Băsescu: Dosarul meu de la Securitate e atât de mare că trebuie adus cu camionul

Istoricul Marius Oprea, demis de premierul Emil Boc de la conducerea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, reia, în Observatorul cultural, serialul „ascensiunii” lui Traian Băsescu, continuând, astfel, relatările întrerupte în urmă cu doi ani. În această serie, relatările fac referire la perioada de după 1989.

În 18 februarie 1992, ziarul constănţean Telegraf începea publicarea în serial a unor nume de informatori ai Securităţii, provenind, după cum s-a lămurit ulterior, dintr-un registru special al evidenţei aprobărilor date de conducerea locală de partid, la solicitarea Inspectoratului Judeţean de Securitate, pentru a folosi ca informatori anumiţi membri de partid. Acestea erau uzanţele, după ce Nicolae Ceauşescu a interzis, la începutul anilor ’70, ca membrii PCR să mai fie racolaţi sau urmăriţi de poliţia secretă comunistă fără avizul conducerii locale de partid, de la nivel judeţean sau al Municipiului Bucureşti, în funcţie de domiciliul respectivilor. „Lista cu informatorii Securităţii”, extraşi din acest Registru cu persoanele din rîndul membrilor PCR pentru care s-a dat aprobarea să sprijine munca de Securitate, a fost deschisă de la primul număr al serialului de „Băsescu Traian – ministru al Transporturilor”.

Au urmat, în episoadele următoare, şi alţii – notabilităţi locale, dar şi personalităţi vizibile, puternic mediatizate atunci, precum senatorul FDSN (viitorul PDSR) Gheorghe Dumitraşcu, fost profesor de istorie înainte de 1989. În debutul serialului, care a tulburat nopţile multor constănţeni de vază, ziarul publica poziţia 19 din registru, unde se afla numele Băsescu Traian, data sa de naştere, menţionarea locului de muncă la vremea în care a fost racolat (IEFM NAVROM Constanţa), cu menţiunea că este „sursă” din data de 5 noiembrie 1977, ceea ce presupunea deci racolarea sa la mai bine de un an de la terminarea Institutului de Marină, cînd deja era ofiţer navigator.

Momentul era unul dificil. Sensibilităţile românilor legate de fosta poliţie politică comunistă erau încă puternice. În aceeaşi perioadă, senatorul PNŢCD – Constantin Ticu Dumitrescu începuse bătălia sa publică pentru deconspirarea Securităţii, cu o largă susţinere publică, afirmînd că atîta vreme cît nu vor fi publicate numele informatorilor „ţara asta nu va ieşi din criza morală în care se află […]. Ştiţi cît de periculoşi sînt informatorii? Un informator poate ajunge ministru sau mitropolit, dar nu va putea fi niciodată un om cinstit, liber şi demn. Va fi furat de forţe oculte care nu se mai ştie în mîinile cui se găsesc acum”. Ziarul constănţean Telegraf îşi fundamenta demersul publicării numelor de informatori cu următoarea afirmaţie – exemplul ministrului transporturilor era considerat drept grăitor din acest punct de vedere –: „forţînd o conjunctură ca să-i devină favorabilă, călcînd în picioare conştiinţe, distrugînd capacităţi de transport (vezi nava «Biruinţa»), slugărind în gaşca contra-marinarului Anghelescu, permanent obsedat de ideea puterii, turnătorul Băsescu se caţără cu repeziciune în crăcile noii stăpîniri. Deturnează rezultatul unei greve a marinarilor şi devine, la scurt timp, ministru al Transporturilor. Dar aici, în acest punct-cheie, se pot obţine beneficii grave şi imediate fără riscuri. Parte pentru unii, parte pentru alţii. Închirierile de nave şi vînzările acestora se dovedesc a fi surse de venituri fabuloase” (Telegraf, nr. 23, 18 februarie 1992).

Aceasta era percepţia timpului şi a celor din oraşul în care locuise atîţia ani. Aşa era privită ascensiunea lui Traian Băsescu – din Constanţa la Bucureşti, din Aleea Zmeurei în bulevardul Aviatorilor, de la Inspectoratul Navigaţiei Civile la Ministerul Transporturilor. Din cauza scandalurilor legate de înstrăinarea flotei, condiţie în care tot mai mulţi marinari îngroşau rîndurile şomerilor, la care se adăuga şi acesta al presupusei sale colaborări cu Securitatea, Băsescu devenea impopular în propriul oraş – ceea ce l-a determinat, atunci cînd a fost cazul, să nu-şi aleagă Constanţa drept circumscripţie electorală la depunerea candidaturii pentru un loc de deputat în Parlamentul României, ci tocmai judeţul Vaslui.

Fără îndoială, scandalul public izbucnit în februarie 1992, în legătură cu acest aspect nebulos din propriul lui trecut, nu putea să rămînă fără o replică. În cele din urmă, după mai bine de o lună, Traian Băsescu confirma colaborarea sa cu Securitatea. La solicitarea unui reporter, „ministrul Băsescu a confirmat că a semnat o serie de note informative, în perioada cînd ocupa funcţia de comandant de navă”, arată cotidianul Telegraf la 8 aprilie 1992. Motivul invocat pentru această colaborare, după cum afirma Traian Băsescu, a fost că relaţia sa cu Securitatea a funcţionat „conform prevederilor Legii 23 (privind secretul de stat – n.n.) a regimului ceauşist”. O lună mai tîrziu, răspunzînd la întrebarea „vă temeţi de publicarea dosarelor dvs de Securitate?” pusă de revista Expres Magazin, ministrul Băsescu a afirmat fără echivoc: „nu am să-mi reproşez nimic […].

Nu se ştiu prea multe despre dosarele „Marcu” şi „Cîrma” – acestea, dacă e să credem Serviciul Român de Informaţii, nu au existat niciodată. La sfîrşitul lunii mai a anului 2004, în cadrul procesului intentat lui Mugur Ciuvică de Traian Băsescu, în urma dezvăluirilor legate de colaborarea sa cu Securitatea, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a transmis Serviciului Român de Informaţii o adresă prin care solicita copii ale unor documente, printre care şi dosarul de urmărire informativă (DUI) „Cîrma”, din perioada 1979-1981.

Răspunsul transmis Judecătoriei Sectorului 2 de către Serviciul Român de Informaţii, înregistrat cu nr. S/62978 din 28.06. 2004, a fost că „documentele solicitate nu au fost identificate în arhiva preluată de la fostele organe de securitate”. Ulterior, dosarul de cadre al lui Mihai Avramides demonstra că SRI a minţit atunci cînd a susţinut că dosarul de urmărire informativă (DUI) „Cîrma” nu există. Asemenea situaţii, de apărare a unui informator al fostei Securităţi, sînt utilizate de către Serviciul Român de Informaţii numai în cazurile în care respectiva „sursă” a Securităţii a rămas activă şi după 1989.

Jumătăţile de adevăr învăluie acest caz. În 18 iunie 1998, în contextul în care izbucnise un nou scandal public privind colaborarea unor politicieni cu Securitatea, care a aprins din nou spiritele (fiind aduse în discuţie cazurile vicepreşedintelui PNŢCD Vasile Lupu şi cel al ministrului Sănătăţii, Francis Barany, de la UDMR), Traian Băsescu, pe atunci vicepreşedinte al Partidului Democrat şi ministru al Transporturilor, a afirmat la o conferinţă de presă a partidului, răspunzînd unei întrebări, că a semnat în calitate de comandant de navă rapoarte către Navrom, care ajungeau apoi la Securitate. Băsescu a opinat că dosarul lui de la Securitate nu poate apărea într-un ziar, deoarece a lucrat „12 ani în străinătate” şi, din această cauză, dosarul „trebuie adus cu camionul”. El a precizat că PD cunoştea activitatea lui de comandant de navă şi că, în opinia sa, acum apar în presă doar dosarele celor care nu mai sînt „utili ser-viciilor secrete”. Ceea ce, implicit, nu era cazul său – căci dosarul de obiectiv „Cîrma” este bine păzit de Serviciul Român de Informaţii pînă în ziua de azi, dacă nu cumva a fost ars la Scăeni sau îngropat în vreun Berevoieşti mai bine conspirat. La vremea respectivă, Băsescu a refuzat să comenteze cazurile lui Lupu şi Barany, a cărui demisie fusese deja solicitată de premierul Radu Vasile – conform Mediafax din 18 iunie 1998 –, dar el a evitat să explice ce anume înţelege prin „a fi util serviciilor secrete”.