CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (81)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (Mielul Domnului) apărută la Editura Curtea Veche în 2013

Iată ce a mai aflat fiul despre adevăratul său tată:

Într-o noapte, de mult, în plin război, oamenii s-au pomenit la cârciuma lui Jeno – pe atunci cârciuma chiar a mai fost a lui Jeno – cu o maşină neagră oprind în faţa intrării. Din ea a coborât un bărbat tânăr extrem de distins, iar automobilul a dispărut pe loc într-o direcţie necunoscută. Bărbatul elegant, neavând la el decât o geantă mică – dar ticsită cu mărci nemţeşti – s-a dus la bar şi a poruncit să i se aducă de mâncare şi de băut. Era atât de special omul acela încât, după venirea sa, obişnuita gălăgie din local a amuţit. După ce a terminat de consumat şi după ce i-a lăsat un bacşiş consistent lui Jeno, tânărul domn a ieşit în noaptea rece. Automobilul a apărut din nou, ca din pământ, dar cu un gest scurt, şeful l-a trimis de acolo. (Cine ştie unde, că de văzut, maşina aceea n-a mai fost văzută de nimeni.) După care, mergând cu paşi siguri, personajul a plecat direct la casa părăsită a evreilor Wolf, a descuiat poarta de la intrare cu o cheie pe care a scos-o din geanta sa de voiaj şi a dispărut înăuntru. (Mai exista şi varianta că în Casa Wolf străinul ar fi fost aşteptat, dovadă că Marika s-ar fi şi mirat cu o zi înainte că din hornul casei părăsite ieşea fum. Ceea ce n-a dat de înţeles numai că străinul a fost aşteptat, dar şi că nu-i era frică. Păi, doar cu o săptămână în urmă, ziarele au făcut mare tapaj cu cazul de la Pécs, unde, tot aşa, din hornurile unei case nelocuite – acolo din ambele hornuri – cineva a observat că ieşea fum şi a anunţat imediat autorităţile. În felul acesta a fost descoperit şi anihilat un grup întreg de inamici infiltraţi în oraş. Aşa că autorităţile au popularizat pe larg cazul, poza cetăţeanului vigilent a fost şi ea difuzată ca exemplu ce trebuia să fie urmat de orice maghiar adevărat. Păi cum să mai denunţi la poliţie un caz asemănător, când tânărul domn a venit cu un automobil negru – cu şofer -, nu s-a ascuns deloc, ba chiar a ţinut să-şi facă apariţia chiar în cârciuma la acea oră plină de localnici şi a plecat atât de sigur pe el spre Casa Wolf, unde – aşteptat ori nu – a intrat cu cheia avută asupra sa?

Aici Gheorghe, la nici opt ani, a avut o îndoială: dacă străinul, adevăratul tată, a fost un spion – indiferent dacă american ori neamţ – de ce s-a purtat atât de ostentativ? Fiindcă era un şef important, i s-a răspuns, dovadă că şi Kocsis, cel mai mare în grad dintre poliţiştii locali, a fost văzut de mai multe ori intrând în Casa Wolf. Atunci, înseamnă că a fost vorba despre un spion neamţ! s-a grăbit să concluzioneze băiatul. (La vârsta aceea, cei mai mulţi copii sunt repeziţi…) Nu-i sigur, i-a replicat Ioji, colegul de bancă şi colecţionarul tuturor informaţiilor în domeniu. Nu-i sigur pentru că şi Kocsis a fost demascat cu nici o săptămână înaintea intrării aliaţilor în localitate. Demascat şi împuşcat de către jandarmii cu pană de cocoş la pălărie. Însă, e drept, nimeni nu mai putea spune dacă acel Kocsis a fost pus la zid şi pentru vizitele în Casa Wolf pe vremea când acolo a locuit străinul. Au trecut, totuşi, peste opt ani, un car de vreme…, amintirile se mai încurcă.

Al O Sutălea era tot mai încântat de cele auzite despre adevăratul său tată, un bărbat parcă venit din cele mai palpitante cărţi de aventuri. Şi ce amănunte mai putea să-i furnizeze Ioji? Cât a rămas adevăratul tată în Casa Wolf? Şi cum continuă povestea? Din păcate, Ioji a venit cu mai multe variante, câteva contrazicându-se în mod evident între ele şi, fiindcă era cunoscut drept mare mincinos, nici Gheorghe nu i-a mai acceptat toate basmele. Dar a mai apucat să accepte că şi mama sa a fost puternic implicată în acel episod eroic, însuşi prin poliţaiul Kocsis primind ea misiunea de a se îngriji ca străinului să nu-i lipsească mâncarea şi căldura. Când Kocsis a fost împuşcat de către jandarmii cu pană de cocoş la pălărie, mama a dispărut şi n-a mai fost văzută decât peste multă vreme, când a apărut din nou cu un copil care mergea deja pe picioarele lui. Cu Gheorghe. Ceea ce lasă de înţeles că şi mama a riscat mult, că a jucat rolul principal feminin în acel film atât de impresionant. Că era şi ea o eroină. Că, alături de adevăratul tată al Celui de Al O Sutălea, ea era adevărata lui mamă.

Pe terasa din Piaţa Marii Biblioteci, pare să nu mai fie loc nici să arunci un ac. Cu toate astea, sosesc mereu alţi şi alţi tineri, liceeni, studenţi şi nestudenţi, înghesuindu-se şi câte doi pe un scaun sau aşezându-se pe jos. Cei patru ospătari, un bărbat şi trei fete zvelte, dau dovadă de o îndemânare miraculoasă în a se strecura prin mulţimea compactă devenită un singur trup. De se mai întâmplă inevitabilul, adică să mai verse ospătarii din halbele de bere peste cineva şezând pe jos, nu numai că nu se supără nimeni, însă incidentul se dovedeşte binevenit, chiar stârnind hohote de râs.

Când scribul şi tovarăşul său necunoscut au ocupat o masă, s-au mai găsit locuri libere, orele de maximă aglomeraţie fiind de seară până spre dimineaţă. (Poate că totuşi măcar o parte dintre cei ce veneau de obicei mai târziu să fi fost în Marea Bibliotecă până la ceasurile ei de închidere.) Acum trebuie să-şi împartă o parte a mesei cu marea de tineri revărsată şi peste ei. Că erau înghesuiţi în colţul lor n-ar fi cel mai rău lucru, mai neplăcut e că sunt obligaţi să zbiere unul către celălalt pentru a se putea pricepe. Şi nici aşa nu reuşesc să se înţeleagă de fiecare dată.

– Ei, ce părere aveţi?

– Sunt sigur că a fost doctorul Umar. Şi, după câteva minute: da, bănuiesc că a fost el.

– Nu mai sunteţi convins? Celălalt tace încurcat. Nu mai sunteţi sigur? Spuneţi-mi, vă rog, insistă scribul, ce vă face să credeţi că a fost doctorul Umar? Că de cunoscut n-aveaţi cum să-l fi cunoscut personal.

– Asta-i aşa. Dar şi dumneavoastră păreaţi că trăiţi aceeaşi impresie.

– Eu am găsit cele două ediţii ale ziarului unde au apărut caricaturile.

– … Un hohot general de râs explodează la masa vecină asemenea unui cutremur şi replicile cutremurului inundă totul cu valuri uriaşe de sunami. Pentru câteva secunde, nu mai ai cum să auzi vorbele altcuiva, nici dacă acela strigă cu toată puterea. Când, în sfârşit, valul asurzitor s-a retras, scribul poate desluşi din vocea Celuilalt: … aşa că o caricatură nu este decât o caricatură. Cum scribul izbucneşte şi el în râs, comeseanul său se supără. Ce-i aşa de râs în vorbele mele?

– Nu vă supăraţi, se apără scribul, nu de dumneavoastră râd: cât timp nu s-a putut înţelege nimic din cele ce a aţi spus, aveam impresia că sunt la un film mut, unde actorii nu fac decât să deschidă gura. Omul îl măsoară lung: e limpede că explicaţia scribului nu-l mulţumeşte. Şi, pe urmă, râsul este contagios şi de multe ori, într-o veselie generalizată, nici nu realizezi de ce râzi şi tu.

O nouă explozie parcă şi mai puternică izbucneşte la masa vecină şi scena de mai înainte se repetă la fel: omul din faţa scribului îşi mişcă hotărât gura, fără a se putea pricepe nimic din ceea ce spune. Adică nu se pot înţelege cuvintele, însă sensul lor e uşor de ghicit, după furia ce-i emană din toată faţa. Scribul îşi reţine cu mare greutate noile hohotele care îl năpădesc şi pe el, deşi se forţează să pară cât mai serios.

Pe cât de brusc a izbucnit hărmălaia, pe atât de brusc s-a şi oprit. Pentru o clipă, se face linişte, totul încremeneşte. O linişte totală. „Să mă gândesc la altceva, să mă concentrez asupra unei amintiri triste!” îşi ordonă scribul, dar îi este peste putinţă să se poată abţine şi exact în clipa când s-a făcut linişte, din tot pieptul i se revarsă un hohot imens. Celălalt sare în picioare şi-şi agită mâinile în aer. Scribul crede că va fi lovit, dar omul încearcă disperat să cheme ospătarul.

– Lăsaţi, plătesc eu! îngăimă scribul, hohotind în continuare şi punându-i celuilalt mâna pe braţ.

– În nici un caz! Omul îşi retrage braţul de parcă ar fi fost ars şi pleacă făcându-şi cu greu cale printre tinerii aşezaţi peste tot.

Privind în urma lui, scribul încearcă să şi-l fixeze în memorie: un individ de statură mijlocie, cu buzele foarte groase, cu nasul drept şi cu nişte ochi ce nu stau locului nicicând. „Un tâmpit! Cineva care se supără atât de tare pentru nimic nu este decât un tâmpit”. Apoi, după ce valul a ocupat imediat locul rămas liber, se lasă cu voluptate în mijlocul trupului format din atâtea trupuri şi râde şi el, aşa cum n-a mai râs din tinereţe. Şi, totuşi, cum să-şi explice întâmplarea… coincidenţa că nu numai lui i s-a părut că l-a văzut trecând pe stradă, prin Piaţa Marii Biblioteci, pe doctorul Umar, cel mort în condiţii suspecte cu peste un veac în urmă?

Numai că situaţia creată, cea cu tatăl adevărat, cu mama adevărată şi cu celălalt tată nu s-a terminat asemenea unui simplu joc de copii. După ce mama a ieşit furioasă din bucătărie, iar bunicul i-a spus lui Laci (celălalt tată) că el a ştiut de la început cu cine i s-a însurat fiul, au urmat tot mai des şi alte asemenea momente. Într-o joi, mama a plecat de acasă şi n-a mai revenit decât după câteva zile, vreme cât Laci a căutat-o peste tot. Mama s-a întors într-o dimineaţă, ştiind că bărbatul îi este plecat la muncă câteva străzi mai încolo, unde lucra la renovarea unei case. Mama a venit să-şi ia fiul, dar bunicul n-a vrut s-o lase, spunându-i că Gyuri este bolnav, că are febră şi că nu ar fi bine să părăsească patul. (Bunicul nu a acceptat niciodată numele Gheorghe, cum a ajuns să-l numească toată strada pe băiat. Pe vecinul din dreapta n-avea decât să-l cheme Gheorghe, „om de treabă, nimic de zis, deşi român”, dar nepotul său era DESIGUR Gyuri!) Mama a vrut să-l ia pe băiat de la şcoală, ar fi fost mult mai simplu decât să mai vină pe acasă – casa unde s-a născut ea şi nu Laci, casa unde i-au murit toate neamurile, în afară de sora mai mică, măritată nu departe, în Austria, deci casa unde i-au murit toate neamurile ei şi nu ale lui Laci, dar ea era dispusă să-i lase lui totul – totul!-, însă băiatul în nici un caz!

Până să îmbrace ea copilul şi să împacheteze câteva lucruri, bunicul a izbutit să trimită pe cineva după celălalt tată, zidarul cu umerii foarte laţi, umerii de care şi-a mai amintit şi Al Nouăzeci şi nouălea, atunci când şi-a văzut fiul plecând ţinut de o mână de femeie şi de cealaltă de omul acela. Atunci păreau a fi o familie unită, motiv pentru care s-a şi decis Constantin să nu-i mai deranjeze niciodată. Niciodată!

Celălalt tată a venit valvârtej, aşa că scandalul a devenit inevitabil. Şi mama, şi celălalt tată au început să ţipe atât de tare încât au apărut şi vecinii pe stradă. De se enerva omul acela cu merii atât de laţi era de nestăpânit. Până la urmă, a venit şi un miliţian şi i-a dus pe toţi la secţie să dea declaraţii: mama, Laci, precum şi câţiva vecini în calitate de martori. Bunicul a rămas acasă cu Gyuri, care a trebuit să se dezbrace iarăşi în pijama şi să se întindă sub dună pentru ca să transpire şi astfel să-i dispară gripa.

Până în ziua când vecina a întrebat-o pe mama, la coada din brutărie, dacă mai ştie ceva despre adevăratul tată al lui Gheorghe – aşa îi spunea toată lumea Celui de Al O Sutălea, în afară de bunic, motiv pentru care, mai târziu, cineva a emis ipoteza că adevăratul tată al băiatului probabil că ar fi fost român -, până în ziua aceea, în casa vecină cu Casa Wolf, lucrurile au mers normal, adică relativ bine, deci mama băiatului s-a măritat legal – şi la Sfatul Popular şi la biserică –, fotografia de la nuntă trona într-o ramă groasă deasupra patului conjugal, iar Laci a iubit-o sincer, chiar gelos fiind, el care, cu umerii săi atât de laţi, înspăimânta din start pe oricine s-ar fi uitat mai lung după nevastă-sa. Atmosfera s-a mai înnourat puţin odată cu mutarea bătrânului în gospodăria tinerilor, însă nu s-a ajuns niciodată la scandaluri. Nici când duminica, după masa de prânz, Laci pleca de fiecare dată la localul lui Jeno – care local, pe hârtie, a trecut în proprietatea statului, dar care, în realitate, era tot administrat de Jeno, doar că acum acesta îşi putea permite doi „angajaţi”, soţia şi cumnatul său, ambii plătiţi de stat. Deci, în fiecare duminică, Laci pleca să se întâlnească la un joc de cărţi şi la un pahar cu vechii săi haveri, oameni muncitori ca şi el, chiar harnici, bărbaţi cu familie, care lucrau din greu şase zile pe săptămână şi a şaptea aveau şi ei voie să se simtă bine, chiar să-şi facă de cap. Că a doua zi trebuiau s-o ia de la capăt! Păi, nu? Aşa că duminica seara nu era bine să te pui cu Laci şi, ştiind asta chiar şi bunicul, toată lumea avea grijă să se culce devreme, încât când bărbatul nimerea acasă, să se facă toţi că dorm. Doar soţia trebuia să nu adoarmă cu adevărat, pentru că dacă nu era prea beat, duminică seara Laci avea tot felul de pofte. Deci, se putea spune că familia zidarului ducea o viaţă normală.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.