Bastonul contelui (29)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Bastonul contelui, apărută la ED. CURTEA VECHE în 2012

Geamănul şi Jean-Paul au mai rămas în acolo până ce au simţit că nu sunt în stare de a învăţa mai mult. Pericolul de a repeta experienţa rusească era tot mai mic. Şi iar se întreabă scribul: pentru că Geamănul s-a maturizat şi n-a vrut să mai trăiască încă o dată spaima din palatul de pe insula Vasili? Pentru că şi-a adus aminte pentru ce l-a însoţit pe Jean-Paul în nord-estul continentului, iar lecţiile lui Gotfried chiar i-au schimbat preocupările? Pentru că cei doi-într-unul s-au împăcat?

Oricum, ei au pretextat că pleacă într-o scurtă excursie prin „atât de frumoasa Saxonie” şi nu s-au mai întors în Polonia. Fără a avea un motiv palpabil, au simţit că lucrul cel mai bun era din nou să fugă. Ca nişte vinovaţi, ca nişte hoţi.

Dar vinovaţi nu erau decât pentru ce au învăţat în tot acel timp, iar de furat n-au furat decât o mare experienţă de viaţă. Pe care fiecare a interpretat-o după cum s-a priceput.

Al Optzeci şi nouălea a revenit la Segrate, iar Jean Paul în Franţa, unde a ajuns, sub numele său întreg, un specialist în arta grădinilor, apreciat de cele mai înalte cercuri şi consemnat în bibliografia de specialitate¹.

Contele Ambrogio şi-a primit cu naturaleţe fiul. De parcă Al Optzeci şi nouălea nici n-ar fi lipsit atâta vreme de acasă. Stăpânul de la Segrate nu se mai exterioriza decât în prezenţa nepotului său, cu care petrecea multe ore pe zi. Însă chiar şi acele manifestări nu erau semne ale unor trăiri reale, ci doar exagerările obişnuite la adulţii care se adresează copiilor mici. (Când Al Nouăzecilea n-a mai fost copil mic, bunicul său, întreţinându-se în mod constant cu el, nu i-a putut observa evoluţia şi se comporta cu el la fel ca înainte. Ceea ce, mai târziu, l-a pus pe tânăr, de multe ori, în situaţii penibile faţă de martorii acelor scene. Mai ales atunci când martorii respectivi erau persoane străine.) Însă, în rest, nimeni n-ar mai fi putut afirma despre Contele Ambrogio că l-ar fi văzut schimbându-şi expresia feţei, indiferent de vestea pe care o primea. Şi modul său de conduită cu personalul era identic: stăpânul domeniului se purta distant, dar politicos, şi cu ultimul rândaş. Nu făcea observaţii angajaţilor, însă, dacă lucrurile continuau să nu-i facă plăcere, îl chema pe intendent, pe Ţipor, şi-i cerea fie să rezolve problema, fie să-l dea afară pe greşit. Cu oaspeţii din Milano sau în trecere prin Lombardia se comporta ireproşabil, ca un nobil de viţă foarte veche, se întreţinea cu ei, mai ales în timpul meselor, după care se retrăgea la tabieturile sale. De părăsit domeniul nu-l părăsea decât foarte rar şi pentru un timp cât se putea de scurt. Petreceri nu se dădeau la Segrate decât o singură dată pe an, la 7 decembrie, de ziua Sfântului Ambrogio. Obiceiul acesta l-a adoptat încă de pe vremea cât îi mai trăia soţia şi toţi copiii. Mai târziu, dorind să-şi poată pune în valoare grădinile, a vrut să mute data petrecerii la 4 aprilie, data consemnată drept ziua morţii sfântului. Numai că aceasta este o cutumă luterană, l-a prevenit vădit nemulţumit episcopul Ballieri. Atunci, profitând de faptul că nu este cunoscută şi data naşterii Sfântului Ambrogio, Al Optzeci şi nouălea a fixat-o de la sine citire pentru 8 octombrie, când, de regulă, vremea este încă prietenoasă şi recolta deja strânsă. De ce să nu se fi născut la 8 octombrie Sfântul Ambrozie al Mediolanului? Nici unul dintre oaspeţii erudiţi – ierarhi, călugări ori mireni – nu au adus argumente că lucrurile ar fi stat altfel. De fapt, nimeni nu s-a gândit măcar să pună la îndoială data propusă de gazda de la Segrate. Care nici cu acea unică ocazie anuală nu-şi încălca obiceiurile: îşi primea cu multă politeţe oaspeţii – chiar şi pe oamenii de rând, întrucât la 8 octombrie porţile domeniului erau deschise pentru oricine -, se întreţinea cu ei în mod cât se poate de agreabil la mese, apoi îi lăsa să „petreacă nestânjenit fiecare cu cine dorea”. Dispărea şi-şi făcea apariţia la cină şi, în timp ce avea loc balul tradiţional – în salonul cel mare pentru protipendadă, în grădină pentru oamenii de rând, fără să fie nevoie să sorteze cineva membrii celor două grupuri, ele, într-o lungă tradiţie, formându-se de la sine. Nu dansa niciodată – ceea ce îi confirma pe cei ce credeau că nelipsitul baston cu măciulie de aur din mâna Contelui avea menirea să-i ajute la mers „piciorul bolnav” -, doar uneori se retrăgea în bibliotecă împreună cu mai mulţi bărbaţi pentru o şuetă cu coniac şi ţigări, o şuetă de cel mult o oră. Cei care sperau ca acel prilej singular să le ofere ocazia de a discuta afaceri nu erau decât străinii. Ceilalţi ştiau prea bine că, de fiecare dată, Ambrogio îi tăia scurt elanul celui venit cu o propunere cu scop lucrativ: „Astăzi este Ziua Sfântului, azi nu se cade decât să prăznuim sărbătoarea, bucurându-ne de dărnicia lui Dumnezeu!”.

Castelul rămânea deschis, oricine putea să intre în care cameră dorea: de la lucrurile menţionate cu foarte multă vreme în urmă de Dorian Herlos că ar fi fost furate de Stefano Eximius, n-a mai dispărut niciodată nimic din casă. Timp de aproape 24 de ore castelul şi grădinile erau supuse unui du-te – vino neîntrerupt. Oriunde puteai găsi un oaspete dormind obosit după atâta dans, mâncare şi băutură ori o pereche căutându-şi intimitatea. Doar stăpânul era imposibil de descoperit. Iar a doua zi, dis de dimineaţa, la plecarea ultimilor oaspeţi, Contele apărea la fel de drept, de îngrijit, cu mirosul inconfundabil a parfumului său. La fel de politicos şi, în acelaşi timp, la fel de distant.

Nu numai tatăl l-a primit pe AL Optzeci şi nouălea de parcă n-ar fi lipsit decât o zi, şi cei doi câini, Rodolpho şi Giulio s-au comportat la fel ca şi înainte. Când astrologul Eximius a părăsit Segrate, în scurta discuţie de rămas bun cu Al Optzeci şi optulea, i-a spus acestuia că va veni vremea să se afle care dintre cei doi gemeni a murit şi că acel lucru se va întâmpla cu ajutorul câinilor. N-a fost singura predicţie a lui Stefano Eximius care îşi mai aştepta confirmarea şi Contele era convins că aceasta nu va întârzia să vină. Celor care se îndoiau de profesionalismul magului, după ce au răspândit în jurul său atâtea zvonuri incriminante, Al Optzeci şi optulea le spunea că astrologul n-a prevestit niciodată ceva ce nu s-a împlinit şi că doar puterea de înţelegere a celor mai mulţi ascultători s-a dovedit de fiecare dată insuficientă pentru a pricepe formulările de multe ori încifrate. Doar Geamănul, la fel ca Toma, Geamănul din Evanghelii, nu se grăbea să creadă nimic doar pe cuvânt.

Când Doi-într-unul, Al Optzeci şi nouălea, a revenit acasă, „a început să-şi petreacă şi el tot mai mult timp în grădinile castelului. Însă niciodată alături de tatăl său. Spaţiu era destul pentru ca să nu se calce pe picioare cei doi, încât se întâmpla să treacă zile întregi în care să nici nu se vadă decât la cină, deşi amândoi s-au aflat în aceeaşi vreme în aproape acelaşi perimetru. De fapt, toţi trei, fiindcă, de cele mai multe ori, Contele îşi lua şi nepotul cu el. Spre deosebire de alţi copii, Al Nouăzecilea nu-şi amintea mereu că el reprezintă centrul lumii, aşa că nu încerca să-i acapareze pe cei din jur, mulţumindu-se să asculte ceea ce i se spunea ori să se joace de unul singur. Cum să nu iubeşti un copil atât de cuminte? Bunicul se străduia să-şi clarifice gândurile prin complicate lungi discursuri despre viaţă şi despre moarte, discursuri pe care, la vârsta sa, copilul n-avea cum le înţeleagă. Cu toate acestea, punea rar întrebări, însă nici nu dădea semne de plictiseală.”

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.