Se ascute disputa pentru marile contracte militare între țările vest-europene și Statele Unite, iar apoi între Vest și Rusia. Marți, publicația Euobserver a supus atenției un raport al organizației Acțiunea pentru Pace din Belgia, care arată cât de opacă a fost conceperea strategiei europene pentru apărare și cât de mare a fost influența marilor companii de armament în acest proces.
Întâmplător, publicarea acestui raport a venit în ziua în care la Bucureşti avea loc şedinţa CSAT în care s-a aprobat participarea la Cooperarea Structurată Permanentă (PESCO) a UE. La o zi după va începe, tot la Bucuresti, Trade Winds, eveniment comercial sponsorizat de guvernul SUA, unde cap de afiș va fi prezența companiei militare Raytheon (producătoarea interceptorilor antirachetă de la Deveselu și a rachetelor Patriot pe care le va achiziționa România). Toate evenimentele sunt legate de bani, mulți bani, pentru complexul militar american și vest-european.
Bani publici europeni pentru arme
Lupta pentru finanțarea de miliarde de euro și lobby-ul companiilor militare este intensificată de negocierile pentru noul cadru financiar multianual 2021-2027 al UE și de aluziile lui Donald Trump la o dezangajare militară a SUA în Europa. Așa s-a ajuns ca, în noiembrie 2016, președintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, să declare: „Dacă Europa nu are grijă ea însăși de propria securitate, nimeni nu o va face. O bază industrială a apărării competitivă ne va da autonomie strategică“. Declarația a venit la lansarea Planului de Acțiune pentru Apărare al UE. Apoi, în iunie 2017, CE a prezentat documentul de reflecție privind viitorul apărării europene, care aduce ca mare veste bună pentru complexul militaro-industrial european crearea unui Fond pentru Apărare al UE, în valoare de 5,5 miliarde de euro anual. Proiectele elgibile trebuie să implice cel puțin trei companii de armament, din cel puțin două țări UE, pentru a facilita transferul tehnologic și pentru a uniformiza tipul de armament. Fondul va finanța proiectele de dezvoltare militară din cadrul PESCO, de unde și greutatea financiară a ședinţei CSAT de marți.
Riposta americană
Desigur, corporațiile din SUA nu văd cu ochi buni inițiativa. „Autonomie strategică“ nu înseamnă neapărat bascularea Europei către Rusia, ci în primul rând reducerea accesului SUA pe piața europeană a armelor. Fondul european nu ar intra în conflict cu NATO, pentru că nu este destinat achiziţiilor, însă lobby-ul companiilor europene încearcă să lege aceste proiecte de achiziții viitoare ale tehnicii militare rezultate. Riposta SUA vine pe două paliere: PR și presiuni pe guvernele europene. Spre exemplu, Opendemocracy.net, un site critic la adresa strategiei de apărare și securitate a UE, este finanțat de Fundația Ford, National Endowment for Democracy din SUA și George Soros. Se adaugă o pleiadă de alte publicaţii și ONG-uri din statele UE. Apoi, lobby-ul american pentru contracte în Europa de Est a devenit tot mai agresiv. Desigur, nici Rusia nu poate sta deoparte în fața unui proiect care poate spori competitivitatea exporturilor UE de armament, de unde și citarea copioasă a rapoartelor amintitei organizații belgiene Acțiunea Pentru Pace (care oferă pe site-ul său date confuze privind finanțarea).
Armele nu țin cont de „vitezele“ UE
Intrând în dezbaterea intraeuropeană, amintitul document de reflecție privind viitorul apărării europene face parte dintr-o serie de cinci, care a fost deschisă cu deja celebra comunicare a președintelui Jean-Claude Juncker privind cele cinci viziuni despre UE – una fiind Europa cu mai multe viteze, susținută recent si foarte puternic de președintele Franței. Interesant este însă doar unul dintre documetele de reflecție care nu prevede posibilitatea mai multor viteze în UE – cel privitor la apărare. Cu alte cuvinte, investițiile naționale și finanțările europene în domeniul social, spre exemplu, se vor face în funcție de „viteza“ țării respective, însă în ce privește cheltuielile pentru arme, toate țările vor fi egale.
Politica dictată de corporații
Cât privește noua strategie europeană de aparare, ONG-ul belgian Acțiunea petru Pace arată că aceasta a fost concepută pe baza indicațiilor companiilor de armament, în timp ce societatea civilă, mediul universitar și eurodeputații aproape că nu au avut acces la dezbateri.
Lobby-ul marilor corporații este uriaș. Spre exemplu, Grupul de Consiliere pentru Protecție și Securitate de pe lânga Comisia Europeană este condus de Alberto de Benedictis, nici mai mult, nici mai puțin decât fostul manager al companiei Finmeccanica (Leonardo). Relevant este că printre membrii acestui grup se numără aproape exclusiv germani, francezi, italieni, britanici (marii producători europeni de armament).
Influența complexului militaro-industrial nu este evidentă doar la Bruxelles. În SUA, ea este una de tradiție și perfect legală. Donald Trump l-a nominalizat pe Mark Esper, fost șef al departamentului pentru relații cu Guvernul la Raytheon, ca secretar pentru Armată. Barack Obama l-a numit subsecretar la Departamentul Apărării pe William Lynn, care a avut aceeași funcție în cadrul Raytheon. Deci nu ar trebui să ne mire rolul lui Alberto de Benedictis la Bruxelles. În schimb, ar mira și ar stârni proteste și avertismente la Washington și Bruxelles prezența unui afacerist român legat de contractele cu statul într-un scaun de secretar de stat pe la Palatul Victoria.
Să nu ne imaginam că miliardele din banii publici europeni se vor duce doar către echipamente grele pentru apărare. Industria armamentului caută profitul oriunde și, mai cu seamă, în securitate, încercând cu succes să șteargă granițele dintre tehnologiile militare și cele civile în documentele programatice ale Comisiei. Astfel, supravegherea frontierelor (devenită o prioritate odată cu valul migator) este o sursă importantă de venit: companiile private inchiriază pe milioane de euro drone și capacități de analiză a datelor.
În buzunarul cui intră miliardele
Institutul Bruegel arată cât de inegal distribuită este industria europeană de apărare și cât de inegal vor fi distribuiți și banii publici europeni pentru apărare. Italia (ca număr de companii), Germania și Franța (ca forță a companiilor) domină Europa, urmate de Germaia, Suedia, Spania. Singurele state estice cu o oarecare relevanță sunt Polonia și Cehia. Cine sunt marii jucători? BAE Systems (Marea Britanie), Airbus, MBDA, rivala Raytheon pe piața românească (companii trans-europene, unde partea leului o are Franța), Thales și Safran (Franța), Leonardo (Italia). Se adaugă peste 100 de IMM-uri de profil militar, majoritatea tot din Vest. Cifra lor de afaceri variază între 23 de miliarde și 0,5 miliarde de euro, vitală pentru economiile occidentale care au o creștere în jurul a 1-2%.
Statul controlează marile companii de apărare, în special în Franța (Thales, Safran, Nexter), Spania si Italia. În rest, marile companii sunt private. Acestea din urma au luat circa 44% din finanțarea UE pentru cercetare în ultimul deceniu.
Cine vrea arme adevarate, sa cumpere de la americani. Firmele de armament europene nu dispun de arme adevarate, ci doar de armament demonstrativ, bune doar pentru demonstratii in poligon. Industria de armament europeana practic nu exista, s-a vazut asta clar in timpul agresiunii armatei mobilizata de „viteazul” Sarkozy impotribva lui dictatorului Gaddafi, cand au terminat munitia in decurs de o saptamana, in hohotele de ras ale americanilor. Pana la urma tot Unchiul sam l-a scos de urechi pe sarkozy din beleaua in care intrase ca prostul, doar ca sa nu-si plateasca o datorie personala cu care a fraudat alegerile prezidentiale.