Bucureștiul anului 2000, imaginat în 1930

Bucureştiul a fost în ultimele două sute de ani o adevărată arenă a confruntărilor între „nou“ şi „vechi“, între oraşul care se încăpăţâna să dăinuie şi acela care s-a chinuit îndelung să prindă contur.

Confruntarea dintre „vechi“ şi „nou“ s-a purtat de la bun început între „vechile“ şi „noile“ moravuri, gusturi, moduri de viaţă. O confruntare între cei mulţi care iubesc universul patetic şi insalubru al mahalalei semirurale şi aceia care au ales să trăiască într-un model de viaţă citadin. Din nefericire, confruntarea s-a transformat în coabitare; între lux şi mizerie, între palat şi cocioabă, între universul orientalo-balcanic şi formele europene, citadine. Acest lucru a fost determinat de faptul că elementele moderne s-au aflat întotdeauna atât în minoritate culturală, cât mai ales demografică.

De la „confruntare“ la „coabitare“

Procesul de modernizare al Bucureştilor a început în secolul al XIX-lea, cunoscute fiind în acest sens reuşitele edilitar-urbanistice ale primarilor Pake Em. Protopopescu (1888-1891), Barbu Ștefănescu Delavrancea (1899-1901) și Mihail I. Cantacuzino (1901-1906), şi a fost continuat în prima parte a secolului XX. Pentru ultima perioadă amintită, primariatul lui Dem. I. Dobrescu (1929-1934) a fost punctul de plecare al modernizării edilitare. Dem. I. Dobrescu a încercat să dea o nouă definire urbană Bucureştilor.

Între 1930 și 1933, numai în trei ani, au fost amenajate două parcuri noi: „Snagovul, cu 3.000 pogoane pădure seculară, şi Băneasa, cu 250 de pogoane“. Au fost amenajate şi centrele de recreere din pădurea „Pustnicul“ de lângă Cernica şi s-a definitivat proiectul unui parc în „Valea Plângerii“ (astăzi Parcul Tineretului). Pentru a mări centura de parcuri s-a încheiat cu statul convenţia prin care s-au pus la dispoziţia Capitalei toate masivele păduroase până la 40 de km. Un proiect nefinalizat urma să devieze circulaţia „de la bufet, spre şoseaua Jianu şi şoseaua colonel Ghica“, pentru a lăsa şoseaua Kiseleff „la dispoziţia pietonilor“.

S-a prevăzut unirea Grădinii Botanice (inaugurată în 1935) cu parcul Palatului Cotroceni, unde „să facem grădina noastră zoologică“, iar palatul regal de vară să se ridice pe Dealul Piscului, „în partea cea mai pitorească a Bucureştilor“ (astăzi în zona Sala Polivalentă).

Pentru sudul oraşului s-au proiectat, pe de-o parte, un bulevard numit „Văcăreşti“ şi împădurirea dealurilor apropiate, „pentru a da mai repede bucureştenilor un loc de plimbare într-adevăr pitoresc“. Pe de altă parte, „planul fusese ca acolo (în Dealul Piscului) să ridicăm cetatea universitară care izolează pe studenţi şi îi fereşte de tentaţiile vieţii marilor oraşe“. Cartierul universitar aşezat „la Pisc“ ar fi avut în vale „parcurile şi lacurile artificiale, care se pot realiza cu mare uşurinţă“.

Din nefericire, s-a ales un alt loc, în oraş, astăzi căminele studenţeşti din vecinătatea Facultăţii de Drept. S-a proiectat ulterior, începând cu 1980, un nou cartier studenţesc în zona Grozăveşti. Deci nimic nu este nou sub soare!

Proiecte pentru „Centrul Vechi“

Dealul Patriarhiei a intrat şi el în sfera preocupărilor edilitare. Fiind considerat „singura parte pitorească din mijlocul oraşului“, se dorea a fi completat şi transformat într-un „mic Vatican român“.

Potrivit proiectului, Dealul Patriarhiei „trebuia să fie pus în axa unei esplanade, care ar fi continuat aleea actuală până la biserica Sf. Vineri“, iar mănăstirea Văcăreşti, „cu superba ei privelişte, cu frumosul bulevard Văcăreşti, ar putea fi destinată ca reşedinţă Patriarhiei noastre“, ale cărei instituţii religioase erau „înghesuite“ în Dealul Patriarhiei. În viziunea edilitarilor interbelici, Calea Victoriei era „un punct degradant al Capitalei noastre“, drept care s-a fixat o lărgime de 22 de metri.

Piaţa Universităţii urma să fie transformată „într-un Corso unde să tragem populaţia oraşului, care se înghesuie pe celelalte străzi“. O realizare mai redusă ca dimensiuni s-a concretizat totuşi între Piaţa Universităţii şi Piaţa Mihail Kogălniceanu, cu multe cinematografe, cafenele, berării, restaurante, (Corso, cabaretele Alhambra, Chat Noir, Moulin Rouge, Cişmigiu etc.).

Interesant rămâne proiectul privind strada Lipscani şi împrejurimile ei. Lipscaniul urma să fie lărgit şi transformat în stradă de arcade, care „ar trebui să fie acoperită sus cu sticlă, astfel ca să împiedice circulaţia aerului. Ea trebuia transformată într-un Corso al eleganţei feminine“.

Modernizare cu metrou, esplanade şi zgârie-nori

Către 1940, proiectele urbanistice sunt mult mai ambiţioase. Se avea în vedere eliminarea totală a locurilor virane, care urmau să fie înlocuite cu pieţe monumentale, grădini, scuaruri şi parcuri, iar pe străzile Capitalei „nu se vor mai vedea căruţe, harabale sau trăsuri“. Liniile electrice urmau să fie prelungite „până la o rază de 30-40 de km, în jurul Capitalei“, iar în centrul acesteia, se va introduce metroul.

„Piaţa Mare“ (Unirii – n.r.) urma să fie „desfiinţată complectamente“ (alături de celelalte pieţe agroalimentare). În locul „Pieţei Mari se va deschide larg perspectiva Patriarhiei spre o mare piaţă pe care se va construi un mare monument“ (astăzi se află în derulare proiectul unui astfel de monument: Catedrala Mântuirii Neamului! – n.r.).

Aprovizionarea oraşului „se va face numai din antrepozite situate în diverse cartiere ale oraşului“, iar chioşcurile, tarabele şi barăcile urmau să fie desfiinţate.

Interesant de amintit este faptul că zona Universităţii şi aceea a Casei de Depuneri (astăzi C.E.C.) deveniseră punctul unor proiecte imaginare privind construirea unor „centre de atracţie“, precum „blok-hausuri monumentale de câte 14-20 de etaje“, lucru uimitor pentru Bucureştiul interbelic, dar nu imposibil, dacă ne gândim la Palatul Telefoanelor. Astfel, clădiri precum Universitatea, Casa de Depuneri, Ateneul Român, Cercul Militar „vor rămâne modeste amintiri ale unui trecut îndepărtat şi de mult uitat“. Aceste proiecte erau socotite a fi finalizate către finalul secolului XX.

Mentalitatea şi corupţia, inamici ai urbanismului modern

Cea mai serioasă problemă a fost aceea a bucureştenilor care „au păstrat caracterul umil al ţăranului din care se recrutează. Bucureştenii sunt anarhici în faţa unei autorităţi reale şi servili în faţa autorităţilor abuzive. (…) Bucureştenii sunt descendenţii vechilor clăcaşi care au înmagazinat, de-a lungul timpului, toată umilinţa robului în faţa patronului. Bucureştii suferă de iobagismul sufletesc“. Aşadar, chestiuni de mentalitate. Până la formarea unui fond sufletesc comun şi modern, „noi nu putem zidi nimic serios pe sufletul bucureştean“.

Material realizat cu sprijinul Muzeului Municipiului București

Despre Adrian Majuru Articolele 51
Author

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*