CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (40)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (Mielul Domnului) apărută la Editura Curtea Veche în 2013

Deşi n-a urmat un învăţământ regulat, Rudolph s-a dovedit la Paris mai bine pregătit decât copiii de vârsta sa. „Desigur, trăirile directe, experienţa acumulată l-au învăţat atâtea lucruri” spuneau adulţii despre el. Însă trebuie adăugat la aceasta plăcerea precoce neobişnuită pentru citit. Şi acasă, şi în excursii, şi în căruţă, şi în tren, tânărul era tot timpul cu nasul în carte. „Numai când doarme, nu citeşte” pretindea Fany. Iar „Arăboaica” adăuga: „Ba, cred că Rudolph citeşte şi în somn!”. Prea multă lectură strică! Un copil trebuie să şi alerge, să iasă la aer, să nu-şi solicite ochii în aşa un hal! „Păi, eu nu sunt acum la aer curat?” răspundea băiatul, şezând pe o bancă din parcul Palatului Kubic. Şezând la aer curat, dar tot cu o carte în mână. Drept urmare (?), de la şase ani, Rudolph a început să poarte ochelari – „Oricum, aş fi ajuns să-mi trebuiască ochelari!” -, iar lumea îl vedea crescând, cu ţinuta îngrijită – „Păi, cum altfel? Doar era fiul lui Dandy de la Paris…”, slab şi palid. „Băiatul ăsta ar trebui să fie trimis la un sanatoriu de tuberculoşi!” Dar „băiatul ăsta” nu suferea de tuberculoză. Slavă, Domnului!

Lui Dandy de la Paris şi surorii sale li s-au citit de mici copii cărţi de poveşti de Fraţii Grimm sau Charles Perrault ori producţii populare atât de des publicate în „Almanahurile pentru toată familia”, alături de pilde biblice, sfaturi practice pentru gospodărie, nuvele romanţioase ori îndrumări pentru cazurile de prim ajutor. Alăturarea basmelor cu texte preluate din scrierile sacre le conferea şi acestora un aer şi solemn şi de nepus la îndoială. Al Nouăzeci şi şaselea, a preluat din ilustraţiile cărţilor modele pe viaţă pentru ţinuta sa de „prinţ”, întrucât „prinţ” a fost el dezmierdat de bona sa. Şi a preluat din literatura aceea şi faptul că nu numai evenimentele obişnuite sunt posibile, ci că orice poate să se întâmple într-o lume plină de neprevăzut. „Imaginaţia trebuie să fie doar provocată să se desfăşoare şi devine realitate” a susţinut Peter-Pierre în vorbe şi în fapte. Şi iată că fiul său a fost şi el, în mare măsură, tot un produs al lecturilor timpurii. S-ar fi dezvoltat altfel destinul celor doi, dacă nu s-a fi întâlnit atât de devreme cu cuvântul scris şi cu ilustraţiile din cărţi? Iată încă o întrebare – dintre cele multe – la care scribul nu este în stare să răspundă.

Dacă lecturile copiilor lui Raul-Olfert au făcut parte din cele obişnuite vârstei lor, ceea ce a citit Rudolph s-a încadrat în cu totul altă categorie. E drept că n-a început nici el cu lucrări de ştiinţă ori de filozofie, însă drumul într-acolo l-a dus. Debutul l-a făcut tot un text dintr-un almanah popular, o descriere a unui anume doctor Ramaha Vaharadjan, „mare înţelept hindus, cu studii amănunţite în domeniul fiinţelor spirituale şi profesor la Universitatea din Bombay, aflat într-un senzaţional turneu de conferinţe în Europa şi în America”, cum este prezentat sub fotografia unui bărbat îngrozitor de slab şi cu o barbă lungă şi subţire. La început, nu „studiul amănunţit în domeniul fiinţelor spirituale” i-a atras atenţia băiatului, ci tot ilustraţiile: „fiinţele spirituale” erau înfăţişate plutind străvezii în imediata apropiere a unor oameni aflaţi în atitudini cotidiene: la masă, pe stradă, pe terenul de sport. Copilul a întrebat-o pe Fany despre acele arătări, însă, cum n-a primit răspunsuri mulţumitoare şi cum nici mama nu l-a putut ajuta mai mult – deşi „Arăboaica” n-a acceptat să-şi recunoască lipsa cunoştinţelor în domeniu -, băiatul a citit acel prim articol din viaţa sa şi nu le-a mai întrebat pe cele două femei decât sensul cuvintelor pe care nu le cunoştea.

Ilustraţiile cu „fiinţele spirituale” i-au devenit ceva mai de înţeles, după prima lectură şi şi mai familiare după următoarele. Ceea ce nu i-a putut însă şterge spaima trăită ştiindu-se în apropierea unor arătări care-l văd pe el, în vreme ce rămân de nesesizat de simţurile sale. Ceva ce nu este perceptibil, rămâne un pericol faţă de care nu poţi dezvolta nici o strategie de apărare. E la fel ca şi cu tentaţiile ratate dintr-o încăpere necunoscută şi aflată în întuneric: cum să te simţi în siguranţă într-un asemenea loc, chiar dacă acolo – tocmai acolo! – se găsesc dulciurile mult râvnite? După prima întâlnire cu un „studiu amănunţit” al profesorului hindus Ramaha Vaharadjan, Rudolph, în vârstă de vreo cinci ani, n-a mai avut curajul să rămână singur, iar somnul îi era şi el grav tulburat de insistenţele „fiinţelor spirituale”. Scribului i se pare remarcabil că puştiul nu a intrat într-o criză, ci a căutat să-şi explice acele ameninţări prin cunoaştere. Cum cele două mame nu i-au putut furniza, nici în continuare, informaţiile aşteptate, a căutat lămuriri tot în cărţi, iar lectura a reuşit să-i aducă linişte. Cel puţin atâta vreme cât citea. Aşa că se oprea tot mai puţin din citit.

Când i s-a sugerat că are în faţă o carte care „nu este pentru copii”, el pur şi simplu n-a înţeles: cum, adică, nu este pentru copii? Cu ce este mai „pentru copii” o carte cu balauri şi zâne, decât Ocult Science in India, unde Louis Jacolliot a povestit experienţa sa cu Covindasamy, fachirul care i-a transformat bungaloul într-o „vază imensă de bronz plină cu apă”, cum aceasta, dacă era lovită cu o vergea de fier, „cânta” cu sunete ce reveneau la intervalele pomenite şi la destinaţiile indicate? Sau: povestea Toboşarului demon din Tidworth investigată încă înainte cu două veacuri de către Glanvill în Saducismus Triumphatus este o lectură pentru adulţi ori pentru copii? Rudolph era mult mai documentat decât cei ce au încercat să-i ghideze lecturile, aşa că băiatul a citit şi pe mai departe ceea ce a vrut. Şi a vrut să citească tot, după cum i-a spus mamei sale. „Eu vreau să citesc tot!” i-a zis şi lui Fany.

Biblioteca ambulantă a tatălui său, după cum am văzut iubitor şi el de carte, era limitată la o ladă ce-i însoţea peregrinările. Băiatul vorbea franţuzeşte şi nemţeşte, ceea ce, pe unde se aflau, nu era de ajuns. Peter-Pierre stăpânea şi alte limbi, însă copilul, obligat mereu să-şi adapteze şi graiului locului, a început să se bâlbâie. Ceea ce l-a făcut să se retragă şi mai tare între hârtii. Da, dar şi acestea s-au epuizat, chiar dacă Rudolph a reluat câteva dintre ele de mai multe ori. De unde să cumperi la Novisad ori la Zagreb, ca să nu mai amintim şi localităţile mai mici, unde Dandy de la Paris a mai zăbovit şi acolo destul timp, de unde să cumperi cărţile esoterice în limba franceză ori germană? Şi nu orice cărţi, ci acelea la care au făcut trimitere autorii materialelor la care băiatul a avut acces… Al Nouăzeci şi şaselea a mai comandat câteva titluri, care au sosit punctual, însă Rudolph „mânca volumele”, după cum s-a exprimat mama sa, şi rămânea mereu în criză de citit. Atunci lua la întâmplare cărţile găsite te miri unde. Aşa a citit manuale de chimie, cărţi despre fabricarea berii ori „Îndrumătorul conducătorului de locomotivă”. Şi chiar şi regulamente K.u.K. dedicate funcţionarilor locali din administraţia fiscală. „Rudolph dacă nu are ce citi se îmbolnăveşte: cărţile sunt pentru el la fel ca mâncarea pentru ceilalţi oameni”, spunea îngrijorată Fany. Apoi, în Italia, băiatul a frecventat anticariatele, unde a dat de mai multă literatură de tot felul, mai multă chiar decât putea până şi el parcurge. Biblioteca ambulantă nu mai încăpea în lada destinată ei. Bagajele lui Dandy de la Paris erau tot mai voluminoase şi tot mai grele, mai ales că Rudolph făcea scene îngrozitoare, când se punea problema să se abandoneze o carte. Oricare carte.

În 1889, în timpul Expoziţiei Universale, îi găsim pe Al Nouăzeci şi şaselea la Paris împreună cu a doua sa soţie – „Arăboaica, femeia cu talia cea mai subţire din ţară”-, cu Rudolph şi Fany, alături de cei doi gemeni Jean, însă şi cu alţi domestici, bucătăreasa, ajutoarea bucătăresei (Madame Ana-Marie), un grădinar etc. Toţi atent monitorizaţi de către vecinii de pe Île Saint-Louis, nedumeriţi cum de putea acea societate atât de numeroasă să apară cu tot calabalâcul pe nesimţite în Palatul Kubic. Şi cum putea să dispară la fel de neobservat? Nu numai vecinii n-au putut rezolva enigma, însă nici serviciile secrete, intrigate şi ele de comportamentul stăpânului unui palat cu poarta mereu larg deschisă – şi când era locuit şi când era părăsit pentru un timp nedeterminat -, cu toate lucrurile lăsate la locul lor într-o reşedinţă de lux nepăzită. (Lungă frază! La fel de confuză precum misterul nedezlegat…) Spectacolul lui Dandy de la Paris cu prilejul Expoziţiei Universale a fost preluat de scrib din presa vremii, cu ocazia descrierii vieţii Celui de Al Nouăzeci şi şaselea. Acesta, aflat de mai mulţi ani cu familia în capitala Franţei, va mai rămâne acolo multă vreme, chiar dacă în lungi răstimpuri va locui şi pe domeniul de pe Leopoldsberg ori în cel de la Perpignian.

Rudolph n-a ajuns la timp pentru a putea frecventa şcoala luxoasă distrusă în zilele Comunei, locul care l-a încântat atât pe tatăl său. O altă instituţie, măcar cât de cât asemănătoare, Monsieur Pierre n-a găsit pentru fiul său. Iar să-şi dea odrasla la o şcoală obişnuită i se părea lipsit de sens. Un lucru ce ieşea din orice discuţie. Absolut! Aşa că Rudolph se pregătea acasă singur, nici măcar cu un mentor particular, prezentându-se la şcoală doar spre a-şi da examenele. Nu exista materie de învăţământ să-i displacă, cu excepţia sportului şi a muzicii. Unde nu se poate avansa doar buchisind toată ziua din cărţi. În schimb, desenul nu-i displăcea: de desenat tot pe hârtie se desenează.

Al Nouăzeci şi şaptelea a fost un copil foarte uşor de supravegheat: nu se căţăra în copaci, nu se aventura în mijlocul râului, nu era niciodată în pericol de a se răni; stătea cât era ziua de lungă cu câte o carte în mâini şi citea, fără să simtă nevoia să verifice în viaţa reală cele descoperite din lectură. („Cele aflate din experienţa directă nu sunt decât rodul întâmplării, pe când cele aflate din lectură reprezintă întotdeauna o confirmare”, va spune el mai târziu, susţinând că trăitul nu este decât un accident ce se poate întâmpla sau nu, pe când lectura constituie întotdeauna o dovadă sigură, din moment ce nici un autor nu este capabil să consemneze şi altceva decât îi oferă modelul din realitatea concretă.) Dar de ştiut ştia foarte multe şi ar fi putut să ducă o discuţie competentă cu aproape orice specialist. Fără să-şi aleagă prea mult temele, parcurgea orice scriere îi cădea în mână, însă cel mai mult îi plăceau textele esoterice. („Moştenire ereditară” spunea cu ceva mândrie tatăl său, comparându-l apoi iarăşi şi iarăşi cu împăratul alchimist Rudolf al II-lea. Ceea ce pe tânăr continua să-l deranjeze: „Împăratul Rudolf a cheltuit multă vreme în laboratorul pe care şi l-a amenajat în palat, un laborator atât de bogat şi de celebru încât a împrăştiat peste întreaga Praga un mister dens, ce-a plutit mai multe veacuri deasupra oraşului. L-a văzut Peter-Pierre – ori altcineva – pe Al Nouăzeci şi şaptelea printre alambicuri şi eprubete?” Nu, tânărul respingea orice apropiere de modelul pe care tatăl său i-l punea mereu în faţă.

Rudolph se oprea rar din citit pentru a purta o discuţie cu cineva, însă, de o făcea, avea întotdeauna argumente. Aşa că, pentru a închide subiectul „împăratul alchimist”, tânărul a studiat activitatea ”sosiei” sale imperiale. Însă, din nou, Al Nouăzeci şi şaptelea n-a fost în stare să-şi selecteze în mod sistematic lecturile, zăbovind de fiecare dată asupra textului care i-a ieşit mai mult sau mai puţin întâmplător în faţă. „O carte bună este asemenea unei grădini bogate, l-a învăţat tatăl său. Ea conţine nenumărate alei şi nu este de mirare că te poţi rătăci uşor”. De unde fiul a tras concluzia că o cartea este cu atât mai valoroasă cu cât îţi permite mai multe alegeri: până ce ajungi să nu te mai poţi opri, umblând brambura, în neştire. Rătăcirea în lectură a rămas marea pasiune a vieţii Celui de Al Nouăzeci şi şaptelea. Citind despre împăratul Rudolf, băiatul Rudolph a dat şi de faima celebrului Codex Gigas, aşa-numitul „Codex al diavolului”, furat de către suedezi, după războiul de treizeci de ani. Uriaşul manuscris a făcut parte din colecţia de curiozităţi a „împăratului alchimist” şi Al Nouăzeci şi şaselea era convins că, în ciuda renumelui său neasemuit, au mai fost acolo şi alte exponate la fel de interesante. Dar, cu toate strădaniile, n-a reuşit să descopere un inventar al ciudatei colecţii. Aşa că s-a oprit la Codexul Gigas şi a insistat mult să meargă la Stocholm pentru a-l vedea cu ochii săi. Scribul nu ştie motivul pentru care nu şi-a putut realiza acel plan, el căruia tatăl său nu i-a refuzat nimic. (Mai târziu, într-o discuţie, Fany i-a amintit că niciodată n-a făcut atâtea demersuri pentru a-şi atinge un scop decât atunci. Iar el i-a mărturisit că nu-i pare rău că n-a ajuns în Suedia, repetându-i că experienţele nemijlocite sunt adesea iluzorii: de aceea cărţile sunt surse de investigaţie mult mai sigure. Păi, altfel, de ce să nu fi plecat măcar până la Praga atât de apropiată de Leopoldsberg, unde sigur ar fi dat de oameni gata să-i spună mai multe? Întotdeauna găseşti indivizi doritori să-ţi umple capul cu tot felul de informaţii, numai ca să se arate ei deştepţi. Şi numeroase asemenea informaţii nu sunt decât simple născociri învelite în elemente din lucruri de toată lumea ştiute.) Despre colecţia de curiozităţi n-a găsit să citească mare lucru, însă despre Codexul Gigas, da. Intrată de mai multe ori în uitare, „cartea diavolului” reapare din timp în timp. Una dintre aceste apariţii s-a întâmplat chiar în ultimii ani ai secolului al XIX-lea, când legenda Hermanus inclusus a fost publicată într-un Almanah al Familiei şi reluată şi în mai multe alte publicaţii. Relatările din manuscris se termină în anul 1229, când un călugăr benedictin din mănăstirea Podlažice din Boemia ar fi comis „greşeli intolerabile pentru un aparţinător al ordinului” şi, drept urmare, ar fi fost osândit să fie zidit de viu în chilia sa. Aruncându-se la picioarele judecătorilor săi, Herman, cum s-ar fi numit condamnatul, a implorat iertare şi, în marea sa disperare, s-a obligat să scrie… până a doua zi (!?) o carte „care să conţină toată înţelepciunea omenirii”. Intrigaţi, ierarhii au fost dispuşi să-i amâne pedeapsa cu douăzeci şi patru ore, iar Herman s-a apucat de treabă. Însă a trebuit să constate evidenţa: angajamentul său era imposibil de îndeplinit de către un om. Aşa că, la miezul nopţii, l-a chemat pe diavol şi i-a oferit sufletul în schimbul manuscrisului atoatecuprinzător. Ca de obicei, satana ar fi acceptat târgul şi, a doua zi dis de dimineaţă, Herman ar fi putut să le arate judecătorilor uriaşa carte gata scrisă. Legenda Hermanus inclusus este, desigur, apocrifă, s-au grăbit să precizeze, în încheiere, autorii Almanahului, iar reluările din celelalte înscrisuri, care au preluat mot a mot textul, n-au omis nici ele atenţionarea. „Cum, adică, este apocrifă legenda?” s-a revoltat adolescentul.

• Ce este inventat, când nu se acceptă nici măcar că a existat acel călugăr Herman? Manuscrisul cuprinde tot textul Bibliei, lucrări de Isidor din Sevilla, Flavius Josephus, Cosma din Praga etc., un calendar, lista cu numele călugărilor din mănăstirea Podlažice şi multe alte precizări despre oameni şi întâmplări putând fi cunoscute doar de un localnic. Şi nimic nu pare aşternut în grabă – dovadă acurateţea desenelor majusculelor, calitatea pergamentului (provenind din pilea a 160 de animale – viţei ori măgari), precum şi culorile măiestru alese şi executate – toate fiind opera mâinilor unui singur autor. Această realitate face imposibilă realizarea imensului volum nu într-o noapte, ci chiar şi într-o viaţă. Iar diavolul, înfăţişat pentru întâia oară într-un tom menit să stea în biblioteca unei mănăstiri, este dovada cea mai limpede asupra întrebării cine a fost autorul! Rudolph n-avea dubii în această privinţă.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.