreunui duşman, ceea ce dovedeşte că acolo unde şi-a săvârşit faptele de vitejie Richard le Noir, nimeni nu a îndrăznit să încerce vreun asediu, astfel că fericiţii aflaţi sub protecţia viteazului au avut mereu parte de pace, de căi de acces pentru negoţ şi, în ultimă instanţă, de belşug.

Şi, iarăşi, scribul se arată mai ataşat de cei de la Vaza: pe statuia de aici. scutul se află pe braţul lăsat în jos, lângă corp, iar pieptul descoperit al cavalerului este apărat de o inscripţie în dreptul inimii: „Roura”. Scribul a chestionat mai mulţi localnici în legătură cu acel cuvânt, dar i s-a răspuns eliptic şi scribul a avut senzaţia că a zgâriat un tabù. „În numele Rourei a luptat Richard le Noir şi, după cum vezi, ea i-a fost cel mai invincibil scut. Richard le Noir n-a putut fi niciodată nici măcar rănit”, au spus cu toţii, folosind până şi aceleaşi cuvinte. După care se îndepărtau de subiect. În schimb, la Lindenburg nimeni nu pare măcar să fi auzit de Roura.

Da, nici figura eroului de pe cele două monumente rămase nu este deloc identică, nici măcar asemănătoare. La fel și cele două localități. Fostul Unterkraken a devenit o comună înfloritoare, un adevărat orăşel legat de marile municipii prin şosele moderne. În schimb, Vaza a rămas un sat izolat în munţi: n-are nici gară, nici acces la autostradă. Un drum ceva mai lat decât o potecă îi ţine pe locuitori într-o izolare consimţită cu mândrie. Cei mai mulţi dintre vazani n-au fost niciodată nici până la Veneţia. Localitatea îşi ajunge sieşi, iar oamenii trăiesc după cutumele pe care şi le păzesc cu străşnicie.

La Lindenburg, Richard are trăsături mai degrabă teutone, iar coiful îi acoperă mare parte din faţă, în vreme ce, la Vaza, cavalerul are capul descoperit şi seamănă izbitor cu… Multă vreme, scribul nu şi-a putut da seama cu cine. Pe urmă, văzând o reprezentare a lui Alexandru Macedon, a observat ce l-a surprins de prima dată. Cu multe precauţii, i-a întrebat pe băştinaşii din micul sat din creierul Alpilor dacă nu cumva ei păstrează o veche înfăţişare a marelui comandant al antichităţii. Vazanii nici măcar n-au fost în stare să înţeleagă ceea ce insinua scribul şi au luat observaţia sa drept o măgulire: „Aşa este: marii eroi au o marcă doar a lor, o marcă aparte”.

În plus, la Vaza, cavalerul nu este singur, ci întovărăşit de scutierul său credincios, care duce calul de căpăstru. „Acesta este Raul, care s-a mai numit şi Robin”, au precizat localnicii. „Şi oare câte mai ştiu aceşti oameni?” se întreabă scribul.

Într-adevăr, Richard le Noir n-a fost rănit niciodată. (Întâmplarea din luptele de lângă Veneţia a fost de mult uitată. Sau poate că nici n-a avut loc cu adevărat.) El s-a aflat în slujba unor conducători cărora nu le-a pus niciodată probleme. Într-o lume atât de paranoic susceptibilă, fidelitatea lui a fost deasupra oricărei bănuieli. Însă nimeni n-a putut să-şi explice cum îi alegea pe cei pe care se hotăra să-i servească, mai bine spus, care erau criteriile sale de a lupta tocmai pentru unul sau pentru altul dintre mai marii vremii. Ce ştiau contemporanii, se întreabă scribul, despre Roura? Pentru că, dacă ei nu ştiau nimic, cum a putut ajunge la vazani ceea ce ei ascund drept cel mai de preţ tabù?

Scribul a învăţat că asemenea întrebări sunt profund dăunătoare. Ele nasc alte întrebări şi cel ce se lasă prins în mrejele lor nu va mai găsi calea de întoarcere spre lumea din care a plecat. În cazul unor legende, primejdia este cu atât mai mare, fiindcă în cazul unor legende, trăsăturile unui personaj tind, de fiecare dată, să se confunde cu caracteristicile altuia, mai ales că, aşa cum s-a mai plâns scribul, aceleaşi vremi produc inflaţii de aceleaşi nume. S-a amintit mai sus, într-o notă de subsol, că Raymond, viteazul mort atât de tânăr, i-a cedat, cu timpul, gloria sa mercedarianului Raimondo Nennatus, care şi-a petrecut scurta viaţă un veac mai târziu. Al doilea erou din grupul lui Richard le Noir, Roger, va împrumuta, la rândul său, cele mai mari virtuţi ale sale altui sfânt, lui Roger de Ellant, exemplul veşnic de taumaturg modest şi umil, dar şi atât de norocosului războinic care a fost normandul Roger al II-lea, regele Apuliei şi Siciliei, cel mai puternic suveran din sudul european al Cetăţii Eterne, învingătorul pe câmpul de luptă al împăraţilor germani, al generalilor bizantini, al armatei venete şi pisane, a zirizilor africani şi chiar al papalităţii¹. Însă cel mai mare serviciu îl va produce Richard le Noir celui pe care-l va înzestra cu calităţile sale: Richard Inimă de Leu. Aproape contemporani, regele englez va profita din plin de confuzia de nume, fără de care memoria colectivă ar fi trebuit să-i confere un cu totul alt loc… Iar cognomenul „Inimă de Leu” ar fi trebuit să se refere la toanele, cruzimea, lenea şi lipsa de scrupule a sângeroasei feline şi în nici un caz la sensul de vitejie dat însemnelor heraldice. Bunul cititor a observat, desigur, că vazanii îl numeau pe scutierul Raul şi Robin. La fel ca pe legendarul haiduc din Sherwood, cel ce-şi realizează isprăvile pentru a aminti tuturor că Plantagenetul se va întoarce şi va instaura pacea şi dreptatea socială. (Numai că legenda despre Robin Hood este atestată abia din 1377…, iar Raul/Robin dispare, alături de seniorul său, în alte păduri – şi mai dese, şi mai misterioase – în celălalt colţ al istoriei, cu peste două sute de ani mai devreme.) Dar cea mai mare inadvertenţă porneşte de la faptul că Richard le Noir pleacă în cea de a doua cruciadă, pe când Richard Inimă de Leu în cea de a treia…

Richard le Noir l-a întâlnit pe Raymont în Spania. (După o vreme, companionul Celui de Al Şaizeci şi patrulea va fi confundat de scribi şi cu Don Raymondo Serrat, adevăratul fondator al Ordinului de Calatrava şi stareţ la Santa-Maria de Fitero. Confrerie ce se bucura de mari izbânzi militare, ordinul era compus din monahi, dar şi din cavaleri ce se făcuseră vestiţi ca stavilă împotriva maurilor. Nu se ştie dacă şi Richard şi Roger au aderat la acest ordin, dar se ştie că Al Şaizeci şi patrulea a devenit cavaler bernardin. Ceea ce dovedeşte că, deşi se socotea fiul spiritual al abatelui Suger, el operase deja din însărcinarea lui Bernard de Clairvaux, atunci când începuse să colinde ţărmurile Mediteranei. Şi chiar dacă, în aceeaşi măsură, acei doi bărbaţi, ambii „atât de mici de statură şi atât de mari la suflet” i-au îndrumat paşii, Richard a ajuns, până la urmă, să fie „omul lui Bernanrd”, chiar dacă nu l-ar fi trădat niciodată nici pe abatele de la Saint Denis. De altfel, Suger, care s-a opus din toate puterile unei noi cruciade, a trebuit să vadă cum şi suveranul său l-a ascultat, în primul rând, pe Bernard, chiar dacă lui, lui Suger, i-a lăsat Franţa în grijă, consacrându-l drept „père de la patrie”.

Şi astfel, Bernard de Clairvaux, iniţiatorul real al celei de a doua cruciade, l-a folosit pe Roger le Noir, drept fiul lui Schwartz von Schwartz, adică drept un cavaler cu o obârşie nobilă misterioasă, însă cu o valoare indubitabilă. În vreme ce Bernard de Clairvaux, preluând rolul din prima cruciadă a obscurului Petre Pustnicul, cutreiera lumea pentru a-i convinge pe cei mai importanţi suverani să se alinieze scopului său, Richard prospectase de acum terenul, iar scrisorile sale către prelat seamănă din plin cu nişte rapoarte diplomatice. (Femeia în Alb nu era atât de posesivă încât să nu-l lase să ducă şi o extrem de activă viaţă publică.) Numai că nu Richard a fost cel ce a scris acele misive către Bernard: ştiinţa lui de carte fiind mai degrabă precară, textele au fost puse pe hârtie de către Rudolf, fostul scutier al lui Raymond, care a trebuit să se facă util în toate domeniile posibile pentru a-şi putea păstra locul privilegiat de lângă Richard, unde postul de scutier va fi ocupat pentru veşnicie de un Raul mult mai iscusit în treburile războiului. Astfel, Rudolf a fost şi scutier, şi luptător, şi secretar, şi mesager secret, şi intermediarul faţă de numeroasele femei în care cavalerul se străduia s-o regăsească pe Roura.)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.