București, între istorie și literatură

Bucureștiul zilelor noastre este moștenitorul direct al unui București istoric, cel căruia, de-a lungul timpului, i s-a mai spus și ,,Hilariopolis”, ,,Cetatea lui Bucur ciobanul” ori ,,Micul Paris”. Dar, indiferent cum a fost numit, el a fost dublat de un București „literar”, care a păstrat în memoria colectivă, imaginea, mai mult sau mai puțin idealizată, a unor locuri (unele dispărute acum) dar și a unor  evenimente și oameni cu totul deosebiți.

Bucureștiul este, poate, singura capitală europeană care beneficiază de un ,,certificat de naștere” înscris într-un document oficial, emis la o dată clar stabilită: în 1459, pe 20 septembrie, domnitorul Vlad Țepeș a semnat aici, în București, un hrisov prin care întărea dreptul de proprietate și îi scutea pe localnici de anumite biruri și dări. În alte acte de cancelarie, același domnitor menționează ,,Cetatea București”. Iar Radu cel Frumos, fratele și urmașul la domnie al lui Țepeș, menționează că 18 dintre cele 25 de hrisoave păstrate de la el au fost parafate în ,,Cetatea de Scaun București”.

Curtea Veche 

Veacuri la rând, viața politică din Țara Românească s-a concentrat în jurul Palatului voievodal ,,Curtea Veche”, ale cărei vestigii spectaculoase s-au păstrat până în zilele noastre, când au fost transformate în muzeu. Dar, trecând prin zonă, nu ai cum să nu simți un fior gândindu-te că, în urmă cu secole, pe culoarele și în iatacurile acestui vechi edificiu au trecut personaje despre care acum citim în cărțile de istorie. În ani lungi de săpături, arheologii au stabilit că Vechea Curte Domnească a fost modificată de mai multe ori, de-a lungul timpului, începând cu a doua jumătate a secolului al XIV-lea până la Vlad Țepeș, de la Basarab cel Tânăr și până la Mircea Ciobanul, de la Matei Basarab până la Constantin Brâncoveanu. Iar dacă l-am pomenit pe Mircea Ciobanul nu avem cum să nu ne amintim de soția acestuia, teribila Doamna Chiajna. Fiică a lui Petru Rareș, așadar nepoată a lui Ștefan cel Mare, aceasta a fost o personalitate deosebit de complexă, motiv pentru care istoricii de azi o consideră „Doamna de Fier” a Balcanilor din secolului XVI. Dar, Curtea Veche a cunoscut cea mai amplă dezvoltare pe vremea lui Constantin Brâncoveanu, când suprafaţa palatului și a grădinilor însumau 25 ooo mp și se întindea, la sud, până la râul Dâmboviţa, la vest includea străzile Smârdan şi Şelari. La nord ajungea până la vadul comercial Lipscani, iar la est ajungea în zona actualului bulevard I.C. Brătianu.  În total, Curtea Domnească din Bucureşti a fost reşedinţă domnească vreme de aproape trei secole şi jumătate. Odată cu trecerea timpului, superbul edificiu a început să decadă. O primă etapă a fost incendiul din 1718, care a lovit toate clădirile din București. Dar ,,lovitura capitală” i-a fost dată de cutremurul din 1738  în urma căruia palatul s-a părăginit definitiv, motiv pentru care a fost părăsit pentru totdeauna. Acesta este locul la care se referea Mateiu Caragiale când a scris ,,Craii de Curtea Veche”.

Excentricul Vodă Mavrogheni 

Construit între 1709 și 1714, Turnul Colței  a fost, vreme de circa două secole, un edificiu simbol al capitalei noastre: în vremea sa de glorie se ridica semeț până la 50 de metri și era cea mai înaltă clădire din București. De-a lungul existenței sale turnul a fost scena pe care s-au petrecut numeroase întâmplări, unele dramatice iar altele doar ciudate. Puține au fost, însă, cele menționate în literatură. Una dintre acestea l-a avut ca ,,erou” pe voievodul fanariot Nicolae Mavrogheni. Originar din insula Paros, el a ajuns domnitor cu ajutorul lui Gazi Hasan, comandantul flotei otomane al cărui ,,dragoman” (așadar traducător oficial) a fost. A domnit între anii 1786 și 1790 dar, izvoarele istorice ale vremii (care adeseori nu excelau prin obiectivitate) îl descriu ca pe un personaj excentric, ieșit din tiparele obișnuite ale firii omenești. Dar un anumit episoade, în care se afirmă că el ar fi fost implicat, este legat exact de ,,Turnul Colței”. Întâmplarea cu pricina este descrisă în celebrele ,,Scrisori către Vasile Alecsandri” al căror autor a fost cărturarul Ion Ghica. Epistola cu pricina este, de fapt, relatarea unei ,,victime” a lui Mavrogheni:

,,- Tăceți, din gură, nebunilor-  zise un logofăt -să ne spuie conul Ștefan cum a fost când era să-l arunce Mavrogheni de sus din Turnul Colței.

– Așa e, nene Ștefane – întrebă un fecior de boier – că Mavrogheni era arap negru, cu buza d-o palmă și cu colții scoși afară, ca de mistreț?Dumneata l-ai văzut d-aproape; se zice că avea o gură la ceafă, pe unde scotea oasele când înghițea mielul nemestecat.

– Nu e adevărat, coconașule, răspunse un logofăt bătrân; nu l-am văzut eu când trecea cu alai? Era om ca toți oamenii, atâta numai că avea dinții de oțel, uite, îi aducea saci cu rubiele și cu icosari, îi băga în gură, îi făcea praf cu dinții ș-apoi îi înghițea. Era scris pe mâni și pe picioare cu slove turcești pe sub piele, tipărite cu iarbă de pușcă, ca să nu se lipească glonțul de dânsul. Ce-a mai tras pașa de la Rusciuc până l-a omorât; numai cu iataganul i-a putut veni de hac!

– Ci lăsați să ne spuie nenea Ștefan cum a fost când era să-l arunce din clopotniță, repetă tânărul băiat.

Și Băltărețu începu povestirea:

– Era cam pe la Vinerea Mare, când mă pomenesc până în ziuă că mă cheamă vodă; zic îndată de-mi pune șaua pe cal și alerg la curte. Mavrogheni sta la fereastră; cum mă vede, se dă jos în capul scărei, sare ca o maimuță pe armăsar, parcă-l văz, bată-l Dumnezeu! cu poturi scurți până la genuchi, picioarele goale în iminei, mintean fără mâneci și legat la cap turcește. N-apucasem să mă dau dupe cal, și-mi zice: ‘Vino după mine!’ ș-o retează la fugă la deal, d-abia mă țineam de dânsul! … Dodată văd că se oprește la Colțea, descalecă, intră în biserică, se închină la toate icoanele și, când să iasă, stă la ușă și mă întreabă răstit: ‘Trimis-ai haraciul la Poartă?’ Eu îi răspunsei: ‘Da, măria-ta, dar n-am găsit mahmudele și am fost silit de am pus de a topit niște scule de aur și toată argintăria câte le aveam lăsate de unii și de alții amanet la mine, le-am făcut bulgări de aur și de argint și i-am trimis la Stavracolu ca să-i bată la tarapana cu tura de mahmudele și beșlici. Aștept din ceas în ceas să pice lipcanul cu țidula pașii de la Rusciuc.’ ‘Aferim! îmi zise, bătându-mă pe spate. Vino sus să mănânci cu mine.’ Și-o ia la fugă pe scara clopotniței. Mă suiam după dânsul gâfâind, mă gândeam la cinstea cea mare la care am ajuns și la câștigul ce era să-mi aducă știrea când s-o duce vestea prin târg că am mâncat cu vodă la masă. Când ajunserăm sus de tot, deasupra clopotului celui mare, de unde vezi omul jos numai cât o vrabie, deodată mă cheamă lângă dânsul la o ferestruie și-mi zice: ‘Ia te uită de ici; mult e până jos?’ ‘Mult, Măria-ta – îi răspunsei – de-ar cădea cineva d-aici, ar fi vai de el; nici praful nu s-ar alege de dânsul. Știi c-am visat pe sfântul Nicolae azi-noapte?’ îmi zice râzând. ‘Ești bun la Dumnezeu, Măria-ta, și d-aia a venit sfântul să te vază.’ ‘Așa cred și eu – îmi zise, uitându-se în ochii mei – dar nu știi că mi-a zis să te azvârl d-aicea jos.’ Când am auzit așa, am înghețat; mi s-a tăiat picioarele și mi s-a muiat vinele, de era să cad, fără să mai m-arunce cineva. Știam că era în stare s-o facă, fiara! Când aud încetișor un glas că-mi zice la ureche: ‘Zi-i că ai visat și tu pe Sfântul Spiridon, ți-a cerut să-i aprinzi o făclie de cincizeci de pungi de bani și că, de te-o arunca după fereastra aia, mori și rămâne sfântul fără lumânare’. Acel care-mi șoptea aceste cuvinte era Sava Arnăutul. Repetai și eu vorbele lui ca papagalul, clănțănindu-mi dinții în gură de frică. ‘Ei, dacă e așa – îmi zise atunci Mavrogheni – trimite pe Sava să-i cumpere făclia.’ Muiai condeiul în călimările de la brâu, scrisei zarafului meu din hanul ‘Sfântului Gheorghe’, și peste o jumătate de ceas Sava se întoarse cu o lumânărică de trei parale; mi-o dete în mână, făcu cu ochiul lui vodă și ne deterăm jos binișor cu toții din turn. Eram mai mult mort decât viu. Cum am ajuns acasă, am căzut la așternut și am zăcut trei săptămâni de gălbinare.”

Probabil că pungile cu bani i-or fi prins bine lui Mavrogheni, dar nu i-au ținut de cald prea multă vreme. Pe 30 septembrie 1790, el a primit vizita ,,Capugiului” trimis de Hassan Pașa, gâdele care, conform obiceiului vremii, i-a aruncat pe umăr un prosop negru, a strigat ,,Mazâl bre!” după care l-a sugrumat cu un șnur de mătase. Dar, nici Turnul Colței n-a avut parte de o soartă deosebit de bună. Marele cutremur din octombrie 1802 (despre care se afirmă că ar fi avut 8,4 grade pescara Richter) l-a afectat deosebit de grav: ,,La șapte ceasuri din zi s-au surpat foișorul din jos și cu un colț de zid, până la foișorul de piatră”. Etajele superioare i-au fost refăcute de lemn și a slujit o vreme drept foișor de foc. Cutremurele din 1829 și 1838 au lăsat și ele urme adânci. Motiv pentru care în august 1888, vechiul turn a fost demolat din cauză că structura sa era deja foarte șubredă și exista riscul prăbușirii totale în orice moment.

Teatru în vremea ,,Ciumei lui Caragea”

Istoria leagă numele lui Ioan Vodă Caragea (Ioan Gheorghe Caradja, pe numele lui de fanariot), mai ales de teribila epidemie de ciumă care i-a preluat numele. Pe 24 noiembrie 1812, Vodă Caradja, care-și cumpărase tronul plătind la Înalta Poartă  8.000 de pungi cu galbeni – echivalentul a patru milioane de lei-aur, a ajuns la București, împreună cu obișnuitul alai domnesc. Ceremonia instalării oficiale urma să aibă, însă, loc pe 12 decembrie. Dar, ca o prevestire a nenorocirilor care aveau să urmeze, chiar în acea noapte, Curtea Domnească Nouă (clădită de Vodă Ipsilanti  în 1775), a luat foc și a ars până la temelie.  Câteva zile mai târziu, pe 20 decembrie, apare și prima victimă a ciumei bubonice, adusă direct de la Stambul: un soldat din garda personală a lui Caradja. În primele pagini ale romanului ,,Principele”, Eugen Barbu a descris, într-un mod aproape poetic, declanșarea unei epidemii de ciumă, o epidemie care, în carte, este premearsă de o invazie de fluturi, de toate dimensiunile și din toate soiurile. Dar, în viața reală, ,,Ciuma lui Caragea” a fost cu adevărat cumplită: în următorii doi ani, epidemia a ucis circa 90.000 de oameni, așadar aproape un sfert din populația de atunci a Bucureștiului.

Totuși, chiar și în acele vremuri tragice a existat și un punct luminos: domnița Ralu Caragea, fiica cea mică a domnului fanariot. Dacă istoria a legat numele tatălui ei de cumplita epidemie, numele prințesei Ralu Caragea este legat de o mare realizare culturală: deschiderea primului teatru din Ţara Românescă. Ion Ghica vorbește despre Ralu în cele mai alese cuvinte: „O persoană cu inspiraţii artistice, natură aleasă, posedând gustul frumosului în cel mai mare grad, admiratoare a muzicei lui Mozart şi a lui Beethoven, hrănită cu scrierile lui Schiller şi Goethe.” Deosebit de cultivată, domnița cunoştea deja limbile franceză, greacă, germană şi turcă, iar odată ajunsă cu familia tatălui său la Bucureşti, a învăţat şi românește. Iar atunci când memorialistul Constantin Gane o evocă în monumentala sa lucrare ,,Trecute vieţi de doamne şi domniţe”, menționează că Ralu Caragea avea o mare pasiune:  „Cât despre teatru, acesta nu era pentru Rallou un mijloc de-a petrece; teatrul era pentru ea un fel de-a răsplăti cultura, de-a înălţa sufletele celor care trăiau prea lipiţi de glie, o înviere a vechii glorii elene, într-un cuvânt aproape o vocaţiune, un apostolat.” Inițial, palatul în care domnița Ralu locuia cu familia a fost transformat într-un mic teatru unde protipendada vremii se aduna ca să asiste la interpretarea unor piese de teatru ori la recitaluri de poezie.Ceva mai târziu, domnița a înființat teatrul de la Cişmeaua Roşie, primul teatru adevărat care a funcționat vreodată pe meleagurile noastre. Acesta a funcționat până în 1820 când a fost închis. Clădirea a fost distrusă de un incendiu, în 1825. Dar, activitatea teatrală din Bucureşti avea să fie reluată opt ani mai târziu,în 1833, când Ion Heliade Rădulescu și Ion Cîmpineanu au înfiinţat ,,Societatea Filarmonică”.

,,Podul Mogoșoaiei”

Tot din istorie vine și numele unuia dintre cele mai importante bulevarde din Capitală. Veacuri la rând, acesta s-a numit ,,Podul Mogoșoaiei”. Numele actual a fost adoptat abia în anul 1878, după ce trupele române victorioase în Războiul de Independență au intrat în București prin această stradă. Ceva mai târziu, în perioada interbelică, pe vremea ,,Micului Paris”, Calea Victoriei devenise locul preferat de promenadă al elitei bucureştene. Era un bulevard spectaculos, în care pietonii se amestecau cu maşinile şi cu claxoanele isterice ale automobilelor, iar agitaţia nu se oprea niciodată. De fapt, acolo era ,,sufletul” orașului. Iar asta s-a reflectat, adeseori și în literatură.Cezar Petrescu a scris un roman numit chiar așa: ,,Calea Victoriei”. Un roman dedicat Bucureștiului interbelic luxos, în care, într-un peisaj de iarnă, vitrinele opulente atrăgeau privitile trecătorilor: ,,Ninsoarea, năvala luminilor,reclamele aprinzându-se şi stingându-se absorbite de albastrul serii pretimpurii de iarnă, ca să tresară în ghirlănzile altfel colorate, roşii, verzi, galbene; soneria cinematografelor, ferestrele încărcate cu sclipitoare bijuterii, paşii elastici ai trecătorilor învioraţi de răceala blîndă şi jilavă a fulgilor. Totul dădea străzii un aer proaspăt şi festiv.” În această privință, lucrurile nu s-au schimbat prea mult: și astăzi, Calea Victoriei a rămas una dintre cele mai cunoscute străzi din Capitală. Dar şi locul în care se găsesc unele dintre cele mai luxoase magazine. Vitrine enorme, bogăţie şi istorie, toate se adună la un loc și compun farmecul uneia dintre cele mai faimoase zone ale ,,Micului Paris”.

Bucureștiul miraculos: Bucureștiul lui Mircea Eliade 

Imaginea Capitalei noastre ar fi incompletă fără Bucureștiul miraculos invocat de către Mircea Eliade. Romancier de succes dar și specialist în istoria religiilor, Eliade invocă Bucureștiul în care și-a petrecut copilăria și tinerețea ca pe tărâm fabulos, un fel de Paradis pierdut. Acum undeva, aproape de stația de troleibuz de la Piața Rosetti, pe actuala stradă Radu Cristian, dar fostă Melodiei, se află o clădire veche pe care este montată o inscripție ce menționează: ,,Aici a fost casa cu mansardă unde a creat operele de tinereţe Mircea Eliade.” Cu siguranță că marele savant a fost legat de acea încăpere pe care a evocat-o adeseori. Iar în volumul  „Memorii“ există un capitol întreg intitulat „Mansarda“: „Mă revăd în acei ani în mansardă, revăd masa de lemn acoperită cu hârtie albastră, lampa cu abajurul alb, sub care îmi împingeam cartea pe măsură ce mi se împăienjeneau ochii şi distingeam tot mai anevoie literele. Erau anii de „miopie galopantă“, după expresia unuia din oculiştii la care fusesem. Dioptriile creşteau mai repede decât aveam eu timp să-mi schimb lentilele. (…) Un pat de lemn, vopsit în roşu. Deasupra patului, prinsă bine în perete, cutia cu geam în care păstrasem cele mai frumoase coleoptere şi câţiva fluturi mari, cu aripile imaculate. În faţă, pe celălalt perete, o bibliotecă de scânduri, pe care mi-o întocmise tata.(…) Mansarda era de acum numai a mea, plină numai cu lucrurile mele.” În câteva dintre nuvelele sale, Eliade vorbește și despre strada Mântuleasa care există și acum, în zilele noastre. O stradă pe care o evocă în unele dintre nuvelele sale, precum „La țigănci“, „Pe strada Mântuleasa“ și nu numai. Despre aceasta din urmă Eliade avea să spună ,,Mă afund pe nesimțite într-o mitologie bucureșteană rămasă în adormire cincisprezece ani.” Este vorba despre un soi de ,,mitologie urbană” care transformă Bucureștiul într-un tărâm magic în care existau ,,porți ale timpului” care ar face legătura cu niște miraculoase  universuri paralele.

Altă catastrofă: ,,Epoca de aur” 

Nici secolul XX n-a fost deosebit de generos cu ,,Micul Paris”. Pe 4 aprilie 1944, în plin Război Mondial, aviația americană a bombardat Capitala precum și alte orașe mari din România. Atunci, în București au murit circa 3000 de oameni iar alți 2162 au fost răniți. Ținta vizată a fost Gara de Nord, ceea ce făcut ca toată zona apropiată acestui ,,obiectiv strategic” să fie preschimbată în ruine. Dar, în toată țara s-au efectuat 48 de atacuri aeriene dintre care 33 în timp de zi şi 15 noaptea. Urmarea a fost tragică: circa 7.700 de morţi și alţi opt mii de răniţi. Tot atunci au fost distruse, în total, peste 30.000 de clădiri. Acest dezastru a fost cu atât mai grav cu cât a venit la relativ scurt timp după catastrofalul cutremur din 10 noiembrie 1940, mișcare telurică estimată la 7,4 grade Richter. Un seism catastrofal care a ucis peste o mie de oameni iar alți patru mii au fost răniți. Iar asta nu a fost tot: atunci s-a prăbușit blocul Carlton, și au fost grav avariate blocul Belvedere de pe str. Brezoianu, blocul Wilson dar și Ateneul Român, Teatrul Național, Opera, Palatul CEC, Palatul Poștei, și Palatul Justiției. După alte câteva decenii, a urmat un alt cutremur catastrofal, tot de 7,4 grade Richter: cel din 4 matrie 1977. Atunci, în 55 de secunde, au murit l570 de oameni, dintre care 1931 doar în București. Cele mai multe pagube materiale au fost tot în Capitală, unde s-au prăbușit 33 de blocuri și alte clădiri mari. În ultimele câteva decenii, catastrofelor naturale li s-a mai adăugat încă un factor: decizia politică, decizie care s-a dovedit a fi aproape la fel de distructivă pentru fața ,,Micului Paris”. În anii ‘70-‘80, în cursul a ceea ce, pe atunci se numea ,,Epoca de aur”, s-a declanșat un vast proiect de sistematizare a Bucureștiului. A fost un deceniu cumplit în cursul căruia șapte kilometri pătrați din suprafața construită a Bucureștiului au fost făcuți praf și pulbere. Concret, în acel deceniu au fost demolate zece mii de clădiri, inclusiv unele cu valoare de patrimoniu istoric. Atunci, sub lamele buldozerelor au căzut, de-a valma, biserici vechi de câteva secole, școli și spitale alături de vechi dar superbe zone  rezidențiale care au fost înlocuite de blocuri urâte ce nu respectau nici un fel de subtilități  architecturale. După 1990, Andrei Pandele- arhitect și fotograf a constatat cu jale: ,,Bucureștiul este singura capitală din lume distrusă pe timp de pace.” Dar… asta a fost!

Ce se întâmplă acum, în zilele noastre? Nimic bun: în acest capitalism sălbatic, pentru care contează doar profitul obținut cât mai rapid, nenumărate imobile vechi, dar cu valoare de patrimoniu, au fost demolate, pentru a face loc unor coloși din sticlă și beton, construiți fără nici o noimă, în zone care ar fi trebuit să fie păstrate și conservate. Ce se va întâmpla în anii viitori? Nimeni nu are cum să știe!

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.