CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (67)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (Mielul Domnului) apărută la Editura Curtea Veche în 2013

Bun, atât despre Ţipor. Dar ce să aleagă Al Nouăzeci şi nouălea? Problema lui nu era doar dacă să încerce imposibilul şi să uite ori să se înroleze şi el în vânătoarea de criminali de război. „Să nu uiţi şi să nu faci nimic este curată sinucidere a sufletului!” i-a spus tot Ţipor. Şi probabil că aşa şi era. Da, poţi uita din slăbirea memoriei, dar poţi uita şi fiindcă nu mai suporţi să-ţi aduci aminte!

După ce s-au văzut liberi într-o lume pe care n-au mai sperat s-o revadă, mulţi foşti prizonieri nu s-au mai putut adapta noii vieţi ce li s-a oferit. Fiecare din alt motiv, fiecare cu trăirile sale, toţi singuri în aceeaşi oală! Motivul, trăirile, singurătatea lui Constantin a crescut atunci când, fost deportat ca evreu, a fost anunţat că trebuie să facă o mulţime de demersuri pentru a deveni cu adevărat evreu. Cum, adică? Mama mea a fost evreică, sora mea a fost evreică şi amândouă au murit fiindcă au fost evreice. Păi, dumneata, domnule Constantin, aici eşti în Europa şi nu în Palestina! Aici suntem număraţi altfel, mai ales că tatăl dumitale ştii ce a fost! Cum vrei să fii considerat cu un tată fost coşcogeamite Standartenführer-ul, colonelul SS, care va trebui să răspundă pentru crimele sale! Da, dar mama… Şi chiar şi eu vin tocmai dintr-un lagăr, unde ar fi trebuit să fiu omorât pentru sângele meu evreiesc! Ce vorbeşti?! Crezi că noi nu ştim că acolo, lângă Linz, dumneata, domnule Constantin, ai purtat uniforma cu însemnele trupelor speciale şi nu cea a sclavilor pe care i-aţi exploatat. Noi ştim mai multe decât credeţi voi!

„Decât credeţi voi!…” Adică el făcea parte dintre „voi!”. Nu, evreii clar că nu-l acceptau, oricât le arăta el braţul tatuat cu numărul 0257285062. „Numărul acesta nu se va şterge niciodată”, le-a strigat. Degeaba!

Atunci s-a apropiat de nemţi. Pentru nemţi, numărul de pe braţ avea importanţă: unii îşi arătau sincerul regret pentru ceea ce a păţit domnul Constantin, alţii îl priveau ca pe un reproş viu, ca pe un ipotetic răzbunător, unul care mai mult ca sigur s-a abătut de la convingerile lor. Altfel de ce să fi fost internat într-un lagăr? Un preot evanghelic i-a amintit că până nici numele Constantin nu era întâmplător la Al Nouăzeci şi nouălea: „Şi Sfântul Împărat Constantin, care i-a scos pe adevăraţii credincioşi de sub furia nimicitoare a predecesorilor săi păgâni, nu s-a creştinat decât pe patul de moarte!” Şi, pe un ton sec: „Până atunci ai mici şanse, domnule Constantin, să poţi fi socotit altceva decât eşti! Dumneata nu eşti decât Ahasverus, jidovul rătăcitor.”

– Preotul acela nu e decât un tâmpit, l-a liniştit mai târziu Ţipor, când Al Nouăzeci şi nouălea i-a relatat episodul. Un tâmpit şi jumătate! Deşi…

Da, până şi lui Ţipor i-a scăpat acel „deşi”…

Aşa că fiul lui Ruppert şi al Estherei a trebuit să înveţe şi să se obişnuiască să fie tratat drept evreu doar de neevrei şi drept creştin doar de către evrei. (Asta deşi, în cazul lui, lucrurile ar fi trebuit să fie chiar invers: ca fiul unei evreice, ar fi trebuit să fie acceptat de evrei şi ca fiul unui creştin, ar fi trebuit să fie acceptat de către creştini. Lui nu i s-a întâmplat aşa.)

Iar problemele acestea de apartenenţă nici n-au constituit principala problemă a lui Constantin, cu toate că şi ele şi-au jucat rolul – uneori conştient, de cele mai mult ori în subconştient, uneori direct, alteori doar prin ricoşeu – la deciziile pe care le-a luat. (Dar a luat cu adevărat vreodată Constantin decizii sau doar s-a zbătut mereu în valurile ce-l acopereau fără încetare?)

Întorcându-ne la sala de judecată şi la acel Sturmbannführer Fritz Schmidt, care şedea în boxa acuzaţilor lângă Standartenführer-ul Ruppert, alăturare care, în ochii Celui de Al Nouăzeci şi nouălea a pus capacul: Schmidt nu a fost altcineva decât comandantul micului lagăr unde a fost internat şi Constantin, mama sa şi sora sa. Era un lagăr special, pentru prizonierii care puteau fi folositori în acţiuni de şantaj. Locaţia aceea purta sigla „strict secret”, deşi nici celelalte lagăre, mult mai mari, nu erau pomenite de lumea din afara lor. (Tocmai asta i-a folosit drept dezvinovăţire populaţiei autohtone din preajma sectoarelor cu sârmă ghimpată: „Ei n-au ştiut ce se întâmpla în imediata lor apropiere, habar n-aveau de unde veneau valurile de fum ale crematoriilor”. „Păi, nu aţi văzut coloanele de prizonieri trecând târându-şi paşii prin faţa caselor voastre?” „Nu, că atunci n-am fost acasă.” „Atunci? Deci ştiţi când îi aduceau. Deci ştiaţi de ei!” „Nu, că eu eram mai mult în fundul grădinii!” „Deci ştiaţi când îi aduceau. Deci ştiaţi de ei!” „Nu, că…”) În ziua când a fost ridicat, la 24 iunie 1944, Constantin se găsea în civil în sala de aşteptare a unui medic stomatolog. Şi cei ce l-au momit afară erau în civil. Când au oprit în faţa casei din Linz, tânărul mai credea povestea pe care i-au spus-o, că vor merge să-l întâlnească pe Standartenführer. S-a înfuriat doar că nu i s-a adus la cunoştinţă din timp acest lucru. S-a înfuriat aşa cum temperamentul său îl trăda mai mereu. Abia când a intrat şi mama şi sora în automobil, a început să aibă dubii. Maşina goni cu viteză în afara oraşului, unde coti pe un drum forestier. Într-o poiană îi aştepta o dubă. În întunericul de dinăuntru, Constantin simţii mâna Estherei pe genunchii săi.

O vreme, tânărul bănui că au fost răpiţi de americani. S-a mai auzit că familii ale unor demnitari au fost răpite, iar propaganda nazistă a îngroşat lucrurile, descriind grozăviile la care au fost supuşi ostaticii. Mama îi recepţionă gândurile: „Nu, ăştia nu sunt americani! Din păcate…” îi mai şopti. În capul lui, abia ieşit din adolescenţă, ideile nu se mai legau deloc. Încă ieri ar fi putut dispune el de vieţile altora şi acum a devenit el un obiect la dispoziţia nici măcar nu ştia cui. Trecerea era prea bruscă! El nu a făcut niciodată nici un rău sclavilor din fabricile administrate de tatăl său. E drept, i-a dispreţuit profund, asta a trebuit să-şi recunoască, dar nu l-a lovit pe nici unul dintre ei, cu atât mai puţin n-a omorât. Băiatului îi plăcuse să joace şah şi i s-a raportat că printre robi era şi un fost mare campion. Al Nouăzeci şi nouălea nu dori să se aşeze la un joc cu acela: i se păru cu totul de neconceput să se confrunte cu un sclav şi doar gândul că ar putea pierde partida cu un asemenea adversar îl făcea să se enerveze. Nici n-a vrut să vadă cine din masa aceea fără nume ar fi putut fi campionul. Mai târziu află, întâmplător, că şahistul fusese executat împreună cu alţi nouăzeci şi nouă de prizonieri, când cu represaliile pentru uciderea adjunctului comandantului. Atunci îşi recunoscu, în întunericul din dubă, singurul sentiment la aflarea acelei informaţii a fost unul de uşurare: nu mai exista nici măcar posibilitatea de a pierde la şah în faţa unui sclav.

În micul lagăr nu erau păzite decât vreo două sute de persoane şi nici locaţia şi nici regimul nu semăna cu alte câmpuri de concentrare. Cei internaţi aici nu ştiau unde se află, iar construcţia a provenit dintr-o fermă adaptată – doar foarte puţin – la noua ei destinaţie. Clădirile chiar mai păstrau mirosul specific şi se părea că singura schimbare era că locul porcilor şi al bovinelor era destinat acum prizonierilor: nu existau nici măcar paturile din lemn din celelalte lagăre, pe care Constantin le-a văzut în filmele prezentate ca dovezi în procesele ce au urmat victoriei aliaţilor, în fermă ostaticii fiind „încartiruiţi” în boxele de unde au fost scoase animalele. Doar paiele de jos puteau să le schimbe o dată la două săptămâni, atunci când venea o căruţă cu fân nou. (Bineînţeles, la proces, căruţaşul, un ţăran din împrejurimi citat ca martor, a declarat că nu i s-a spus şi nici n-a ştiut că se aflau oameni închişi în grajdurile fermei. Şi n-ar fi exclus ca bărbatul să nici nu fi minţit.) Singura concesie făcută era că mâncarea era surprinzător de bună şi nu li se arunca direct în vălău, ci în cutii de conserve goale pe post de gamele.

Comandantul, zeul suprem al Lagărului Special 02, era Sturmbannführer-ul Fritz Schmidt, un personaj imposibil de uitat vreodată. De vreo şaizeci de ani, microcefal, însă burduhănos, cu mâinile neobişnuit de lungi, atârnându-i până la genunchi, cu uniforma impecabil călcată şi cizmele lună chiar şi când mergea prin zloată, despre Sturmbannführer-ul Fritz Schmidt se şoptea că ar fi fost doctor în filozofie, că ar fi fost condamnat la moarte în 1922 (sau 1923) pentru că ar fi omorât două studente, că i s-ar fi comutat pedeapsa la muncă silnică pe viaţă, că l-ar fi scos naziştii din închisoare şi l-ar fi folosit în tot felul de „misiuni confidenţiale” şi, pentru modul exemplar în care s-a achitat de acele „servicii făcute camarazilor şi întregii naţiuni germane”, i s-a creat o nouă identitate şi a fost avansat succesiv în grad. Tocmai fiindcă avea un fizic şi un fel de a se purta imposibil de uitat, locul său de comandant al Lagărului Special 02 era perfect. Individul era şi el ascuns într-o vale înconjurată de codrii, la fel cum şi micul imperiu primit de el spre administrare era bine pitit acolo şi, pe deasupra, comandantul avea şi caracteristicile psihice cele mai potrivite pentru rolul primit. Pentru cine a avut ghinionul de a-l fi întâlnit, Fritz Schmidt a reprezentat pentru totdeauna prototipul creaturii cele mai odioase.

(De fapt, nici nu-l chema cu adevărat Fritz Schmidt.)

Dar înainte de a fi dusă la fermă, familia lui Ruppert a fost instalată într-un sector al unei cazărmi. Un ofiţer le-a spus că nu au de ce se teme atâta vreme cât Standartenführer-ul îşi va îndeplini în continuare datoria. Dar ar face bine să nici nu se gândească la ce li s-ar întâmpla dacă… Esther, fiul şi fiica ei au rămas în acel loc peste două luni, între 24 iunie şi 25 august 1944. Nu ar fi putut spune unde se afla pe hartă cazarma, dar au fost trataţi bine, au primit mâncarea de la popota ofiţerilor, au putut să se mişte în voie prin micul spaţiu al curţii mărginită nu de sârmă ghimpată, ci de părţile din spate ale unor clădiri. Întrucât Constantin era totuşi ofiţer, i s-a repartizat chiar şi o ordonanţă. Ceea ce li s-a părut suspect din clipa clipă: nici în Wehrmacht şi nici măcar în trupele speciale nu mai existau ordonanţe. Cu atât mai mult pentru ofiţerii inferiori. Fronturile se întindeau pe spaţii imense, unde era necesar fiecare bărbat. Hans, ordonanţa, le aducea mâncarea, dar şi veşti de afară. De două ori s-a oferit să le transmită scrisori către Standartenführer. Scrisorile n-au ajuns niciodată la destinatarul lor, la fel cum nici ei n-au primit nici o veste de la el. Până la urmă, şi-au dat seama că misiunea aşa-numitei ordonanţe era de a-i înspăimânta pentru situaţia în care Ruppert şi-ar fi abandonat misiunea. Individul le-a povestit scene de groază, pe care nici Constantin şi nici sora lui n-au vrut să le creadă. În sufletul ei, fiica Estherei era încă o activistă convinsă a tineretului hitlerist, iar Al Nouăzeci şi nouălea era încredinţat că tatăl său n-o să trădeze niciodată. Totuşi, de ce nu le dădea nici o veste Ruppert?

Apoi a venit ziua de 23 august, o zi importantă pentru mersul războiului: în vest, trupele aliate au intrat în Paris, iar la est, România a întors armele. La Berlin, von Papen a fost decorat de către Führerul său, festivitate la care a participat şi Standartenführer-ul. În noaptea următoare, Ruppert a dispărut şi, prompt, familia sa, fără să ştie de ce, a fost expediată la ferma unde comandant era Fritz Schmidt. Faptul că n-au fost despărţiţi le-a mai dat un dram de speranţă. Însemna că naziştii mai sperau să-l poată recupera pe Ruppert. Totuşi, Esther se temea de tot ce putea fi mai rău: soţul ei n-ar fi fugit niciodată, ştiind că în felul acela îi trimite pe toţi cei dragi lui la moarte. Ruppert nu se manifesta niciodată sentimental, însă soţia lui ştia că se poate baza oricând pe el. Esther era îngrozită, însă încerca să-şi ascundă sentimentele faţă de copii.

Lagărului Special 02 ar fi fost mai potrivit să se numească Lagărul Sadic 01. Din câte a putut afla scribul, Constantin a fost singurul prizonier care a reuşit să evadeze de acolo. Pe urmă, Constantin nu ştia dacă trebuie să uite, pentru a putea trăi mai departe ori dacă este de datoria sa să povestească.

Ferma aparţinuse unui om bogat, în clădirea din faţă locuise la etaj proprietarul cu familia sa, la parter se aflaseră birourile, iar alături, într-o clădire lungă, flancând construcţia principală, într-o parte stătuseră contabilul şi argaţii, iar în cealaltă se aflase o magazie încăpătoare. Când au fost dusă familia Celui de Al Nouăzeci şi nouălea acolo, la etaj locuia Sturmbannführer-ul Fritz Schmidt, în clădirea din stânga dormeau paznicii, iar în cea din dreapta mai erau magazia, bucătăria, însă şi… o croitorie. Şi mai era şi un scaun de coafură acolo!

Parcă pentru a nu-şi face vreo iluzie pentru viitorul lor, abia ajunşi în Lagărul Special 01, au fost „încartiruiţi” (încă toţi trei) într-o boxă pentru porci, după care li s-a ordonat să se dezbrace în pielea goală şi să vină astfel în mijlocul curţii. Aici, după ce li s-au imprimat pe vecie nişte numere pe braţe, Schmidt le-a explicat regulamentul şi, pentru că sora lui Constantin a încercat să-şi acopere cu mâinile goliciunea, în timp ce vorbea, comandantul i-a ars o palmă cu care a răsturnat-o pe spate. „Niciodată nici un porc n-a purtat vreo haină în cocinile astea. Aţi văzut voi vreodată un porc îmbrăcat?” Soldaţii care treceau prin curte probabil că au mai fost martori la numeroase asemenea scene deoarece abia de s-au oprit din treburile lor. Doar atât cât să le admire în treacăt pe femeile goale. Într-un colţ al curţii era atârnată cu capul în jos o altă femeie. Fără să-şi primească hainele înapoi, cei trei nou veniţi au trebuit să se întoarcă înapoi în boxa care le-a fost rezervată şi unde singurele obiecte erau trei cutii goale conserve – gamele (fără tacâmuri) şi paiele nu foarte curate de pe jos. În rest…, nu era nici măcar un hârdău. Au rămas aşa aproape o săptămână. O dată pe zi li se aducea de mâncare¹,. Într-o dimineaţă, au asistat la un viol colectiv petrecut în curte sub privirile comandantului. „Măcar nu ne-au despărţit. Înseamnă că mai există o speranţă” îşi încuraja femeia copiii. Fata părea că şi-a pierdut graiul, după palma primită şi Constantin n-a mai auzit-o niciodată vorbind. Cu excepţia orelor când erau obligaţi ca din spatele uşiţelor cocinilor să asiste „din lojă” la calvarul altor deţinuţi, îşi amintea că şi el stătea toată ziua cu spatele la curte, să nu vadă ce se petrece afară. Şi – culmea! -, câteodată uita unde se află şi se bucura de o rază de soare căzând miraculos printr-o crăpătură a peretelui de scânduri sau când primeau de mâncare ceva ce îi plăcea. De ce să nu se sinucidă? Adesea, lucrurile mici ne ţin în viaţă. Esther, văzând că nu primeşte nici o reacţie din partea celor doi, s-a închis şi ea în gândurile ei, visând scenariul vieţii de la Geneva, propus într-o noapte de către soţul ei.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.