Celebrul teatru La Comédie de Genève a făcut anul acesta pariul de a programat de două ori cele Trei surori ale lui Cehov. O primă dată la început de stagiune şi o a doua oară acum, la început de an. Cu această ocazie am fost invitat să particip la o dezbatere şi să asum semnătura unei cărţi consacrate lui Cehov, editată în Elveţia şi tradusă la Nemira, editura inimii mele.
Versiunea braziliană a lui Christiane Jatay o văzusem deja la Paris, fără a fi fost complet convins: spectatorul asista la o reprezentaţie a textului şi, apoi, pe ecran, la o reluare a sa în versiune filmică. Această dublură pare a fi lipsită de surse noi de informaţie, e un remake ca şi cum viaţa ar fi o „eternă reîntoarcere”. Poate sunt eu sceptic şi devenit „reacţionar”, dar asemenea adaptări mi se pare că nu produc nimic memorabil. O regret şi mă întreb! Scopul pare a fi „surpriza” ce derutează relaţia cu textul, surpriza ce suscită ecouri publicitare!
Acum. asistam la o reprezentaţie „specială” a capodoperei cehoviene: un regizor rus, Koulyaguine, o propune, de astă dată, în versiune „surdo-mută”. Aceasta a produs ceea ce se numeşte azi o „furtună mediatică”. Spectacolul a traversat Europa, de la Paris la Sibiu! Pierduţi la Novosibirsc, actorii teatrului au învăţat pe decursul unui an limbajul semnelor şi prezintă textul în acest mod plastic, lipsit de sunete şi de… cuvinte!
Ceea ce surprinde e caracterul arbitrar al deciziei regizorale, niciodată motivată „dramaturgic”: de ce surdo – muţi ŞI de ce nu orbi sau ologi? Apoi, pe parcursul spectacolului, anumite soluţii sunt pertinente, chiar emoţionante, dar mereu pe acel fundal a nemotivaţiei originare. Poate cea mai semnificativă reuşită, pentru mine, a fost aceea când Irina, sora cea mică, neputând striga „La Moscova! La Moscova!” e constrânsă să înscrie cuvintele în caietul ce-i serveşte de Jurnal. De asemenea, tristeţea celei de a doua surori, Maşa, care, la Cehov, îşi asumă melancolia printr-un refren muzical constant reluat, aici o exprimă prin sunetele stridente ale unui fluier… un apel ce, nouă, ne ţiuie în urechi! Pe de altă parte, spectacolul, pornind de la convingerea că surzii nu percep intensitatea sunetelor, face să răsune la maximum muzica fanfarei în momentul plecării sau exasperează zgomotul mobilelor sparte de doctorul Cebutîkin ce se pregăteşte de migrare ca soluţie de viaţă. Dar, înainte de a o lua pe drum, soluţie de salvare, el îşi distruge propriul apartament de la subsol! Ici şi colo, intervin surprize, derutante uneori, emoţionante deseori, dar mereu marcate de această pertinenţă a proiectului iniţial.
În dezbaterea care a urmat, mulţi spectatori si-au manifestat acordul cu spectacolul. Uneori, prin simplă supunere faţă de regizor şi de soluţia neaşteptată propusă. Poate cea mai interesantă ipoteză a fost formulată de o persoană în contact direct cu Novosibirsk-ul, „oraş militarizat” spune ea, oraş supravegheat unde străzile sunt strict supraveghetate şi oamenii constant suspectaţi. De aceea ei vorbesc încet… Observaţie interesantă. Dar, răspund eu, „regia trebuie să ne informeze, să ne dea codurile. De ce nu se aude nimic… De exemplu, doi poliţişti care se situează pe marginea platoului ne-ar putea invita să „interpretăm” politic tăcerea spectacolului. Altfel, dezarmaţi, noi suntem pierduţi”. Şi apoi, continui „a vorbi în şoaptă nu e sinonim cu a adopta limbajul semnelor”.
În prezenţa unei scriitoare reputate, conversaţia a continuat şi ea, discret, mi-a mărturisit: „V-am citit cartea despre Cehov. Sunteti francez”. Cum să interpretez această probă de integrare?
Apoi, conversaţia, înaintea semnăturii de carte, s-a concentrat asupra „melancoliei” cehoviene ca susbstrat al piesei unde cele trei surori reunite se înlănţuie, se zbat şi. cu strigăte mute, îşi lansează teribila dorinţă de a reintegra acest oraş pierdut: Moscova!
Revenit la Paris, l-am întâlnit pe Peter Stein care a montat cea mai împlinită variantă a piesei şi, împreună, descopeream detalii absente din spectacolul rus, dar mai ales recunoşteam organizarea muzicală a Surorilor. Tot aşa cum, de mult, Peter Brook cita fraza unui compozitor român, colaborator al său, Marius Constant, care îi spusese: „Livada de vişini e compusă ca o sonată”. Teatrul cehovian e un „teatru de cameră”!
Excelenta critica Maestre! Cu ” Cehov in Elvetia ” mi-ati adus aminte de o poveste: Brejnev a convocat pe cei mai talentati pictori din URSS si a comandat un tablou care sa-l reprezinte pe Lenin in Polonia. Pictorii au obiectat ca trebuie sa respecte adevarul istoric, dupa care Lenin n-a fost niciodata in Polonia. Totusi, un pictor a acceptat sa realizeze tabloul. Dupa o luna, termen dat de Brejnev, tabloul a fost dezvelit. Cuprindea o scena de amor. Cine e barbatul? El este Trostski, adversarul politic al lui Lenin. Si femeia? Femeia este Nadejda Krupskaia, nevasta lui Lenin. Pai, Lenin unde e? Lenin e in Polonia!