CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (27)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (Mielul Domnului) apărută la Editura Curtea Veche în 2013

AL NOUĂZECI ŞI ŞASELEA

(1854 – 1937)

Peter-Pierre – „Dandy de la Paris”

Important nu-i ce vezi, important este ceea ce îţi imaginezi că vezi

Iată cum, în lungul drum pornind din „hăul istoriei” ascuns în miticul Babylon, scribul a ajuns la bunicul bunicului Celui de Al O Sutălea! A amintit scribul de mult, în Argumentul întregului ciclu: „Cel de al doilea război mondial ni se pare apropiat [celor din generaţia scribului] pentru că îl cunoaştem prea bine din descrierile părinţilor. Primul război mondial ni se înfăţişează de asemenea ca un eveniment real, deoarece ne-au istorisit destule bunicii noştri despre el. Evenimentele anterioare acestor poveşti se întunecă brusc. Cine dintre noi ar mai putea să spună cum zâmbea bunicul bunicului, data zilei sale de naştere sau culoarea ochilor lui, mai cu seamă dacă bunicul acela al bunicului n-a făcut fapte cu totul ieşite din comun în viaţă? Cunoştinţele noastre directe se opresc, de regulă, după trei generaţii. Ele se sfârşesc la fel de neaşteptat ca şi cum din clipa aceea ar fi vorba despre un strămoş din evul mediu sau din negura antichităţii. Chiar dacă unele date ar putea fi descoperite ceva mai uşor în legătură cu străbunicii decât cu strămoşii timpurii, sentimentul la apartenenţă este la fel de indefinit faţă de unii ca şi faţă de alţii, comparativ cu firele ce ne leagă de un bunic, care eventual a mai apucat să ne mai şi ţină pe genunchi. Iar antichitatea…, antichitatea o mai poate concepe doar raţiunea. Raţiunea eventual încălzită de suflet. Cine mai păstrează azi sentimentele de filiaţie faţă de, să zicem, contemporanii lui Nabonaide, ultimul rege al Babylonului?”

Iar acum am ajuns la bunicul bunicului Celui de Al O Sutălea! Departe, în faţa ochilor noştri, licăreşte prezentul. Căutând prin ceasloavele arhivelor, cu puţin noroc, putem să dăm de proprii strămoşi de a patra stirpe, contemporanii Celui de Al Nouăzeci şi şaselea. Despre aceşti străbuni n-ar fi exclus să mai aflăm poveşti transmise de către cei ce nici ei nu i-au mai cunoscut, însă care le-au auzit din „primă sursă”. Asemenea poveşti, de nu conţin întâmplări cu totul excepţionale, se află la limita memoriei. Unele aparţin unor confuzii între diferitele umbre ale trecutului, multe dintre ele sunt mai puţin veridice chiar decât evenimente desfăşurate cu secole în urmă – acelea măcar, dacă s-au păstrat atâta vreme, au devenit istorie. Şi, atunci, cine să le mai conteste?

Faţă de bunicii bunicilor fie că nu mai percepem nimic, fie că sângele din venele noastre simte nevoia să-şi cinstească originile şi trezeşte în noi duioşie. O duioşie faţă de noi înşine prin cineva pe care-l recunoaştem aşa cum ni-l dorim să fi fost. A fost bunicul bunicului nostru acel cineva?

Chiar dacă nu l-a cunoscut personal pe Al Nouăzeci şi şaselea, bunicul bunicului nostru a întâlnit o persoană care parcă l-a cunoscut. Parcă. Chiar şi bunica acelui personaj, venerabila doamnă Ana, îşi mai amintea vag de o întâmplare povestită de către bunicul ei şi în care şi-a făcut loc şi Al Nouăzeci şi şaselea.

Al Nouăzeci şi şaselea a fost un personaj. Cineva din casă l-a cunoscut. Ori măcar a cunoscut pe altcineva care l-a cunoscut pe Al Nouăzeci şi şaselea. Iar dacă scribul va aminti o faptă mai deosebită a Celui de Al Nouăzeci şi şaselea, o faptă despre care bunicul bunicii n-a spus nimic, atunci bunica va da din cap şi va remarca pe un ton cât se poate de hotărât: „Aşa ceva nu pot să cred. Despre aşa ceva nici n-a fost vorba în poveştile bunicului. Aşa ceva nu poate fi adevărat!” Ca şi girafa care nu poate fi decât personaj de poveste pentru cine n-a avut prilejul de a o admira cu proprii săi ochi.

Doamna Ana, o bunică şi ea – şi totodată o femeie cu totul respectabilă – pe care, copil fiind, scribul a mai cunoscut-o personal, spunea despre Al Nouăzeci şi şaselea că ar fi fost amintit în casa ei părintească drept „Dandy de la Paris”. Fusese o fetiţă atunci când, referindu-se societatea părinţilor ei la cineva „enervant de elegant”, era adus în discuţie acel „Dandy de la Paris”. Ea n-a prea priceput exact la ce se referea trimiterea, însă a tras concluzia că trebuie să fi fost vorba despre ceva extrem de caraghios. Şi când, după atâţia ani, amintea despre „Dandy de la Paris”, o făcea întotdeauna acompaniindu-şi vorbele cu hohote sănătoase de râs. Bine, dar cine era acel „Dandy de la Paris”? o întrebau cei mai tineri. Iar ea, tot cu gura până la urechi, rostea numele Celui de Al Nouăzeci şi şaselea. Şi, fără să ştie nici ea exact de ce, se scutura de râs.

Mama Celui de Al Nouăzeci şi şaselea n-a avut încă nici şaptesprezece ani, atunci când a născut primul copil, iar tatăl n-a împlinit nici el optsprezece. Băiatul se trăgea dintr-o familie faimoasă. În partea părintelui său, putea dovedi mai mulţi eroi:

▪ tatăl – celebrul medium Raul–Olfert, viteazul apărător al Comunei din Paris;

▪ bunicul – „omnipotentul general” austriac Simon, „Nostradamus din Viena”;

▪ străbunicul – Pip, „Înţeleptul Lombardiei şi al Piemontului, eroul naţiunii italiene”, martir al unităţii şi independenţei Italiei.

Asta ca să ne oprim doar la primele trei generaţii antecesoare. Dacă am coborî şi mai adânc, n-ar trebui decât să mai răsfoim încă o dată istoria Celor O Sută şi am mai găsi şi o altă variantă a unor strămoşi la fel de iluştri. Fără să mai amintim şi de cei omişi de neîndemânaticul scrib. De pildă, se spune că Gingis Han, cel cu sămânţa atât de prolifică, ar fi strămoşul fiecărui al două sutălea cetăţean al lumii. Poate şi al Celui de Al Nouăzeci şi şaselea. De ce nu?

În partea mamei, se aflau reprezentanţi ai noii protipendade, bancheri doar la cea de a doua generaţie.

Căsnicia părinţilor Celui de Al Nouăzeci şi şaselea părea să fi fost un mariaj tipic pentru acele vremuri: un soţ să provină dintr-un neam posesor de vechi sânge albastru, iar celălalt dintr-o familie nouă, dar cu mulţi bani. Şi chiar dacă această nouă aristocraţie de sorginte mixtă mai era primită cu răceală în multe cercuri exclusiviste, asemenea combinaţii păreau singurele soluţii viabile prin care marile case scăpătate să poată nu numai supravieţui, dar şi străluci în continuare. N-a fost şi cazul părinţilor Celui de Al Nouăzeci şi şaselea: o dată că mirele nu a fost obligat în nici un caz să facă o mezalianţă din motive de sărăcie, el venind dintr-o familie nu numai lipsită de griji materiale, dar şi bucurându-se de o mare influenţă în cele mai de sus straturi ale puterii; şi nici mireasa n-a fost obligată să se mărite cu un bărbat din înalta societate pentru a putea pătrunde (şi ea şi ai ei) în sferele acelea – poziţia la Budapesta a părinţilor fetei fiind solidă, acceptată şi înfloritoare, iar la Viena se bucura de bunăvoinţă imperială datorită generozităţii cu care bancherul a sprijinit interesele Curţii. De altfel, în 1866, tatăl foarte tinerei soţii a cumpărat şi un titlu de baron. Şi, cu toate că lumea nu era cu totul convinsă că cei doi tineri s-au luat din dragoste, cine să aibă curajul să-l bârfească pe fiul generalului Simon?

S-au luat într-adevăr cei doi tineri dintr-o dragoste pătimaşă, aşa cum numai adolescenţii o pot simţii? În primul rând, nu trebuie să uităm că în ziua nunţii, o zi suspect de mult amânată, mireasa era gravidă, începând să i se vadă burtica umflându-i-se. Cum a ajuns însărcinată o fiică din lumea bună, cu o educaţie catolică severă, la vârsta de nici şaptesprezece ani? Aceasta era întrebarea – desigur nerostită cu voce tare – a celor ce cunoşteau misterul sarcinii premaritale. „Păi, în mod sigur, a fost mâna din umbră a părinţilor celor doi!” Numai că nu s-a întâmplat nici pe departe aşa! Nici Raul şi nici tânăra domnişoară n-au pus la cale un plan, iar părinţii lor multă vreme nici n-au fost la curent cu păcatul săvârşit. Al Nouăzeci şi cincilea şi-a început viaţa sexuală devreme. Şi nu fiindcă ar fi fost de foarte precoce teribil de interesat de subiect, ci pentru că era chiar mai pasionat de tot ceea ce era misterios şi interzis decât alţi băieţi de vârsta sa. Pe viitoarea sa soţie a întâlnit-o întâmplător la reşedinţa unei vechi cunoştinţe a familiei, încă de pe vremea când Casa de la Segrate a avut o reprezentanţă şi la Budapesta. Aflat acolo în vacanţă, a profitat de faptul că amfitrionul său avea un salon deschis, unde veneau ofiţeri, oameni de afaceri, artişti şi bancheri. Printre ei, şi tatăl unei sfioase domnişoare, care s-a dovedit a nu fi chiar atât de sfioasă cum ar fi fost de aşteptat din partea unei fete educate la maici. Raul a descoperit că şi noua sa cunoştinţă era tentată mai degrabă de ceea ce n-ar fi trebuit s-o tenteze, aşa că n-a durat prea mult obişnuitul joc galant prin care stavilele convenţionale se cuvin a fi înlăturate una după cealaltă. Şi abia după ce ceea ce n-ar fi trebuit să depăşească o simplă aventură a devenit un lucru serios, a intervenit şi raţiunea. După ce şocul din casa bancherului s-a mai atenuat, familia a descoperit în „marea nenorocire” o şansă nesperată pentru viitor. Dincolo, puternicul general îşi vedea împlinite speranţele în continuarea neîntreruptă a şirului, preocuparea atavică a tuturor Celor O Sută. Domnişoara suspina şi ea, iar, la rândul său, Al Nouăzeci şi cincilea se felicita că a găsit, în sfârşit, modul de a-şi şantaja tatăl: „Se va căsătorii şi va recunoaşte copilul doar cu condiţia să nu trebuiască să poarte haina militară!” Lui Raul îi displăcea până şi gândul de a fi obligat să se îmbrace la fel ca toţi ceilalţi de un grad cu el, să mărşăluiască într-un anumit ritm impus, să se supună la toate ordinele superiorilor şi să trăiască după un orar total străin de dorinţele şi poftele sale de moment. Generalul a trebuit să aleagă: un nepot – de nădăjduit că unul mai reuşit ori măcar mai disciplinat decât cel ce l-a conceput – ori cariera militară pentru un tânăr care, trebuia să-şi recunoască până şi Simon, nu era deloc – dar deloc! – potrivit pentru viaţa cazonă. Al Nouăzeci şi patrulea a trebuit să cedeze, deşi nu s-a consolat niciodată cu adevărat nici că Raul, fiul său, nu a devenit ofiţer şi a mai repetat multă vreme obsesiv că nu înţelege cum poţi să dai cu piciorul într-o carieră strălucită, atunci când ai toate condiţiile s-o obţii. Şi, iată, acum povestea se repeta şi cu Peter, cu nepotul.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.