Cărți la 30 de bani și reviste de buzunar. Cum citeau bucureștenii în tramvai și acasă, în prima jumătate a secolului XX

Universul ajunsese la circa 80.000 de exemplare pe zi, iar primul volum din colecția Biblioteca pentru toți costa doar 30 de bani.

Cărți la 30 de bani și reviste de buzunar. Cum citeau bucureștenii în tramvai și acasă, în prima jumătate a secolului XX

Sursa foto: bucuresti.ro

Universul ajunsese la circa 80.000 de exemplare pe zi, iar primul volum din colecția Biblioteca pentru toți costa doar 30 de bani.

În prima jumătate a secolului XX, bucureștenii aveau de unde alege ce să citească, de la ziarul luat dimineața, în drum spre serviciu, până la romanul deschis seara, acasă. Cotidienele, revistele ilustrate și colecțiile de carte ieftină formau o piață editorială diversă.

De la tramvai la sufragerie

Într-o dimineață din anii ‘30, un bucureștean își putea începe ziua cu ziarul cumpărat pe drum și o putea încheia cu un roman, la lumina lămpii.

Între aceste două momente afla tot felul de lucruri despre lume: scandalul în care fusese prins un ministru, fotografia unei actrițe îmbrăcate într-o rochie provocatoare, rezultatele sportive recente sau episodul următor dintr-un roman început cu o săptămână înainte. Cititorul curios avea o ofertă bogată, iar tipografiile munceau cu un entuziasm care îi neliniștea doar pe cei obligați să predea ediția la timp.

O piață editorială variată

Spre finalul secolului al XIX-lea și în anii interbelici, Capitala avea deja o piață editorială bine diversificată. Marile cotidiene se luptau pentru cititori, revistele de umor își băteau joc de politicieni, iar publicațiile mondene aduceau în prim-plan vedetele vremii.

Împreună, ele desenau o hartă a preferințelor orașului, de la pasiunea pentru literatură la curiozitatea, cât se poate de omenească, față de viața altora, scrie bucuresti.ro.

Zeci de titluri într-un singur oraș

La finalul secolului al XIX-lea, presa din București atinsese o amploare remarcabilă pentru vremea respectivă. Conform Bibliotecii Academiei Române, în oraș apăreau în jur de 40 de publicații, jumătate dintre ele cotidiene. Informația era atât de abundentă încât doi vecini puteau citi ziare diferite și trage concluzii total opuse despre aceeași ședință a Parlamentului, notează sursa citată.

Universul, un ziar cu structură modernă

Printre titlurile dominante se număra Universul, înființat în 1884 de jurnalistul italian Luigi Cazzavillan. Ziarul a atras repede cititori datorită atenției acordate actualității, știrilor din străinătate și întâmplărilor de zi cu zi.

Structura lui de început ar fi astăzi ușor de recunoscut: știri transmise telegrafic, informații din Capitală, relatări din tribunale și chiar o rubrică despre bursa bucureșteană. Era suficientă o privire rapidă pentru ca cititorul să treacă de la un eveniment internațional la problemele administrației locale.

Potrivit unui studiu apărut în revista București-Materiale de Istorie și Muzeografie, încă din primul număr exista o rubrică numită „Romanul foileton”, semn că literatura pătrunsese în ziare de la începuturile presei moderne din București.

Tirajul Universului a ajuns la circa 80.000 de exemplare pe zi, conform Bibliotecii Academiei Române. Succesul a fost susținut și de suplimentele Universul literar și Universul ilustrat, care atrăgeau un public interesat și de alte teme decât politica zilei.

Adevărul și Dimineața, concurența

Unul dintre marii rivali ai Universului era Adevărul, apărut în București în 1888. Condus de Constantin Mille, ziarul și-a făcut loc pe piață prin orientarea democratică și prin atenția față de problemele sociale. Tot Mille a lansat, în 1904, Dimineața, la început o ediție matinală legată de Adevărul.

Numele nu fuseseră alese întâmplător, arată sursa citată, cu o notă de ironie: dimineața, bucureșteanul primea ziarul Dimineața, iar dacă avea destulă încredere în presă, își putea cumpăra și Adevărul.

Dincolo de glumă, rivalitatea dintre ziare a impulsionat presa de informație, iar locuitorii Capitalei au ajuns publicul unei industrii care concura zi de zi pentru atenția lor.

Sărindar, strada gazetarilor

Mare parte din activitatea gazetărească a orașului se desfășura pe strada Sărindar, azi strada Constantin Mille, în apropierea Căii Victoriei. Acolo funcționa Palatul Adevărul, inaugurat în 1898 și demolat între timp, clădire în care redacțiile și tipografiile ocupau un rol central în viața orașului.

Pe măsură ce publicațiile creșteau, Constantin Mille și-a mărit proprietatea, cumpărând inclusiv spațiile unei foste fabrici de saci învecinate.

Noul complex a fost dotat cu linotipuri, mașini care compuneau mecanizat textul pentru tipar. Era un salt important față de munca minuțioasă a culegătorilor, care puneau de mână literele de metal.

Sărindarul a ajuns astfel unul dintre centrele industriei de presă din București. Mai multe publicații importante își aveau sediul în zonă, iar vecinătatea redacțiilor aduna la un loc jurnaliști, tipografi și angajați din administrație.

O cursă contra cronometru

De pe această stradă, știrile porneau spre oraș sub forma unor pagini abia ieșite de sub tipar.

Cititorii le găseau în locurile unde se vindea presa, în localuri sau le primeau prin abonament. Distribuția conta enorm, pentru că și o informație excelentă își pierdea mult din valoare dacă ziarul ajungea târziu la cititor. Pentru cotidiene, timpul ajunsese să valoreze cât hârtia.

Interdicția din 1937

Construcția editorială din jurul Adevărului și Dimineții a trecut și printr-o istorie politică agitată. În decembrie 1937, guvernul Octavian Goga a interzis cele două ziare, pe fondul politicii sale autoritare și antisemite.

Pentru bucureșteni, dispariția lor a schimbat brusc peisajul informării: un titlu care fusese decenii la rând parte din rutina orașului a fost scos de pe piață printr-o decizie politică.

Lectura între două stații

Pentru cititor, tramvaiul era un loc aparte, deoarece drumul dintre două stații ajungea pentru un articol sau pentru răsfoirea unei publicații mici. Una e însă ce permitea o astfel de călătorie și alta ce se poate dovedi despre obiceiurile pasagerilor.

Dacă publicațiile vremii sunt bine documentate în arhivele de presă, preferințele precise ale celor care citeau în tramvaiele bucureștene sunt mult mai greu de refăcut.

Câteva indicii vin totuși din formatul tipăriturilor. Un ziar mare putea deveni incomod într-un vagon aglomerat, pe când broșurile, publicațiile literare de mici dimensiuni și revistele compacte se purtau mai ușor.

Bilete de papagal, literatură de buzunar

Un caz savuros e Bilete de papagal, gazeta lansată de Tudor Arghezi pe 2 februarie 1928. Avea doar patru pagini, fiecare de circa 32 pe 12 centimetri, iar acest format neobișnuit de îngust se potrivea textelor scurte și unei lecturi rapide. Arghezi a gândit-o ca pe un loc deschis atât scriitorilor consacrați, cât și debutanților, iar primele două numere le-a scris în întregime el.

Formatul mic era o particularitate editorială, iar chiar titlul păstra ceva din spiritul glumeț al lumii literare bucureștene.

Un număr din Bilete de papagal se citea ușor pe durata unui drum scurt, fiind, în fond, o mică porție de literatură pe care o puteai purta în buzunar.

Povești în episoade

La începutul secolului XX, romanul foileton le oferea cititorilor o experiență deosebită. Povestea era publicată pe bucăți, de obicei într-un ziar, iar urmarea apărea abia în numărul următor.

Procedeul venea din presa europeană a secolului al XIX-lea, unde romanele în episoade deveniseră o metodă de a păstra cititorii. În România, l-au preluat ziarele care voiau să îmbine informația de zi cu zi cu divertismentul literar.

Universul avea din 1884 o rubrică rezervată romanului foileton. Cititorul câștiga, pentru că odată cu știrile zilei primea și un fragment nou de poveste, însă editorul câștiga și mai mult: o poveste oprită într-un moment de tensiune era încă un motiv pentru a cumpăra numărul următor.

Literatura populară circula și independent, în volume ieftine sau în broșuri. Romanele de aventuri, povestirile sentimentale și traducerile din autori străini aveau un public atras de lecturi accesibile, iar literatura clasică putea fi descoperită prin colecțiile editoriale care apăreau în aceeași perioadă.

Cărți pe măsura oricărui buzunar

Colecția Biblioteca pentru toți, una dintre cele mai importante inițiative editoriale din România, a fost lansată în 1895 de librarul bucureștean Carol Müller și de scriitorul Dumitru Stăncescu.

Primul volum, care costa doar 30 de bani, cuprindea povești de Hans Christian Andersen, în traducerea lui Stăncescu.

Prin comparație, un ziar se vindea atunci cu 5 până la 15 bani, conform unei istorii a colecției prezentate de Radio România și de publicațiile culturale care au tratat subiectul.

Müller pornise de la modelul colecțiilor populare din Germania, mai ales de la cunoscuta Universal-Bibliothek a editurii Reclam.

Principiul era simplu și foarte eficient: literatura de calitate putea ajunge la mulți cititori dacă era tipărită în tiraje mari și vândută la prețuri accesibile.

În primii ani, unele numere au avut tiraje între 7.000 și 10.000 de exemplare, cifre remarcabile pe piața românească de atunci. Editorul Leon Alcalay a preluat proiectul în 1899 și i-a asigurat continuitatea, astfel că în 1918 colecția atinsese numărul 1.000, iar în 1934 trecuse de 1.300 de numere.

Volumele abordau domenii diverse. Pe lângă literatura română, care avea un loc important, colecția includea autori străini, lucrări de popularizare științifică și cărți de călătorie.

Inițiativa avea și o poveste legată de locul în care se născuse. Librăria lui Carol Müller de pe Calea Victoriei ajunsese un loc de întâlnire pentru oamenii de litere, iar discuțiile de acolo au ajutat la conturarea proiectului.

Una dintre cele mai longevive colecții de carte din România avea, prin urmare, rădăcini direct în București. Biblioteca pentru toți permitea formarea, pas cu pas, a unei biblioteci personale, iar câte un volum cumpărat ocazional putea face dintr-un banal raft o mică bibliotecă europeană.

Vedetele, aduse acasă de revistele ilustrate

Publicațiile ilustrate au crescut spectaculos în perioada interbelică. Fotografia ajunsese un element esențial al presei, iar cititorii voiau să-i vadă pe oamenii despre care citeau.

Printre cele mai cunoscute era Realitatea ilustrată, lansată la Cluj în 1927 și mutată în 1928 la București, în cadrul trustului Adevărul. Revista îmbina subiectele de actualitate cu articole de cultură generală, reportaje foto și teme mondene, iar în paginile ei apăreau personalități din lumea artistică și imagini din viața socială a vremii.

Fundația George Enescu a documentat, de exemplu, modul în care marele compozitor apărea în această publicație, într-un context care le permitea cititorilor să-l cunoască și dincolo de muzică.

Pentru bucureșteni, revistele ilustrate erau o fereastră spre cinematografie și spre viața celebrităților. Coperta căpătase o mare importanță, pentru că o fotografie atractivă îl putea convinge pe cititor să cumpere revista înainte de a ști ce articole conține.

Din aceeași familie editorială făcea parte Ilustrațiunea Română, cu reportaje fotografice și teme de actualitate.

Revistele mondene vizau cititorii pasionați de film și de vedete, într-o vreme în care cultura vizuală câștiga tot mai mult teren în viața de zi cu zi.

Moda și viața de familie, în paginile revistelor

Revistele despre modă și viața de acasă formau o categorie separată. În colecțiile Bibliotecii Academiei Române se găsesc titluri ca Moda și Casa, Moda nouă ilustrată și Moda șic Ilustrată, dovadă că exista o piață editorială atentă la îmbrăcăminte și la viața de familie.

Numeroasele cititoare preocupate de tendințe aflau din aceste reviste care erau stilurile momentului. Ilustrațiile arătau croiala și detaliile unei ținute, într-o vreme în care hainele cusute la croitor sau acasă erau încă des întâlnite.

Societatea urbană din România era puternic influențată de moda occidentală, iar revistele de specialitate ajutau la răspândirea modelelor. Rochia descoperită într-o revistă putea fi motivul unei vizite la croitoreasă, iar rezultatul ținea de îndemânarea ei, de materialele pe care le avea și, firește, de bani.

Aceste reviste aveau și un avantaj practic. Spre deosebire de cotidiene, care se perimau repede, puteau fi păstrate și consultate din nou, iar numerele vechi rămâneau folositoare în gospodărie, pentru modele sau pentru sfaturile practice.

Satira politică din Furnica

Umorul avea un loc bine definit în presa bucureșteană, iar printre cele mai cunoscute reviste satirice se afla Furnica, înființată în 1904 de George Ranetti și N. D. Țăranu.

Publicația cuprindea epigrame și pamflete, adesea însoțite de caricaturi, îi avea ca ținte preferate pe politicieni și pe membrii elitei și trata cu multă ironie moravurile epocii.

În primii ani de după Primul Război Mondial, Furnica lua în râs inflația, specula, corupția funcționarilor și comportramentul politicienilor.

Felul în care revista oglindea problemele sociale din 1919-1920 este analizat într-un studiu al cercetătoarei Corina Hațegan/Mașca, publicat în 2019 sub egida unui institut al Academiei Române.

Desenele aveau și ele un rol aparte. Ary Murnu și Francisc Șirato s-au numărat printre caricaturiștii revistei, iar lucrările lor dădeau comentariului politic o formă vizuală. Uneori, chiar redactorii aveau idei care ar fi meritat să devină subiect de presă.

În primul an de existență a revistei, Ranetti și Țăranu au deschis în Cișmigiu un local pe care l-au numit Cârciuma Furnica.

La inaugurare, consumația a fost gratuită, iar seara proprietarii s-au declarat falimentari.

Almanahurile, publicații de păstrat

Pe lângă ziare și reviste, editorii români produceau almanahuri, publicații menite să fie folosite o perioadă mai lungă. Un almanah reunea într-un singur volum texte literare și materiale informative, gândite pentru a fi păstrate și recitite.

Almanahul presei române este un exemplu concret, edițiile sale din 1926 și 1928 aflându-se în colecțiile digitale ale Bibliotecii Centrale Universitare din Cluj-Napoca. Un almanah era citit în alt ritm decât un ziar.

Dacă cotidianul relata evenimentele recente, volumul anual putea fi luat de mai multe ori în mână.

În casele unde publicațiile erau păstrate, almanahurile stăteau alături de cărți, iar unele serveau drept sursă de informații pentru familie sau doar ca lectură de răsfoit.

Ele arătau și preocuparea editorilor pentru tipărituri care să-și păstreze valoarea după ziua în care fuseseră cumpărate.

Astfel, almanahurile completau oferta editorială a Capitalei, la jumătatea drumului dintre carte și revistă, într-un format potrivit lecturii de acasă.

Scriitori în redacții

Între presa bucureșteană și literatură exista o legătură strânsă, iar câțiva dintre cei mai importanți scriitori români au lucrat în redacții sau au scris în periodice. Ion Luca Caragiale s-a implicat în proiecte de presă umoristică, printre care Moftul Român, publicație legată astăzi de satira sa la adresa societății.

Caragiale înțelesese foarte bine câtă materie literară oferea viața publică a Bucureștiului, iar discursurile politicienilor, purtarea micilor funcționari și conversațiile din oraș îi erau o sursă continuă de inspirație.

Cu Bilete de papagal, Tudor Arghezi a ales o altă cale, mizând pe textul scurt și pe intervenția literară rapidă.

Gazeta avea și o latură editorială neobișnuită, pentru că primele numere au ieșit din atelierul amenajat în curtea casei lui, acolo unde se află astăzi Casa Memorială Tudor Arghezi. Prima serie s-a încheiat în august 1929, după 460 de numere, iar publicația a mai fost reluată pentru scurt timp în 1930.

Scriitorii publicau în ziare, comentau actualitatea și luau parte la dezbaterea publică, iar cititorii îi puteau urmări în fiecare săptămână sau chiar zilnic, până la apariția următoarei cărți.

Bibliotecile și rolul librăriilor

Cărțile circulau prin București și cu ajutorul bibliotecilor, instituții care le dădeau cititorilor acces la volume pe care nu și le-ar fi putut cumpăra. Un reper era Biblioteca Fundației Universitare Carol I, inaugurată în 1895 pe locul unde se află azi Biblioteca Centrală Universitară, în Piața Revoluției.

Biblioteca a devenit un loc de studiu, într-o perioadă în care cererea de carte era alimentată de dezvoltarea învățământului superior și a vieții culturale din Capitală.

Cititul în bibliotecă era însă altfel decât cel din tramvai sau din cafenea, pentru că omul venea pentru o anumită carte sau ca să se documenteze și avea la dispoziție un spațiu amenajat pentru studiu.

Și librăriile aveau un rol cultural. Cazul librăriei lui Carol Müller de pe Calea Victoriei arată cum un astfel de loc putea aduna scriitori și editori. Volumele ieftine ajutau, la rândul lor, la formarea bibliotecilor particulare, iar o carte cumpărată putea fi păstrată mult timp, dăruită sau împrumutată unor cunoscuți.

Lecturi diferite pentru publicuri diferite

Varietatea publicațiilor arată, potrivit sursei citate, că publicul Bucureștiului interbelic avea interese foarte diverse. Cine era preocupat de politică își putea cumpăra un cotidian de opinie, pasionații de teatru aveau Rampa, publicație dedicată vieții artistice și culturale, apărută în 1911, iar iubitorii de literatură puteau citi revistele de specialitate sau colecțiile de carte ieftină.

Satira atrăgea cititori care voiau să-i recunoască în caricaturi pe protagoniștii zilei, pe când revistele ilustrate aduceau acasă chipuri cunoscute din film și din lumea artistică.

Oferta reflecta și diferențele de educație și de venit dintre locuitori. Accesul la lectură ținea de alfabetizare, de prețul publicațiilor și de timpul liber, iar alături de Bucureștiul cititorilor pasionați exista un oraș în care o parte a locuitorilor își permitea mult mai greu cărți sau ziare.

Chiar și așa, dimensiunea pieței editoriale arată că presa ajunsese o afacere serioasă, iar interesul pentru citit putea susține publicații cu tiraje mari.

 

Citește și: Cum a evoluat Bucureștiul în perioada interbelică

Distribuie articolul pe:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.