Ce avem de când suntem republică?

Între Crăciun şi Anul Nou, în 1947, oamenii, chiar îngrijoraţi de cele ce se petreceau în ţară sub ochiul vigilent al emisarilor lui Stalin, erau totuşi pe la casele lor ca de sărbători. Moment potrivit ca să se impună Regelui Mihai de toţi iubit să abdice. Şirul voievozilor, al domnilor şi al regilor României Mari trebuia să fie întrerupt ca să se împlinească vrerea celor mari, fermecaţi (?) de despotul comunist.

Nu am primit doar o nouă formă de guvernământ, ci şi o multitudine de „cuceriri” ale sistemului bolşevic.

Intoleranţa atroce sau îmblânzită faţă de tot ce nu este propriu ”partidului” la putere. Intoleranţa a mers până la suprimarea celor cu altă opinie, în vremea stalinismului. Dar nu altfel a debutat republica franceză după revoluţia din 1789…

Decurgând de aici, în locul unei atitudini civice cum s-ar fi cuvenit, a apărut individualismul, fiecare asigurându-se de un aranjament cu puterea.

Principiul egalităţii în perioada republicii a dus la scăderea nivelului de educaţie, standarde la firul ierbii erau în vigoare pentru evaluarea celor agreaţi.

L. Boia¹ spunea că „românii cu handicapul lor cultural s-au dovedit a fi o pastă moale, la discreţia modelatorului comunist”.

Mă simt obligată să contrazic două afirmaţii ale lui Lucian Boia ce se vor bine argumentate: procentul de oameni care au absolvit şcoli primare era de 57% din populaţie în 1930 şi domnia sa îi compară cu cei doi soţi ce au reprezentat republica noastră un sfert de veac! Pot aduce argumente contrare – în Muntenia sau în Ardeal şi în Dobrogea am cunoscut nemijlocit absolvenţi de şcoli săteşti de dinainte de „reforma învăţământului”, care puneau în dificultate elevi de liceu. Cât despre calitatea învăţământului din „iepoca de aur”, ar trebui să ne amintim că era penalizat profesorul care îndrăznea să lase corigenţi sau repetenţi, chiar dacă nu ştiau să scrie şi citească.

Desigur, nu eu voi generaliza răul, şi în epoca instaurată prin călcarea regimului sovietic, au existat oameni care au înţeles să-şi facă onest datoria de dascăl în ciuda opreliştilor.

Ceea ce nu se poate nega este faptul că românii fără de carte aveau o educaţie în spiritul tradiţiei orale. Să nu uităm că Ţările Române au supravieţuit fără să aibă un învăţământ pentru popor, până foarte târziu. Cultura orală, transmisă din tată în fiu şi şi prin contribuţia specială a mamei, a făcut să se producă fenomenul de neexplicat altminteri al creării unei elite intelectuale de mare calitate, la care a contribuit în mare măsură copilul de ţăran, al unui ţăran „analfabet”! (Asta s-a petrecut în secolul XIX, când un domn de origine germană a pus la cale modernizarea ţării pe care a fost chemat să o guverneze!)

Comuniştii au decretat din start această cultură populară tradiţională drept una retrogradă şi au înlocuit-o cu una în care valorii i se substituia obedienţa oarbă faţă de sistem.

În ceea ce priveşte des afirmata lipsă a opoziţiei faţă de manipularea comunistă, se poate recurge la cifra celor întemniţaţi sau ucişi şi mă refer doar la ţăranii şi muncitorii care şi-au manifestat cu demnitate respectul faţă de proprietate şi valorile tradiţionale.

„Pasta moale” a fost creată cu presiuni diabolice din toate părţile.

Românii au devenit victime ale unui sistem de represiune creat de Lenin şi Stalin şi transpus în viaţă de cei mai lipsiţi de calităţi şi principii. Din nenorocire pentru românii ostili „bolşevismului” de când acesta a început a-şi face loc în lume, lipsa unui număr suficient de comunişti autohtoni, i-a făcut pe cei exportaţi de „tătucul” Stalin să recurgă le cei mai slugarnici şi mai necivilizaţi dintre cei care au trecut prin şcoală fără să îşi însuşească o brumă de cultură. E drept că şi-au însuşit curând gustul pentru putere şi lux, ceva mai puţin ostentativ, căci exista o lege 18² care se aplica uneori chiar şi oamenilor de partid…

Poporul, clasa muncitoare era forţa conducătoare şi îşi manifesta „forţa” prin vot obligatoriu. Am fost învăţaţi deja la alegerile din 1946 că nu contează ce se votează, ci ceea ce se numără, atunci când votul covârşitor acordat Partidului Naţional Ţărănesc, văzut ca principala opoziţie la comunism, a fost transformat fără nici un scrupul în victoria blocului comunist.

Ulterior candidaţii unicului partid (al întregului popor!) erau votati cu unanimitate, căci oricum nu aveau contracandidaţi…

O ţară cu un popor captiv, plătit ca să îşi asigure traiul la nivelul minim, căci partidul avea la începutul republicii de plătit „despăgubiri de război” şi ulterior nevoia de a construi „cea mai perfectă societate”… Exista o vorbă şoptită că dacă ei se fac că ne plătesc şi noi putem mima munca. Mai ales că activiştii, cei care transmiteau directivele, primeau cât să îşi satisfacă toate mofturile în magazine speciale şi la preţuri la fel de speciale. Noi, mai ales din a doua jumatate a anilor ‘70, ajunsesem să nu avem pe ce da salariul deoarece pe rafturi găseai oţet, muştar, „adidaşi”³. Raţia lunară era de 100 gr unt, 7 ouă, ½ kg carne, zahăr şi ulei de persoană. În rest se „băga” câte ceva şi se formau cozi nesfârşite pentru câte un pui sau cafea adevărată! Asta la oraş, căci ţăranii care au trecut prin faza cotelor împovărătoare şi au fost „convinşi” să-şi dorească intrarea în cooperative, aveau magazine şi mai precar aprovizionate. Ei ajunseseră să care pâinea de la oraş şi asta când nu se făceau oprelişti speciale!

Familia a trebuit subminată prin orice mijloc; nici măcar tradiţionala masă în familie nu era îngăduită căci nu se potriveau în nici un mod orele de masă ale copiilor şi părinţilor, iar duminicile şi sărbătorile erau de obicei dedicate muncii voluntar-patriotice sau altor manifestări la fel de „voluntare”. Cine mai ştie cât de benefică este pentru educaţia copiilor participarea alături de părinţi la ritualul mesei? Nu trebuie bucate deosebite ca familia să se simtă împăcată şi să se nască acea legătură între generaţii, acel sentiment al apartenenţei la un grup indisolubil.

Am avut chiar „norocul” să minţim de dimineaţa până rămâneam cu noi înşine. De la cel din urmă ţăran până la cei din Marea Adunare Naţională, toţi trebuiau să spună acelaşi refren. Trebuia să îţi negi convingerile, să proslăveşti ceea ce ţi se impunea să fie proslăvit, să afirmi că negrul este acea culoare care avea girul puterii… Pentru unii minciuna a devenit mod de a trăi. Unii au pendulat între obligaţia de a se conforma şi nevoia de a se apăra de represalii, căci acestea erau foarte bine cunoscute, chiar dacă Securitatea bătea la uşă în plină noapte…

Am avut însă şi momente în care am sperat că se poate schimba în bine sistemul, chiar dacă era tot democraţia populară la bază. În 1968 am sperat că nesupunerea faţă de Pactul de la Varşovia va avea urmări radicale. Iluziile s-au spulberat rapid, chiar dacă accente de naţionalism ne mai ungeau rănile produse de internaţionalismul comunist.

Raportările falselor succese a insuflat omului convingerea că „merge şi aşa”. S-a ajuns la o formă paroxistică, toată lumea ştia că trebuie să prezinţi realitatea aşa cum se dorea să fie văzută. Izolaţionismul şi secretomania i-au făcut pe oameni să creadă că nu se vor descoperi minciuna şi falsul.

S-a creat o falsă imagine de prosperitate, lumea primea locuinţe în blocurile construite peste tot, uzine s-au construit, chiar dacă produsul nu era competitiv şi rămânea pe stoc.

A existat totuşi o minoritate care şi-a păstrat credinţa şi principiile şi a făcut posibil mersul înainte, chiar cu piedicile ideologice şi de sistem. Am ajuns să fim mulţumiţi dacă puteam munci aşa cum am învăţat, chiar dacă partidul atotştiutor fixa termenii. Şi poporul acesta cu toate constrângerile a supravieţuit şi a făcut câteva performanţe în fiecare domeniu de activitate.

Ei, dar am trecut la republica postdecembristă, care ne-a trasat „dezvoltarea” în cadrul „democraţiei originale”. Şi aşa a şi fost!

Iniţial puterea instalată (unii i-au zis emanată) a acordat o sumedenie de „drepturi băneşti” poporului chiar dacă mai tot timpul nu se lucra căci „politica” se făcea în stradă şi la televizor. Peste mentalitatea celui care se făcea că munceşte, s-a adăugat convingerea că statul trebuie să tot dea…

Libertatea, de după jertfa românilor din decembrie 1989, a fost înţeleasă cu premeditare ca haos, nimeni nu s-a preocupat a face un inventar şi o evaluare a ceea ce s-a produs de către popor în anii republicii de democraţie populară şi ai celei socialiste.

Poporul, prin aleşii săi din „dumineca orbului”, perpetuaţi prin transformări succesive pentru a manipula necunoaşterea în ale politicii după dictatura comunistă, a ajuns să îşi risipească bruma de capital pe care o crease şi exista în ţară. Totul a fost „privatizat” în aşa fel că nu s-a mai dezvoltat nimic din ceea ce existase, bun sau rău, totul s-a distrus, cei care avuseseră un loc de muncă au ajuns pe drumuri. După ce deveniseră proprietarii locuinţelor primite de la stat, acum, lipsiţi de un câştig cu care să-şi plătească întreţinerea, sunt deposedaţi de locuinţe. Numărul celor care bat oraşele fără un acoperiş deasupra capului a sporit îngrozitor. Familii fără mijloace materiale nu pot susţine cheltuielile necesare mersului la şcoală al copiilor lor. Cei mai activi au căutat de muncă în Europa, lăsându-şi copii şi părimţii să se descurce cu ceea ce le pot trimite de acolo.

Suficienţa şi impostura au câştigat locul de frunte în societatea noastra republicană; în disperare de cauză, cei care nu s-au acomodat noilor „criterii de promovare” profesională şi socială au devenit specialişti de marcă prin ţările lumii.

Cele câteva valori reale rămase în ţară sunt pradă disperării neputincioase în faţă nepotismului şi clientelismului generalizat în şi mai mare măsură decât în epocile anterioare, căci, nu-i aşa, suntem într-o ţară „liberă” de orice principii şi valori.

Pe toate canalele se răspândesc violenţa, sexualitatea excesivă şi bârfa de cea mai joasă speţă. Drogurile şi alcoolismul au ajuns să se răspândească până la elevi… O populaţie ajunsă în această stare de sărăcie şi de descreerizare prin acţiuni deliberate nu poate în nici un caz să îşi concentreze energiile pentru a-şi exercita dreptul suveran.

Am ajuns o ţară îndatorată ca să avem ce consuma. Întrebarea este până când poţi trăi fără să produci nimic.

Cum poţi crea un viitor fără o strategie de ţară, fără a antrena întreaga societate să-şi pună în valoare creativitatea?

În 25 de ani, cei care au clădit o nouă republică la fel de ilegitimă ca şi cea creată de puterea sovietică ne-au dovedit cu prisosinţă că această formă de guvernământ nu garantează dezvoltarea unei naţiuni, ba favorizează prin manipularea majorităţii supunerea acesteia şi blochează reala dezvoltare a ţării.

La al patrulea preşedinte de republică, ales ca urmare a trezirii spiritului de dreptate şi de acţiune, avem a treia oară nădejde. Am sperat că revolta românilor din 1989 va produce schimbarea, apoi am sperat ca schimbarea va fi realizată de partidele istorice din Convenţia Democrată.

Acum a treia oară – nici de această dată nu va reuşi schimbarea dacă nu vom înţelege că fiecare din noi trebuie să se implice, să îşi aducă contribuţia pe bucăţica sa de competenţă la complicata sarcină de a schimba mentalităţi, de a repune valoarea la locul sau, de a reclădi educaţia, de a face o economie performantă. Poate prin redobândirea respectului de sine şi prin cunoaşterea propriei istorii vom considera că pentru a reintra în adevărata legitimitate avem nevoie de o monarhie constituţională.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.