Recent, câţiva străini reveniţi pe aceste meleaguri erau uluiţi de cantitatea de zvonuri, bârfe şi atacuri din declaraţii publice şi mărturiseau că după două zile au renunţat să urmărească ce se întâmplă. Credinţa lor că media asigură comunicarea s-a simţit, şi ea, contrazisă.
Observaţia ar putea suscita, singură, o reflecţie asupra comunicării. Nu mai insist asupra faptului că aparţinem democraţiilor actuale, iar democraţia este legată de un anume fel de comunicare – ceea ce ar putea pune pe gânduri. Plec însă de la observaţia că, la noi, despre comunicare se discută acum la fel de mult ca şi despre politică sau economie. Comunicarea a devenit specializare universitară şi sunt raţiuni să ne imaginăm că o cultură a comunicării a prins deja rădăcini. Dar mă tem că, dacă vom persevera cu examinarea, vom întâlni doar încă un paradox. După ce avem tot mai mulţi politologi, dar politica o duce din rău în mai rău, tot mai mulţi economişti, dar economia indigenă este în cea mai gravă criză, tot mai mulţi istorici, dar operele ce contează se dau în altă parte, vom constata că avem absolvenţi de studii de comunicare ca niciodată, dar în jur proliferează monologuri. În societate, de fapt, sporeşte producţia de vorbe; prea rar se schimbă argumente în vederea unei decizii filtrate de diferite minţi.
Se ştie însă ce este comunicarea? Este aceasta distinsă de alte acţiuni (de comerţul cu produse, de agitaţii de orice fel, de vociferări, de imprecaţii etc.)? De fapt, când comunicăm? Dau aici un răspuns succint, la capătul a trei precizări.
Se poate privi comunicarea pornind de la ceea ce vedem în jur: circulă informaţii, se emit păreri, se poartă discuţii. Putem proceda empiric şi admite că aceasta este comunicare, iar ea constă din transmiterea unei informaţii. Adresantul informaţiei poate da din cap, semnalizând ceva sau altceva, dar este treaba lui ce impresie are – el a fost doar informat! Lui nu i s-a cerut în vreun chip părerea.
Or, tocmai aici se deschide problema. Se crede că se comunică atunci când adresantul este fixat în tăcere sau ignorat. Nu cumva comunicarea este, totuşi, mult mai mult decât a-l lua în ţinta verbiajului pe adresant, nu cumva ea înseamnă ceva ce se atinge împreună cu acesta? În orice caz, reducerea comunicării la o informare oarecare este atât de răspândită încât se justifică întrebarea dacă nu suntem în fapt o societate în care se transmit informaţii, se mobilizează unii contra altora, se caută zgomotos ţapi ispăşitori, dar comunicarea este prea puţină.
Se cuvine procedat, desigur, altfel. Putem, bunăoară, proceda întrebându-ne “de ce comunicăm?” în societate şi observând că o facem pentru a-l convinge pe celălalt să coopereze. Adică, plecând de la scopul comunicării – care este atingerea “înţelegerii” a cel puţin doi subiecţi capabili de vorbire şi acţiune asupra a ceva. Oricare ar fi “presiunea intereselor” şi a culturii superficiale din preajmă, rămân la părerea că este mai deschizător de perspectivă să plecăm de la scop pentru a înţelege comunicarea. În definitiv, aceasta este – alături de formarea democratică a voinţei, de justiţie, de morală, de literatură şi artă – printre activităţile ce se înţeleg numai dacă se ia în seamă telosul lor. Dacă procedăm empiric, nu vom putea distinge niciodată precis între flecăreală, informare, discuţie oarecare şi comunicare. Comunicarea se înţelege pornind de la scop, desigur nu de la scopuri exterioare, ci de la scopul exprimărilor – acela al obţinerii înţelegerii dintre vorbitor şi interlocutor.
Există, însă, înţelegere şi înţelegere. Pe lume sunt cutremure, iar eu înţeleg astfel de fatalităţi, chiar dacă le regret. Pe lume se produc crime oribile şi înţeleg ştirile, deşi faptul mă revoltă. Pe lume sunt autorităţi care nu iau nici o decizie sau iau decizii aberante şi înţeleg ce se petrece, chiar dacă sunt nemulţumit. Între asemenea “înţelegeri” şi înţelegerea care este scopul comunicării rămâne o diferenţă netă. În fapt, comunicarea are ca scop mai mult decât preluarea conotaţiei exacte, mai mult chiar şi decât interiorizarea unei informaţii – ea ţinteşte la acea înţelegere ce presupune “acordul explicit şi neconstrâns” dintre cei doi.
În viaţă, ştim prea bine, nu toţi vorbitorii se exprimă pentru a obţine înţelegerea cu ceilalţi. Unii sunt preocupaţi să stârnescă îndoieli, să provoace diversiuni, să impună falsuri, să atace. Cum putem privi exprimarea cu rea intenţie, calomnia, falsificarea agresivă? Uneori acestea domină comunicarea în aşa măsură încât unii îşi pierd capul şi riscă generalizări dintre cele mai grave: lumea ar fi dominată de ermetism, înţelegerea cu altul nu ar fi posibilă, solitudinea vieţii este indepasabilă. Există filosofii pe acest laitmotiv, distribuite cu exaltare şi prizate cu apetit la noi. Sunt de părere că generalizări atât de puternice nu au o bază suficientă, din motivul simplu că în viaţă se pot întâlni şi numeroase situaţii de acord explicit şi neconstrâns între oameni.
Putem vorbi, totuşi, şi nu avem cum să ocolim faptele, de „maladii ale comunicării”. De pildă, cineva întreţine ceaţa cu formulări ambigue („suntem afectaţi de conflictele din regiune!”) sau invocă fapte selectate convenabil („ştim mai bine cum stau lucrurile, căci avem situaţia finanţelor!”) ori însuşiri îndoielnice (“ştiţi doar cum sunt, căci mă cunoaşteţi!”). Sau pretinde că are acordul altora (“toată lumea bună este de această părere!”), când mulţi gândesc invers. Sau pretinde acces rezervat la adevăr (“ştiu eu cum arată lucrurile, că doar am o funcţie!”) şi-şi declamă certitudinile de mucava. Astfel de situaţii, şi derivatele lor, sunt cercetate astăzi precis în “patologia comunicării”, care, pe fondul eşecurilor din jur, s-ar cuveni luată în serios.
Cum deosebim între normal şi patologic în domeniul comunicării? Habermas (în Vorstudien und Ergänzungen zur Theorie des kommunikativen Handelns, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1986) a arătat concludent că nici criteriul statistic (ceea ce se petrece mai frecvent este normal), nici criteriul clinic (boala somatică poate fi baza unei analogii), nici criteriul culturalist (este normal ceea ce este ritualizat în comportamente) nu permit deosebirea riguroasă (p. 227). Este nevoie de un criteriu solid, luat din comunicarea însăşi.
A doua mea precizare este aceea că în actele de vorbire prin care ajungem la înţelegere este mai mult decât exprimare verbală: este, adică, o acţiune ea însăşi complexă cuprinsă în vorbirea însăşi. Această complexitate se captează observând din capul locului ce pretindem, dat fiind scopul comunicării, atunci când exprimăm cea mai simplă propoziţie. În fapt, ce “pretenţii” ridicăm odată cu exprimarea unei propoziţii – să zicem “toamna este aproape” – fără să le explicităm neapărat?
La un inventar, pe care fiecare îl poate întocmi, se observă că ridicăm “pretenţia de inteligibilitate a exprimării” (că limbajul în care ne exprimăm este accesibil, nu derutant), de “veracitate a vorbitorului” (că spunem ceea ce efectiv gândim, nu altceva), de “adevăr al conţinutului propoziţional” (în raport cu datele factuale), de “justeţe a interacţiunii cu interlocutorul” (că îl tratăm cu respect, ca partener, nu ca obiect manipulabil). Toate aceste pretenţii sunt ridicate odată cu cea mai simplă exprimare. Nu doar unele sau altele! De aceea, comunicarea este mult mai complicată decât simpla verbalizare şi chiar decât informarea. Ceea ce înseamnă că în comunicare contează nu doar ceea ce se spune, ci şi o seamă de componente performative ce nu se explicitează neapărat, dar rămân prezente.
“Maladiile comunicării” se lasă listate, desigur, recoltându-le din viaţă, căci se petrec şi, din nefericire, sunt frecvente. Dacă asculţi, fie şi numai o oră, plângerile oamenilor privind viaţa lor în raport cu administraţia, cu ceilalţi, îţi dai seama repede cât de extinse sunt aceste maladii (pe lângă altele, de alte naturi, fireşte). Ele pot fi descrise plecând de la cele patru pretenţii pe care le ridicăm când vorbim, ca tot atâtea feluri de neacoperire (“de suspendare a satisfacerii”, se spune în pragmatica de azi), a respectivelor pretenţii.
Iau câteva exemple din experienţa din jur. De pildă, atunci când vorbitorul recurge la termeni dintr-o altă limbă, deşi ar putea exprima ce gândeşte în limba pe care o stăpâneşte auditoriul; când “omul de ştiinţă” nu-şi prezintă cercetările în termenii comunicării generale, căci nu are nimic de spus, sau recurge la formulări liricoide, neavând ceva propriu de spus; când vorbitorul dă formulări ambigue (“lumea contemporană devine dificilă!”), vagi (“ce propunem este conform proiectului nostru de ţară!”) sau contradictorii (“problemele României – nici infrastrutura, nici investiţiile, nici locurile de muncă – nu sunt deloc rezolvate, dar noi am contribuit la soluţionarea lor în timpul crizei!”), în asemenea cazuri, deci, avem neacoperiri ale pretenţiei de inteligibilitate. Atunci când vorbitorul enunţă o intenţie care nu este cea reală (“vă tăiem salariile ca să vă salvăm locurile de muncă!”), când el vrea să ascundă fapte sub pretextul că nu a fost la faţa locului (“nu am văzut cum s-au falsificat alegerile, căci la mine în circumscripţie oamenii discutau liniştiţi!”), când exprimă adeziuni la ceva doar pentru că alţii o fac (“suntem pentru politica austerităţii decisă de autorităţi!”), nu se acoperă pretenţia de veracitate. Atunci când ceea ce este permis (cumpărarea de pământ sau de case retrocedate sau de acţiuni, de pildă) ţine de economia de piaţă, dar nu este accesibil decât unora, când un comentator de radio sau televiziune invocă intimitatea sa (“vai, eu simt asta!”) sau istoria sa (“şi eu am fost pe acolo!”) ca argument în caracterizarea altuia şi amestecă trăiri subiective cu istoria relatată, când un şef invită la discuţie confidenţială persoane pe care apoi le ameninţă cu publicarea stenogramei sau a ceea ce el spune că are la mână despre alţii, pretenţia de justeţe nu este acoperită. În sfârşit, atunci când se recurge la propoziţii care nu se pot întemeia (“noi ştim bine intenţiile aceluia!”) sau nu sunt întemeiate (“stăm mai bine ca alţi europeni cu economia!”), la “susţineri facile” (glume proaste, insinuări, aluzii vagi etc.) ce au consecinţe, mai nou când se acuză oameni doar pe bază de denunţuri, când se recurge la sofisme – “ad hominem”, “om de paie”, “ad verecundiam”, cu mare frecvenţă – când se fabrică zvonuri şi documente, când se recurge la minciună şi când discuţia este simplă ocazie de propagandă, pretenţia de adevăr este cea neacoperită.
Precizarea ultimă este că ceea ce numim, la propriu, comunicare este încă şi mai complicată decât ridicarea celor patru pretenţii. Căci o comunicare – adică un schimb de exprimări soldat cu înţelegerea – nu se reduce la a formula propoziţii şi a ridica, fie şi numai tacit, pretenţiile amintite: ea include şi satisfacerea pretenţiilor. “Inteligibilitatea” se satisface atunci când se observă că locutorul şi interlocutorul dau aceeaşi conotaţie expresiilor. “Veracitatea” se satisface observând că vorbitorul nu ne minte. În materie de “adevăr” şi de “justeţe”, nu ajung însă niciodată observaţiile pe care fiecare le poate face; aici doar argumentele confirmă sau infirmă “pretenţiile”. Atunci când argumentăm un răspuns la întrebarea “este adevărată propoziţia p?” avem ceea ce se numeşte astăzi o “argumentare teoretică” sau, cuprinzător vorbind, un “discurs teoretic”, iar când argumentăm un răspuns la întrebarea “este justă acţiunea a?” avem o “argumentare practică”, respectiv un “discurs practic”. “Discursurile”, spre deosebire de orice acţiuni ce sunt la modul simplu comunicative, virtualizează valoarea de adevăr, respectiv valoarea de justeţe a propoziţiilor şi acceptă doar argumente pentru a tranşa pretenţiile de adevăr, respectiv de justeţe. Abia în urma “discursului” – înţeles ca schimb de argumente ce tranşează întrebările doar prin forţa argumentelor, în condiţii de simetrie a rolurilor de vorbitor şi interlocutor – se realizează ”înţelegerea” şi abia la acest nivel putem vorbi legitim de “comunicare”.
Să rămânem aici la întrebarea pe care am pus-o în titlu: “când comunicăm?” şi să dăm răspunsul: comunicăm atunci când cei implicaţi în schimbul de exprimări satisfac cele patru pretenţii – inteligibilitatea exprimării, veracitatea vorbitorului, adevărul conţinutului şi justeţea relaţiei cu interlocutorul. Nu mai puţin! Iar cerinţa este valabilă deopotrivă când este vorba de comunicarea cu noi înşine în deliberarea intimă (care poate fi lucidă sau autoînşelătoare), de comunicarea cu cei apropiaţi (care este autentică sau aparentă) şi de comunicarea publică (care este efectivă sau simplă ideologie). Aşa cum se poate sesiza uşor reflectând până la capăt asupra multor vociferări şi texte din jur, doar atunci şi numai atunci se lasă în urmă zvonuri, bârfe şi atacuri şi se ajunge la comunicare propriu-zisă, care este, într-adevăr, o chestiune de viaţă. Soarta umanităţii oamenilor se joacă desigur în tehnologii, economie, administraţie, politică, dar depinde de comunicare.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.