„Când nu uneltesc împotriva omenirii, evreii stau cu nasul în hârţoagele lor inspirate de diavol. Ei învaţă neostenit cum să-şi organizeze crimele”, a venit răspunsul. Nici acela nu l-a convins îndeajuns pe Al Optzeci şi optulea, care a încercat să verifice afirmaţiile lui Herlos (preluate apoi de mai toată lumea, drept informaţii aflate deasupra oricărei îndoieli). Într-adevăr, din scripte reiese că a existat un Alberto da Capia, un nobil bogat la vremea sa, o familie cu un arbore genealogic extrem de neclar şi în privinţa originilor, dar şi în legătură cu dispariţia în condiţii neclare a întregului neam. Mai departe, Ambrogio nu s-a mai interesat. De ce s-o facă?
Pe urmă, Stefano a fost găsit mort într-o pădure din Tirol şi multe dintre cauzele cu autor necunoscut i-au fost puse numaidecât în cârcă. Dorian Herlos jubila, iar castelanul de la Segrate a trebuit să admită că fostul lui chiriaş s-ar putea să fi fost în realitate evreu: prea ştia oricând să citeze din prea multe surse. Măcar atât a trebuit să admită şi Ambrogio.
Şi iarăşi: scribul n-ar fi zăbovit atât asupra celui ce şi-a spus Stefano Eximius, dacă acela, aparent simplu figurant în povestea noastră, nu ar fi continuat să-şi joace rolul chiar şi după moarte.
Între timp, Al Optzeci şi nouălea a împlinit douăzeci de ani. Era anul în care a murit regele Angliei, George I şi împărăteasa Rusiei, Ecaterina I. Evenimente care n-ar fi trebuit să joace nici un rol în viaţa de la Segrate. Ambrogio, văduv, a devenit şi mai înţelept, îşi petrecea timpul în lungi plimbări solitare prin domeniul său tot mai îngrijit, în care, după ce nu şi-a mai bătut capul în legătură cu considerentele după care socoteşte Dumnezeu sorocul oamenilor pe pământ, îşi investea întreaga imaginaţie în estetica grădinii. Aşa că la reşedinţa sa au sosit, pe rând, arhitecţi şi grădinari din Franţa, maeştrii ai peisajului rafinat, dar şi băştinaşi ucenicind pe lângă ei şi dând naştere celebrului peisaj lombard din veacul al XVIII-lea, peisaj despre care au scris, mai târziu, Cantù şi Cataneo, autori „care nici n-ar fi putut fi mai despărţiţi între ei”, după cum afirmă Rosario Assunto.
Când s-a convins, în sfârşit, că nu are cum să înţeleagă logica lui Dumnezeu, mai mult decât binevoieşte Acesta să o ofere muritorilor, Ambrogio a hotărât să nu mai aştepte o decizie atât de imprevizibilă şi să realizeze „raiul său” la Segrate, un rai după gustul şi priceperea sa. Aşa că s-a implicat în munca specialiştilor, învăţând de la fiecare şi realizând un spaţiu „cum n-a mai existat în Peninsulă de pe vremea glorioaselor timpuri ale Imperiului Roman”, după cum s-a exprimat în şoaptă episcopul Ballieri. (În şoaptă pentru că nici măcar ierarhul nu era convins că patriotismul îi îngăduie să preamărească o atât de lungă epocă păgână, prea multă vreme chiar nemiloasă cu creştinismul.) Episcopul Ballieri n-avea de unde să ştie că Al Optzeci şi optulea n-a fost în nici un caz primul dintre Cei O Sută care a încercat să creeze în curtea sa un paradis terestru. Nici măcar bietul scrib, cel atât de patologic de uituc, n-ar mai putea să-i numească pe acei strămoşi ai lui Ambrogio… Iar dacă ne întoarcem doar cu o jumătate de mileniu în urmă, dacă ne gândim la Al Şaptezecilea, la Cuviosul grădinar, facem trimitere la cu totul altceva… La cu totul altceva, deşi iubirea de frumos, fiind admiraţia faţă de sublim, este şi ea o faţă a cuvioşiei.
În grădina castelului de la Segrate, în prejma clădirii, au apărut rondourile cu flori aduse din orient, cu arbuşti de peste ocean, cu cei mai mari cactuşi care au trăit vreodată în Europa1, cu filigorii ascunse de valurile de parfum răspândite de plantele agăţătoare. Şi au mai apărut în parc şi fântâni ţâşnitoare cu ape în toate culorile curcubeului. La fel şi numeroase izvoare artificiale. Dar, mai încolo, aleile atât de savant orânduite se pierdeau în locuri aparent sălbatice, unde un pârâu „adevărat” atrăgea animalele să se adape în voie. (Domeniul castelului nu era limitat de vreo îngrădire.) Splendorile sunt, de obicei, periculoase. De nu le abordezi cu prudenţă. În nesfârşitele minunate grădini de la Segrate, se povestea că au avut loc destule incidente tragice: din pricina paznicilor prea zeloşi, din pricina plantelor care se autoapărau, din pricina unor jivine venite să se adape (dar care nu atacau niciodată oameni nevinovaţi!).
Cu timpul, grădinari celebri soseau la Segrate nu atât să înfrumuseţeze priveliştile lombarde, cât să se inspire şi să înveţe ei din faimoasele grădini ale Contelui Ambrogio. Printre ei, şi Jean-Paul. Maestru grădinar din tată în fiu, bunicul acestuia fusese dus de împăratul ruşilor departe, în noul oraş de pe Neva, unde, în fruntea unor conaţionali, a amenajat Grădina Letneya. (Grădina de vară.) Bunicul lui Jean-Paul a făcut o treabă atât de bună, încât ţarul Petru n-a mai vrut să-l lase să plece, dându-i noi şi noi însărcinări. Abia când împăratul a murit, meşterul grădinar, pretextând că e istovit şi bolnav şi că doreşte să se odihnească în cimitirul din satul său natal, a reuşit să revină acasă. Unde Dumnezeu i-a mai îngăduit răgazul să stea, ani buni, toată ziua la masa mare din curtea sa (transformată în cârciumă) şi să istorisească întâmplările cele mai minunate din ţara stranie pe care şi el a înfrumuseţat-o.
Bunicul lui Jean-Paul trebuie că a avut un mare dar al povestirii, întrucât curtea-crâşmă a fost tot timpul plină de oameni veniţi să asculte şi să bea. Iar el îşi făcea datoria şi nu-i stătea gura de dimineaţă până târziu în noapte. Bătrânului i-a murit femeia cât a fost plecat şi locuia împreună cu cei cinci copii adulţi şi cu familiile lor. Toată lumea ajuta la preparatul mâncărurilor şi la servit. Aşa că atât neamurile, dar şi muşteriii aveau ocazia de a auzi poveştile nesfârşite ale bunicului, poveşti ce parcă nu se terminau şi nici nu se repetau vreodată.
Şi, astfel, i-a venit şi lui Jean-Paul poftă să vadă cu ochii săi locurile pe unde s-au întâmplat toate minunăţiile narate de bătrân. (Nu să verifice veridicitatea lor – de adevărul vorbelor aceluia nu se îndoia nimeni.) Deocamdată, tânărul a plecat spre răsărit, în locuri unde a auzit că ar putea învăţa grădinăritul ca artă. Şi astfel a ajuns şi la Segrate.
Când „Al Optzeci şi nouălea a împlinit douăzeci de ani, era anul în care a murit regele Angliei, George I şi împărăteasa Rusiei, Ecaterina I. Evenimente care n-ar fi trebuit să joace nici un rol în viaţa de la Segrate” a notat scribul. Aşa să fi fost?
Să revenim la Al Optzeci şi nouălea! La Omul Geamăn. După cum bunul şi atât de răbdătorul cititor va remarca, lunga paranteză de mai sus a fost necesară. La vârsta de douăzeci de ani, fiul Contelui Ambrogio a devenit un bărbat bine făcut, la fel cum au fost şi ultimii săi străbuni2. Însă dacă acea asemănare fizică nu putea fi pusă de nimeni la îndoială (de pildă bărbia puternic despicată, proprie mai tuturor Celor O Sută), despre similitudini caracteriale îi e greu scribului să se pronunţe. Şi asta pentru simplul fapt că firea Celui de Al Optzeci şi nouălea nu se lăsa decriptată atât de uşor. De fapt, ea nu se lăsa decriptată defel. Ceea ce le-a produs mari probleme celor ce au intrat în legătură cu el. Cu Geamănul3. Şi asta din cauza felului său total imprevizibil de a se purta. Desigur, fiecare dintre noi a întâlnit destule persoane care se manifestă cu totul diferit în anumite medii decât în altele şi ne mai mirăm când cineva pe care credeam că l-am cunoscut îndeaproape ne surprinde că, mai ales în situaţii extreme, reacţionează cu totul altfel decât ne-am fi aşteptat din partea lui. Apoi, mai sunt şi oameni profund umili faţă de superiori şi zbiri cu subordonaţii. Sau bărbaţi de un curaj şi o hotărâre de neclintit în viaţa publică şi cârpe în faţa unei femei. Iar şirul exemplelor pare nesfârşit, culminând, desigur cu viaţa diurnă a Doctorului Hyde şi cu cea nocturnă a lui Mr. Jekyll. În cazul Geamănului, scribul crede că poate afirma cu oarecare siguranţă că nu a fost vorba despre o personalitate dublă, ci despre manifestările contradictorii ale unuia şi aceluiaşi personaj. Care a devenit doi. Un personaj Doi-într-unul. Geamănul n-a fost când Întâiul, când Al Doilea, el a fost tot timpul Doi-într-unul.
1 Într-o broşură descriind impresiile de călătorie ale lui sir John Alexander Segovia, acesta povesteşte că, în timpul şederii sale la Contele Ambrogio, a putut admira o plantă uriaşă, „de înălţimea unui cal cu călăreţ” şi care prezenta la anumite soroace nişte flori atât de parfumate încât te îmbătau cu mirosul lor. Însă, în afară de dimensiunile uriaşe ale plantei şi de mirosul răspândit de ea, ceea ce l-a impresionat cel mai mult pe drumeţul venit din Anglia a fost modul cum îşi apăra singur acel cactus florile: dacă, fiind cucerit de splendoarea culorii şi de parfum, făceai imprudenţa şi încercai să rupi o floare, planta se contorsiona toată şi îţi înfigea ţepii ei atât de adânc în mâna vinovată încât, dacă aveai noroc şi nu te omora cu totul, te băga pentru multă vreme în pat.
2 Nici chiar bunicul său, Cel Umil, nu ar fi fost lipsit de o anumită prestanţă, dacă felul său atât de servil nu i-ar fi acoperit nu numai întreaga personalitate, ci şi înfăţişarea.
3 Date fiind cele întâmplate, nemaiputând vorbi nici de Întâiul, nici de Al doilea, drept „Omul Geamăn” sau, mai simplu, „Geamănul” îl va numi în continuare scribul pe Al Optzeci şi nouălea.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.