Balcanii, iarăşi „butoiul cu pulbere” al Europei?

De-a lungul istoriei, din mai multe pricini, cuvintele ”Balcani” şi ”balcanic” au sunat mai degrabă negativ, li s-a mai adăugat unul, şi mai păcătos, ”balcanizare”, după asasinatul de la Sarajevo şi Primul Război Mondial şi, mai recent, din iunie 1991, după destrămarea Iugoslaviei şi conflictul sângeros, inter-etnic şi religios, ce a urmat. Şi tot din anii ’90 trecuţi, în limbajul geo-politicienilor şi în documente internaţionale, Balcanilor li se spune tot mai frecvent ”Europa de Sud-Est”, de pildă o iniţiativă a Uniunii Europene din 1999 a fost denumită ”Pactul de stabilitate pentru Europa de Sud-Est”. 7 ţări, Albania, Bosnia şi Herţegovina, Bulgaria, Grecia (continentală), Kosovo (în dispută) Macedonia şi Muntenegru, se află în întregime în Balcani, iar parţial alte 5 – Croaţia, România, Turcia, Serbia şi Slovenia. Peninsula Balcanică are o suprafaţă de 666.000 km pătraţi, aproape 60 milioane de locuitori şi este în vastă majoritate ortodoxă. Ortodoxă, şi luptătorii ortodocşi din Balcani pot fi întâlniţi în nordul Mării de Azov sub toate flamurile, peste 100 de sârbi luptă alături de ruşii separatişti din Doneţk, Donbas, Lugansk etc., iar 25 de croaţi luptă împotriva lor, în faimosul detaşament ”Azov”, neo-nazist, al guvernului actual de la Kiev. 232 de islamici din Bosnia, Albania, Kosovo şi Macedonia sunt la Alep, în Siria şi în Irak, alături de temuta ISIS, toţi, creştini şi musulmani, sunt dezavuaţi de guvernele lor şi riscă ani de temniţă la întoarcerea acasă. În ciuda diferenţelor religioase, de multe ori ireconciliabile, experţi britanici consideră că ceva îi uneşte pe aceşti balcanici plecaţi la război pe alte meleaguri, pentru cauze străine: ura faţă de liberalism şi faţă de Vest.

În rest, poate chiar mai mult decât altădată în trecut, astăzi în Balcani este forfotă mare – oameni, steaguri, politici, interese strategice şi interese locale, toate puterile vremii sunt prezente şi implicate serios, baze militare şi militărie extra-europeană cât cuprinde, de la Marea Neagră la Adriatica, în patru cuvinte de toate, pentru toţi. Celor trei puteri ”clasice”, Rusia, Turcia şi vreuna sau alta europeană occidentală, care şi-au disputat de sute şi sute de ani peninsula dintre Mediterana şi Marea Neagră, li s-a adăugat, după al Doilea Război Mondial, atotputernica Americă. Şi astfel, după căderea comunismului în 1989, în loc să se simplifice, lucrurile par să se fi complicat şi mai mult.

Albania, maoistă din tălpi în creştetul capului din anii ‘50 până către 1990, bastion unic şi client pauper al Chinei în toate acele decenii, s-a răsucit cu 180° şi este acum cel mai înfocat aliat al SUA din Balcani. A susţinut în teren intervenţiile militare dn Irak (240 soldaţi) şi Afganistan (600), a aplaudat atacul din Libia, din 2011, şi eliminările lui Gaddafi şi Osama bin Laden; în 2012, în vremea războiului civil din Siria, a luat partea insurgenţilor împotriva lui Assad, după vizita făcută în 2007 la Tirana preşedintele Bush jr. a fost omagiat cu o statuie, o stradă, o cafenea şi o brutărie în oraşul Fuşe-Kruje, toate cele enumerate sunt socotite, în prezent, locuri istorice naţionale. Deci, cu o ”foaie de parcurs” pro-americană impecabilă, în 1999, Albania a fost răsplătită, alături, cu un Kosovo independent, provincie istorică sârbă, dar populată de albanezi – aproape sigur un ”dar grecesc” cândva, în viitor. Drept urmare, Bill Clinton s-a ales şi dânsul cu o statuie şi un bulevard purtându-i numele, la Pristina. Sentimentele pro-americane sunt extrem de puternice printre albanezi, în 2012 un sondaj internaţional a relevat că 80% dintre ei aprobă leadershipul globalist al SUA, iar Tirana, cu un sponsor de super-calibrul Americii alături, a început să viseze la Albania Mare, încropită pe seama tuturor vecinilor, Kosovo, Macedonia, Grecia, Muntenegru şi Serbia – la 14 octombrie 2014, în timpul meciului de fotbal dintre echipele Serbiei şi Albaniei, o dronă purtând drapelul “Albaniei Mari” a survolat stadionul din Belgrad,guvernul de la Sofia, care a acordat cetăţenie bulgară pentru 90.000 de bulgari din Macedonia, a trimis soldaţii la graniţă, visul Tiranei cu Albania Mare este, în momentul de faţă, un fitil periculos, în stand-by, legat la ”butoiul cu pulbere” al Balcanilor.

Bulgaria de alături, membră a NATO, cu baze şi soldaţi americani pe teritoriul ei, dar fără rachete interceptoare, deci nelistată ca viitoare ţintă nucleară, este şi membră a Uniunii Europene, cu probleme. Cu probleme mari, depinzând 100% de petrolul şi gazele ruseşti şi încercând în aceste clipe, sub un lider pro-Washington re-reşapat, să-şi refacă vechile legături comerciale şi schimburile economice cu ţările fostei URSS, în primul rând să se întoarcă pe uriaşa piaţă rusească, cu produse agro-alimentare. După o ruptură extrem de anevoioasă, deloc completă şi astăzi, de fostul regim comunist, după 25 de ani de amintiri, nostalgii şi comparaţii de multe ori favorabile trecutului; după apropierea decisivă de Europa şi lumea euro-atlantică; după o serie de prim-miniştri pro-Rusia coabitând cu preşedinţi pro-Vest şi preşedinţi pro-Moscova alături de prim-miniştri pro-Washington/Bruxelles, astăzi această ţară agonizează politic şi, mai ales, economic. După ce, la porunca UE, a renunţat la ofertele energetice ale ruşilor (South Stream şi al doilea reactor nuclear de la Belene), Sofia trăieşte acum frustrări periculoase, odată cu lansarea noului proiect al unei conducte balcanice de gaze naturale Rusia-Turcia-Grecia-Europa, ocolind Bulgaria şi privând-o, astfel, de câştiguri substanţiale. Iar aceste neîmpliniri economice, şi altele, ar putea scoate iarăşi în stradă o populaţie lefteră şi ruptă total de propria sa clasă politică, ar putea aduce în viitorul apropiat câştiguri electorale şi mai mari forţelor de dreapta, ultra-naţionaliste.

Bombardată, înfrântă şi amputată de NATO după 35.000 de misiuni de luptă aeriene, la sfârşitul mileniului trecut, Serbia priveşte cu coada ochiului şi, se pare, fără prea multă tragere de suflet către UE şi SUA (numai 20% dintre sârbi aprobă conducerea globalistă a Americii), şi cu inima către marele frate slav de la Răsărit, Rusia, este greu de imaginat că, vreodată, Belgradul îşi va uita podurile de peste Dunăre şi bulevardele sale distruse, şi umilinţele îndurate în războiul asimetric de acum 15 ani. Totuşi, relaţia de ”love and hate” dintre Belgrad şi euro-atlantici, veche din timpul celui de al Doilea Război Mondial (anglo-americanii prieteni cu Mihailovici, duşmanul de moarte al lui Tito, avioane americane şi britanice doborâte de Tito deasupra Iugoslaviei imediat după război, marea împăcare a Iugoslaviei cu Occidentul după ruptura cu Stalin din 1948 etc.), a căpătat, în ultima vreme, forme tot mai evidente, manifestându-se limpede printr-o politică externă cu două direcţii, diametral opuse. Astfel, prim-ministrul Aleksandar Vucic, ”băiatul cel mai bun” din Balcani, cum i-au zis americanii, a călătorit precipitat la începutul lui iunie la Washington, pentru a da asigurări că Belgradul nu se va lăsa sedus şi nu va cădea definitv în braţele Rusiei, aşa după cum s-a părut la 9 mai, când preşedintele sârb Tomislav Nikolic, ultra-naţionalist, a stat alături de Putin la aniversarea Zilei Victoriei şi, cel mai serios, o unitate de elită a Armatei sârbe a defilat alături de soldaţi ruşi, chinezi etc., în timp ce prim-ministrul lor purta negocieri pentru intrarea ţării în NATO… Serbia este un alt fitil către ”butoiul cu pulbere” balcanic, mai ales în conjunctura ultimei ore, a escaladării letale a prezenţei NATO la frontierele directe ale Rusiei.

Bastion puternic al flancului sudic al NATO de-a lungul celor 5 decenii ale fostului război rece, candidată eternă la admiterea în Uniunea Europeană şi adversară a fostei Uniuni Sovietice pe mare şi pe uscat, Turcia lui Recep Erdogan se afirmă în prezent tot mai mult ca o putere regională independentă. În Orientul Mijlociu a încheiat un fel de armistiţiu cu organizaţia militarist-teroristă Statul Islamic, menţinând o frontieră relativ permeabilă către teritoriile cucerite de aceasta în Siria şi Irak, nu lansează operaţiuni militare împotriva ei, adică îşi cruţă soldaţii şi banii, neluptând pentru pricini iscate de alţii şi pentru cauze străine. La Strâmtori, ca garantă şi putere executorie a Convenţiei de la Montreux, Elveţia, din 1936, aplică cu aliaţi şi toţi ceilalţi litera şi spiritul documentului internaţional vechi de 79 de ani, în ce priveşte programul strict limitat de vizite şi staţionare în Marea Neagră şi, astfel Marea Neagră, de aproape 600 de ani, rămâne un lac turco-rusesc. Cumpără arme din alte părţi decât de la americani şi furnizori tradiţionali ai organizaţiei nord-atlantice, nu mai pare interesată să intre sub pulpana Bruxelles-ului şi a legat o relaţie eficientă din punct de vedere economic cu Rusia lui Vladimir Putin. Poziţionate favorabil geografic şi politic, Moscova şi Ankara împreună, cu proiectul Turkish Stream lansat la începutul acestui an pe ruta Rusia-Marea Neagră-Turcia-Grecia, par hotărâte să taie ”nodul gordian” uite Nabbuco, nu e Nabucco, uite South Stream, nu e South Stream, şi să lege Uniunea Europeană sudică şi mijlocie de gazele naturale din Rusia, Marea Caspică şi Asia Centrală. Astăzi, Turcia este pentru toţi din preajmă o sursă de inspiraţie şi un model de cooperare economică şi politică paşnică în Balcani şi la Marea Neagră.

Grecia, locul de naştere a Războiului Rece, în 1945-1949, în timpul stăvilirii insurgenţei comuniste susţinute de Moscova lui Stalin contra foştilor aliaţi împotriva Germaniei lui Hitler, ţară comunitară, ţară euro, ţară NATO de la înfiinţarea Alianţei în 1949, se întoarce cu faţa către Răsărit, vrea afaceri, conducte de gaze naturale şi bani de acolo, simpatizează cu politici ruseşti din Europa, ameninţă să iasă din incinta euro şi chiar din Uniune. Dacă nu este sigur că ea va pleca din UE, zona euro etc., sau că, într-o altă zi, va adera la Uniunea euro-asiatică a Moscovei, a fostelor republici sovietice şi deschisă tuturor, ceva este limpede: grecii au transferat ”butoiul cu pulbere” din Balcani, la Bruxelles, explozia lui chiar în inima Europei unite şi a NATO ar avea efecte devastatoare; au inventat Uniunea Europeană cu mai multe viteze; au adus decalajul Nord-Sud în limbajul curent al responsabililor europeni. Şi nimeni nu ştie, încă, anume cum va putea performa o UE cu mai multe viteze, şi pe mai multe paliere economice. Cum va funcţiona o Europă segregată.

În sfârşit, România lui Klaus Iohannis, cu un picior în Levant şi celălalt nicăieri,listată ca viitoare ţintă nucleară, dar, deocamdată, un adevărat avanpost NATO şi UE în Balcani, nu are probleme cu niciuna din cele două organizaţii euro-atlantice, răspunde cuminte la toate indicaţiile, sugestiile, directivele, normativele, iniţiativele, opiniile, planificările, ridicările din sprânceană, comenzile etc. venite de acolo, n-are vreo altă politică externă regională, europeană sau extra-continentală decât cea de mai sus şi nu are treburi, negoţ şi vorbe cu Moscova. Prezenţa premierului ”rebel” Victor Ponta alături de Putin al Rusiei, Erdogan al Turciei etc. la mijlocul lunii trecute, la Jocurile europene de la Baku, eveniment ignorat de vest-europeni şi calificat de Cotroceni ca ”o greşeală de politică externă”, a fost şi a rămas numai o încercare insolită, deocamdată fără urmări, de a da relaţiilor regionale ale României o a doua direcţie, alta decât cea rezultată din monopolul prezidenţial asupra politicilor internaţionale ale ţării, monopol stipulat de Constituţie, impus de fostul Traian Băsescu şi preluat copy-paste de ultimul preşedinte. Prin urmare, printre ceilalţi agitaţi balcanici, de la Tirana la Atena, şi de la Belgrad la Ankara, ”ecuaţia tăcerii” prezidenţiale de la Bucureşti funcţionează. România lui Iohannis este, aparent, un furnizor de securitate, linişte şi pace în Balcani.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.