CEI O SUTĂ Anabasis (15)

Ciclul romanesc CEI O SUTĂ de Gheorghe SCHWARTZ, răsplătit cu numeroase premii, reprezintă cea mai mare construcție epică din literatura română și una dintre cele mai mari construcții narative din bibliografia generală. În cele peste 4500 de pagini, sunt urmărite destinele a o sută de generații din tată în fiu de la căderea Babilonului și până în perioada postmodernă. „Suntem adesea tentaţi să considerăm faptele din istoria omenirii drept întâmplări petrecute în vremuri mitice, mai ales evenimentele ce au avut loc cu sute şi mii de ani în urmă. Citim despre protagonişti şi acţiunile lor şi totul ni se pare la fel de străin, ca şi ficţiunea cărţilor de aventuri. Şi chiar dacă sentimentele noastre sunt cât se poate de curate faţă de înaintaşi, aceştia cu greu reuşesc să iasă din cadrul pietăţii legendelor şi al paginilor în care s-a scris despre ei. Istoria omenirii rămâne un imens roman şi mobilul ei, în ultimă instanţă, nu este, de milenii, altul decât aceeaşi speranţă în nemurire. Nu numai Antichitatea ni se pare un basm, dar şi vremuri mult mai apropiate. În conştiinţa noastră, trăsăturile umane ale personajelor le asociem de autorii care le-au imortalizat (fie ei istorici, scriitori, artişti plastici etc.), datele le suprapunem cifrelor rigide din manuale. Numele oamenilor de excepţie se leagă în primul rând de eroul literar (mai nou de cel de film) şi abia apoi de cel ce a trăit în realitate, figuranţii se contopesc în masa mare a indivizilor fără nume.(…) Aidoma destinului, şi scribul şi-a acoperit ochii: el a încercat să uite viitorul şi tot ce a ştiut că va urma a păstrat pentru sine. Afundându-se în adâncuri, scribul a devenit asemenea acelor adâncuri, iar nesfârşitele întrebări şi le punea în şoaptă. Rostindu-le cu voce tare, risca să fie neînţeles de cei ce atât de greu s-au lăsat reîntruchipaţi şi atât de uşor se reîntorc în uitare. Doar Speranţa, ca dimensiune submersă, fundamentală a întregii istorii a omenirii, rămâne nealterată”.

Al Treilea se culcă înapoi şi adormi din nou. De data asta îşi visă soţia şi primul născut, cel de dinaintea celui de Al Patrulea. Femeia violetă se găsea tot într-un colţ, însă de data asta stătea cu faţa întoarsă, astfel încât Al Treilea nu-i putu vedea chipul, acum probabil descoperit. Partea groaznică era că se făcea că primul născut al celui de Al Treilea, acea fiinţă nici om, nici porc, nici alt animal n-ar fi murit, ci ar fi crescut devenind un monstru nemaivăzut. Râtul ca de porc era înzestrat cu nişte dinţi mărunţi, capul rotund era acoperit cu păr, corpul ca de om se sprijinea pe picioarele-copite. Mâinile i se terminau în câte patru degete legate între ele cu o pieliţă groasă. Când umbla, îşi mişca într-o parte şi-n alta o coadă lungă, ca de vacă. Arătarea era dizgraţioasă şi, când îşi amintea pe cine reprezenta de fapt, lucrurile deveneau şi mai greu de suportat. Dar monstrul acela avea măcar nişte contururi clare. În jurul lui se mai agita într-o viermuială nedefinită ceva, ceva despre care nu se putea şti mai mult decât că este de faţă. Şi tocmai această prezenţă misterioasă tortura cumplit. Încercând să se agaţe de un lucru ferm, o văzu din nou pe femeia violetă. Aceasta se roti infinit de încet spre el. Vălul îi fusese de acuma smuls de pe faţă şi, văzând-o, Al Treilea strigă din nou în somn şi se trezi. Iar.

Nu mai adormi. Armata se pregătea, în sfârşit, de ziua bătăliei. Dar, spălându-se, mâncând ceva, echipându-se şi luându-şi locul stabilit în dispozitiv în fruntea oamenilor săi, Al Treilea mai avu timp să se tot întrebe cum fusese chipul femeii violete, cea care l-a speriat de două ori atât de tare în noaptea ce abia trecuse. Nu-şi amintea nimic, dar parcă nu fusese nici hidoşenie şi nici grimasă ceea ce văzuse, ca şi cum altceva îl făcuse să ţipe de groază.

Da, ziua adevărului, iată, sosise! Rând pe rând, comandanţii îşi aruncau trupele în încăierare. În fruntea celor trei mii de călăreţi ai săi, Al Treilea aştepta să intre și el în luptă. Se anunţa o zi caldă de vară şi fiecare combatant îşi spunea că dacă va apuca să mai guste din răcoarea serii, va fi mântuit de două ori.

Tot încercând să-şi învingă spaimele ani şi ani, Al Treilea a aşteptat cu nerăbdare să schimbe duşmanul fără chip cu unul real. Acum, când acesta se arătă la câteva sute de metri de el, când bătălia devenise iminentă, nălucile începură să danseze în locul care mai despărţea cele două oşti. Până să ajungă să-şi înfigă sabia în primul duşman, va trebui să treacă printre toate acele spaime fără chip şi acestea îl vor înghiţi, gândi îngrozit şi primi ca pe o izbăvire semnalul de atac. Strigă ceva către oamenii săi, îşi obligă în timpul acesta calul să se ridice pe picioarele dindărăt, apoi porni primul, cu dreapta înarmată întinsă înainte. Fusese un călăreţ foarte bun Al Treilea, în curând se afla cu multe lungimi înaintea celorlalţi; intrase ca într-un nor printre spaimele ce-l despărţeau de duşmani, parcă nici nu-l mai urma oastea, parcă nici nu-l mai urma cineva, parcă nici nu mai exista o altă oaste să-l aştepte cu ascuţişurile pregătite ale suliţelor. Doar norul era totul. Şi spaimele care-l formau. Dintr-un colţ al imaginii, femeia violetă îşi întoarse din nou faţa spre el: strigă ca în somn şi se prăbuşi — trezire nu mai exista. Femeia violetă n-avea chip.

La Plateea, printre mii de cadavre, în seara de după bătălie fu găsit şi trupul neînsufleţit al celui de Al Treilea. Lupta sa mult aşteptată nu durase decât puţine clipite. Cei ce l-au văzut murind ar fi putut povesti că Al Treilea nici n-a mai ajuns să parcurgă cele câteva sute de metri care-l despărţeau de adversari. Fusese într-adevăr măreţ când, cabrându-şi calul, îi îndemnase pe ostaşi la luptă. Mulţi îşi aminteau acea clipă. Apoi, desprins în goană cu mult în faţa călăreţilor săi, la un moment dat şi-a pierdut splendidul coif de argint, după care s-a prăbuşit şi el de pe cal. Murise fără să-l fi atins nici o armă duşmană. Dar, printre atâţia morţi, cine să mai numere rănile fiecăruia?

AL PATRULEA

Philopater

(484 î.e.n. – ?)

DESPREA LEGAENDĂ ŞI VREMELNICIE

Un singur dar le este dat oamenilor pe pământ, iar acela e viaţa. Averea trecătoare a unui legendar negustor babylonian, care după unii se numise Nabu-Daş, se consolidase şi crescuse, trecuse în mâinile urmaşilor şi continuă prin a fi transmisă altor stăpâni. Averea aceea vremelnică se fărâmiţase şi se unise iarăşi, asemenea aluviunilor strânse de un fluviu puternic: azi ele formează în peisaj o insulă, mâine sunt smulse de valuri şi risipite pe fundul apei; apoi revin sub forma unui promontoriu. Sunt aceleaşi firişoare de pământ? Sunt altele? Cine să le mai ştie? La fel şi muritorii: şi ei apar pentru o clipă la suprafaţă, apoi sunt înghiţiţi de greutatea valurilor ce îi succed.

Speranţa menţine continuitatea oamenilor şi întăreşte mâna scribului.

Unul dintre cei mulţi, Al Treilea, ultimul stăpân al acelei averi, nu-şi pierduse numai bogăţiile vremelnice, pierdută pentru el era şi liniştea sufletului. Degeaba a căzut ca un viteaz pe câmpul de luptă, degeaba amintirea lăsată era a unui oştean ce n-a cunoscut niciodată teama, degeaba se spune că numărul duşmanilor ucişi de el a fost imens, trupul i-a rămas undeva pe iarba bătătorită a unui câmp, nu departe de liziera unei păduri şi de un templu al Demetrei Eleusine. Printre atâtea mii de leşuri îngrămădite după bătălie, amănuntele acestea sunt totuşi prea puţine pentru ca să poată cineva reconstitui cu precizie locul. După ziua nenorocită a dezastrului, perşii n-au mai călcat niciodată cu armele în Europa. Cine să se fi îngrijit de sufletul unuia din puzderia celor căzuţi? Este adevărat, au existat fii care şi-au recăpătat părinţii morţi, au existat părinţi care s-au putut ocupa de funeraliile fiilor lor, însă despre Al Treilea zvonurile erau prea multe şi, până să se fi aşezat aceste zvonuri în făgaşul unei amintiri concrete, eforturile de recuperare a trupului celui căzut s-au risipit în amânări şi în proiecte evaziv fanteziste. Soţia celui de Al Treilea n-a fost în stare să dea o faţă concretă acestor planuri, fiul său era încă prea mic, iar cumnaţii prea ocupaţi cu reorganizarea unui imperiu economic ce trebuia aşezat în limitele unor frontiere politice noi.

Da, nenorocirea constă în faptul — şi lucrul acesta devenea tot mai evident — că lupta în care a căzut Al Treilea a făcut parte dintr-un război ultim al acelor războinici. Aliaţii vremelnici ai ahemenizilor au revenit să-şi adune morţii și până la urmă şi dintre trupurile neînsufleţite ale perşilor multe au ajuns să fie recuperate. Dar nenumăraţi oşteni nu şi-au găsit mormântul şi sufletele le rătăceau înspăimântate într-o ceaţă profundă, înfometate, însetate şi lipsite de orice speranţă. Şi, cu cât trecea vremea, cu atât nenorocirea acestor suflete disperate devenea tot mai implacabilă: nimeni şi niciodată nu va fi găsit învelişul lor vremelnic. (Ceea ce n-au prădat învingătorii, ceea ce n-au jefuit tâlharii de cadavre, ceea ce n-au stârpit animalele şi păsările, ceea ce n-au valorificat negustorii de leşuri a făcut timpul una cu pământul. Până să înţeleagă Al Patrulea datoria neîmplinită faţă de tatăl său, trupul acestuia s-a întors desigur în nimicnicie, obligând sufletul să rătăcească înfometat în pustiu. Cum era să scape de la distrugere de atâta vreme trupul, cum era să mai rămână un semn distinctiv în urma uneia dintre cele mai bogate armuri, una dintre primele ce au fost duse, probabil, în triumf de către învingători?).

Averea acelui legendar Nabu-Daş fusese mare şi a urmaşilor săi şi mai mare şi tot ce a prăpădit Al Treilea a mai rămas, desigur, undeva risipit. Dar Al Patrulea a reuşit să se menţină pe picioare şi să-şi facă un rost nu numai de pe urma faimei strămoşilor. Strămoşi care tocmai ei nu-l lăsau să se liniştească, orice ar fi realizat. Tatăl îi murise undeva în Grecia și trupul i se odihnea cine ştie unde, sufletul dădea târcoale casei părinteşti, tânguindu-se şi ameninţând neputincios. Anii treceau, însă atâta vreme cât acel suflet hoinar nu-şi va fi găsit liniştea și viaţa celui de Al Patrulea şi a întregii lui seminţii va rămâne neîmplinită.

Pe vremea cumplitelor înfrângeri de la Plateea şi Mycale, Al Patrulea nu împlinise decât cinci ani. Pe tatăl său nu şi-l mai amintea decât în frânturi de imagini: plecând călare de acasă în echipament strălucitor de argint; antrenându-se dimineaţa devreme în curtea din spate; trăgând cu arcul în băşici de peşte prinse pe pari, repetând de zeci de ori şi din zeci de poziţii acele ţintiri; întotdeauna singur, întotdeauna poruncind să nu-şi mai facă nimeni apariţia în locul acela dosnic până ce nu-şi termina el exerciţiile; lăsându-l şi pe copil să se joace cu armele, punându-i-le în mână; bătând sălbatic un sclav bătrân, până ce au intervenit alţi oameni să-l salveze pe nenorocit. Şi parcă nici nu se legau în acelaşi tablou toate acele crâmpeie de imagini, parcă tatăl lui fusese mai multe persoane, parcă omul care ieşise într-o după-amiază caldă din casă îmbrăcat în armură de argint şi cel ce lovise sclavul bătrân au fost două personaje cu totul diferite, astfel încât depindea şi de starea sufletească a fiului care imagine îi revenea, atunci când îşi rechema în memorie părintele. Însă lucrurile acestea nici măcar nu puteau fi exprimate cu voce tare: sufletul îndurerat al celui de Al Treilea dădea târcoale casei strămoşeşti şi, atunci când suferea mai mult, în amintirea fiului apăreau scenele pe care tânărul ar fi vrut să le uite. Câteodată sufletul tatălui era mai liniştit pentru foarte scurte răstimpuri şi un călăreţ în armură de argint ieşea iarăşi dintr-o anumită casă a oraşului Babylon.

Scribul ascultă tânguirea şi o notează.

Anii au trecut ca o adiere de nisip peste pustiuri: orizontul vieţii celui de Al Patrulea dispărea în cele patru puncte cardinale după mereu alte dune nou formate. Deşi egal cu sine însuşi, deşertul traiului său era veşnic schimbător — parcă nu s-a întâmplat nimic şi parcă totuşi drumurile au fost înlocuite de atâtea ori. Pustiul e cel mai periculos labirint: totul este la fel şi niciun loc nu seamănă cu altul.

Devenit funcţionar în fostul teritoriu exclusiv al familiei, Al Patrulea era acceptat prin tradiţie. Un funcţionar conştiincios a ajuns Al Patrulea şi, deşi statutul îi era incert în cadrul vechii firme strămoşeşti, cu trecerea anilor locul lui devenise o constantă. Şi fiindcă dădea dovadă de atâta bunăvoinţă, fiindcă era atât de şters, orice temere în privinţa-i era exclusă şi era tolerat ca un vechi obiect al casei, cu care te-ai obişnuit şi care — de ce să nu recunoşti? — îşi mai face datoria cu prisosinţă. Al Patrulea n-a moştenit de la tatăl său nici intoleranţa, nici ambiţiile. Şi nici spiritul de iniţiativă şi autoritatea înnăscută a celui de Al Doilea nu-i erau proprii. Nici pe departe!

Când devenise major, unchii l-au primit cu suspiciune în mijlocul activităţilor familiei. Firea tatălui putea foarte bine să se fi transmis în mod disimulat fiului, nimeni nu prea avea încredere în aerul de cumsecădenie al tânărului bărbat. Şi, ca să nu-i vină idei revendicative, unchii au înfiinţat o sucursală în Grecia Mare, departe, la capătul lumii, în Heracleea. Dar Al Patrulea n-a plecat să stăpânească acea posesiune de peste mări a imperiului financiar al familiei. A fost singura dată în viaţă când a stârnit bănuieli. De ce n-a vrut să primească? Doreşte mai mult? Câinele care refuză osul ce i se aruncă este capabil să sfâşie animalul întreg. Dar timpul trecea şi neîncrederea adevăraţilor conducători ai firmei se dovedi neîntemeiată. Nici măcar în rivalităţile dintre unchi nu voise să intervină Al Patrulea. Se părea că el era hărăzit unui loc din rândul al zecelea, unde, este adevărat, îşi făcea sârguincios datoria. Dar să nu-i ceri mai mult!

Şi ce s-ar fi întâmplat dacă Al Treilea n-ar fi fost nebun? Dacă nu şi-ar fi risipit şansele pentru o glorie atât de efemeră? Dacă ar fi cârmuit nava cu aceeaşi tenacitate ca şi tatăl său şi dacă ar fi trebuit să-şi lase averea imensă la dispoziţia incapabilului moştenitor? Cine ştie ce intriganţi ambiţioşi ar fi intrat cu labele în domeniul familiei? Se vede că zeii au fost mărinimoşi încă o dată şi l-au mânat pe Al Treilea în lupte, văzând că acesta nu s-a dovedit în stare să zămislească un fecior apt să ajungă conducător. Un fecior care n-a fost capabil nici măcar să găsească rămăşiţele pământeşti ale părintelui său, astfel încât să le poată aşeza la locul potrivit, permiţând sufletului celui de Al Treilea să se poată odihni.

Al Patrulea se căsători cu cine i s-a sugerat, avu un băiat şi mai multe fete, continuă să lucreze în insignifiantul loc pe care şi l-a ales. (Sau care l-a ales pe el.) Faima se fărâmiţa, vremurile nu erau dintre cele mai bune,

¹Ca mai mereu.

CEI O SUTĂ Anabasis (16)

Ciclul romanesc CEI O SUTĂ de Gheorghe SCHWARTZ, răsplătit cu numeroase premii, reprezintă cea mai mare construcție epică din literatura română și una dintre cele mai mari construcții narative din bibliografia generală. În cele peste 4500 de pagini, sunt urmărite destinele a o sută de generații din tată în fiu de la căderea Babilonului și până în perioada postmodernă. „Suntem adesea tentaţi să considerăm faptele din istoria omenirii drept întâmplări petrecute în vremuri mitice, mai ales evenimentele ce au avut loc cu sute şi mii de ani în urmă. Citim despre protagonişti şi acţiunile lor şi totul ni se pare la fel de străin, ca şi ficţiunea cărţilor de aventuri. Şi chiar dacă sentimentele noastre sunt cât se poate de curate faţă de înaintaşi, aceştia cu greu reuşesc să iasă din cadrul pietăţii legendelor şi al paginilor în care s-a scris despre ei. Istoria omenirii rămâne un imens roman şi mobilul ei, în ultimă instanţă, nu este, de milenii, altul decât aceeaşi speranţă în nemurire. Nu numai Antichitatea ni se pare un basm, dar şi vremuri mult mai apropiate. În conştiinţa noastră, trăsăturile umane ale personajelor le asociem de autorii care le-au imortalizat (fie ei istorici, scriitori, artişti plastici etc.), datele le suprapunem cifrelor rigide din manuale. Numele oamenilor de excepţie se leagă în primul rând de eroul literar (mai nou de cel de film) şi abia apoi de cel ce a trăit în realitate, figuranţii se contopesc în masa mare a indivizilor fără nume.(…) Aidoma destinului, şi scribul şi-a acoperit ochii: el a încercat să uite viitorul şi tot ce a ştiut că va urma a păstrat pentru sine. Afundându-se în adâncuri, scribul a devenit asemenea acelor adâncuri, iar nesfârşitele întrebări şi le punea în şoaptă. Rostindu-le cu voce tare, risca să fie neînţeles de cei ce atât de greu s-au lăsat reîntruchipaţi şi atât de uşor se reîntorc în uitare. Doar Speranţa, ca dimensiune submersă, fundamentală a întregii istorii a omenirii, rămâne nealterată”.

Însă Al Patrulea îşi păstra postul de care nimeni n-ar fi crezut că se va despărţi vreodată. (Iar în timpul liber, colinda străzile şi le împărţea copiilor întâlniţi prăjiturele. De parcă aceea i-ar fi fost cea mai importantă bucurie şi menire.)

Şi, când din imensul imperiu financiar, clădit în vremuri aproape mitice de un chaldeean, despre care se spune că s-ar fi numit Nabu-Daş*…

* Şi câţi oameni în afara scribului — iertată fie-i lipsa de modestie — ar mai putea depune mărturie despre bogatul negustor?

…n-a mai rămas aproape nimic, Al Patrulea, trecut şi de cea de a doua tinereţe, împlinind cincizeci de ani, îşi luă pe neaşteptate familia, părăsind pentru vecie casa strămoşească şi îndreptându-se spre apus.

Surpriza fusese mare pentru toţi cunoscuţii: Al Patrulea obişnuia să repete că bătrânul oraş, unde se născuse şi unde trăise o jumătate de veac fără a-l părăsi vreodată, este singurul loc pe lume în care, ocrotit de zeii străbuni, eşti ferit de surprize neplăcute: orice drum a devenit nesigur pe pământ, iar pe mare călătoriile au constituit dintotdeauna o aventură. În Grecia însăşi, acolo unde piraţii mării erau răstigniţi fără milă, existau până şi în cetăţi hoţi de copii. Despre atenieni vorbind astfel, ce să mai spui despre laconienii care îşi puneau tinerii să omoare sclavii surprinşi pe drumuri? Şi cât de uşor puteai deveni sclav dacă plecai imprudent de acasă, dacă părăseai o capitală pe care n-au reuşit s-o distrugă nici asirienii, nici perşii şi pe care, iată, elenii, victorioşi în ţara lor cu atât amar de vreme în urmă, nici măcar nu au visat s-o cucerească şi nici nu o vor cuceri. În schimb, n-a fost distrusă Atena cea victorioasă de învinşii de mai târziu? Şi câte oraşe din Grecia n-au fost făcute una cu pământul de grecii înşişi? Atunci ce l-ar putea determina pe un om raţional să părăsească un loc atât de binecuvântat de zei ca Babylonul, acea grădină înfloritoare în plin deşert? Aşa vorbise întotdeauna Al Patrulea, un om modest, dar fericit, apt să savureze fiecare curmală pe care o mesteca, să admire încântat un apus de soare şi să urmărească mulţumit modul cum îi cresc copiii. Fericirea nu-i este dată decât acelui om liber şi sănătos ce ştie s-o aprecieze, mai repeta el. Şi, atunci, de ce să plece? Şi de ce a plecat?

Al Patrulea le-a explicat ailor săi că se apropie de vârsta când o călătorie va deveni în curând de neconceput, iar datoria tot amânată, aceea de a găsi rămăşiţele pământeşti ale tatălui său, a trecut deja şi aşa cu mult de scadenţă. Pe de altă parte, firma strămoşească s-a fărâmiţat cu totul, rivalităţi mărunte ducând-o la ruină. Acum conducerea unei sucursale îndepărtate ar fi devenit o soluţie, însă reprezentanţele erau pierdute una după alta, nici vorbă să se mai înfiinţeze una nouă. În Răsărit, comerţul devenise şi el tot mai mult o aventură, iar în Apus marea trecuse în întregime sub stăpânirea grecilor. Marele Rege Artaşchatra — numit de greci şi Artaxerxes — îşi restrânse preocupările la evenimentele palatului. Împărţirea lumii devenise înspăimântător de stabilă, lava bătăliilor spumega departe, aproape că nu se mai ştia nimic despre cercurile nenumărate ce înconjurau satrapiile de la fruntarii. Unde sunt vremurile bune de altădată? Poate că un om de energia bunicului ar fi putut să mai facă avere şi acum, dovadă că multă lume se mai îmbogăţea în timp ce imperiul celui de Al Doilea dispărea, dar Al Patrulea ştia că nu este el cel chemat să redreseze averea decăzută. Zeii înşişi i se părea că îl îndemnau să părăsească vechea metropolă şi să-şi ducă familia într-un loc unde păreau să se fi adunat toate posibilităţile. Economiile îi ajungeau să-şi cumpere o corabie. Fiul, doi gineri, sclavii familiei, alţi sclavi şi câţiva prieteni doritori şi ei să plece să-şi încerce norocul au înjghebat un echipaj căruia nu-i mai lipseau decât câţiva marinari de meserie şi câţiva soldaţi. Au fost găsiţi şi aceştia. Iar până să ajungă la mare, ajunseseră şi mai mulţi. Artaşchatra, cunoscut de apuseni drept Artaxerxes, era numit de evrei Artachşasta. El îngăduise multor oameni să se întoarcă în ţara lor. După Ezra, a plecat şi Nehemia, paharnicul Marelui Rege. Dar urmaşii bătrânului funcţionar Ţipor n-au primit aprobarea ailor lor de a se alătura marelui convoi al lui Ezra. Nu i-a luat nici Nehemia cu el. Acum au primit şi ei dezlegarea de a se întoarce la Ierusalim. Şi se mai găsi şi o familie numeroasă de armeni, care îngroşa şi ea caravana. S-au adunat mulţi acum cei ce mergeau spre apus. Neliniştile celui de Al Patrulea păreau că se vor amâna până la călătoria pe mare. Deocamdată nu trebuia să-i fie frică de un atac al altor muritori.

În ziua când zeii îi dăruiseră fiului celui de Al Treilea cea de a cincizecia aniversare a zilei de naştere, în al treizeci şi unulea an al domniei Marelui Rege Artaşchatra, Al Patrulea plecă pentru totdeauna din Babylon.

Pentru prima oară căpetenie a unei colectivităţi, Al Patrulea se achită în chip firesc de îndatoriri. Vârsta şi calmul — numit până atunci moliciune, dacă nu lipsă de personalitate — îi dădeau prestanţa necesară să poată călăuzi întregul convoi într-un mod şi natural şi eficient. Nimeni nu se îndoia că lui i se cuvine acest rol, toţi îl ascultau fără crâcnire: fiii, nepoţii, sclavii, ginerii, vechii oameni ai casei, dar şi asociaţii mai mult sau mai puţin întâmplători de drum: armenii şi evreii. În omul acela blajin s-a deşteptat, în sfârşit, aptitudinea de conducător, îşi spuneau cei din juru-i, amintindu-şi de stirpea din care se trăgea bătrânul, de străluciţii săi străbuni şi sperând că duhul neîmblânzit al tatălui era cel ce i-a redat celui de Al Patrulea energia: dacă fusese molâu în primii cincizeci de ani ai vieţii, aceasta s-a datorat faptului că n-a întreprins nimic pentru a găsi osemintele părintelui său; acum, îndreptându-se spre Europa, spiritul neliniştit al celui de Al Treilea putea spera în izbăvire şi îşi îndruma protector fiul spre propria-i salvare.

Părăsindu-şi casa cu patru caturi din Babylon, Al Patrulea pătrundea într-o lume scundă, unde aşezările erau mărunte, clădirile joase, necunoscute, cu oameni străini, cu care nu ştiai cum să te porţi şi la ce să te aştepţi. În anii ce i-au fost dăruiţi până atunci, Al Patrulea nu s-a depărtat niciodată de pământurile cuprinse între zidurile nemuritoare ale metropolei legendarului Nabucodonosor, a rămas întotdeauna în imperiul celor patru mari ape: Fison, Gihon, Tigru şi Eufrat, n-a coborât nici măcar până la Marea de Jos, nu s-a iniţiat prin călătorii asemenea strămoşilor. Viaţa i s-a desfăşurat în grădini, în rai. Faţă de toate astea, acum peisajul reflecta alte culori, oamenii respectau alte obiceiuri, drumul îl făcea chiar şi pe el însuşi să adopte alte deprinderi. O călătorie înseamnă mult mai mult decât schimbarea unui loc în favoarea altuia. O călătorie înseamnă mult mai degrabă o ruptură şi de ruptura asta s-a ferit el în anii ce i-au fost dăruiţi până atunci. Dar acum accepta totul fără să se tânguiască, tot ceea ce se întâmpla trebuia să se întâmple: era voinţa zeilor şi efectul întârziat al datoriei ce o avea de împlinit.

Drumul de-a lungul Eufratului nu era greu, iar armenii cunoşteau peste tot hangii care să-i găzduiască. Abia după ce au părăsit malurile râului, au început să călătorească mai ales noaptea, pentru a evita căldura soarelui. Însă întunericul redeştepta în toţi nu numai zvonurile despre tâlhari, vânători de comori şi vânători de sclavi, ucigaşi din vocaţie, indivizi mânaţi de duhurile răzbunării, dar şi duhurile înseşi luând înfăţişarea unor sălbatici, mâncători de oameni, torţionari ai sufletelor. Ei erau încă mulţi, faţă de un atac al oamenilor se mai puteau apăra; în schimb spiritele nopţilor şi sufletelor morţilor ce nu şi-au găsit locul nu puteau fi îmblânzite de armele muritorilor. Şi, în afară de asta, mai existau amintirile nenumăraţilor monştri naturali, animale cu cap de pasăre, pardoşi şi lei cu gheare de vulturi şi aripi pe măsura corpului lor uriaş, turme de onagri cu colţi de tigru şi cu agilitatea felină a acestora, dihănii cu mai multe capete cărora oamenii n-au apucat să le precizeze specia. Cele mai periculoase erau însă temerile care nu se puteau pune în cuvinte, ameninţările care nu veneau nici din cer, nici din ape şi nici de sub pământ, spaimele pe care le ducea fiecare în el însuşi. Necunoscutul îi pândea de peste tot. Poate de aceea se arătau atât de înfricoşaţi evreii din convoi: când era supărat unicul lor Dumnezeu, devenea cu atât mai cumplit, cu cât nu avea chip. Şi, ori de câte ori vedea cineva un monstru apărând de după o dună, încerca să-şi ascundă consternarea până ce nu va simţi şi la vecin aceeaşi teamă, până ce nu va fi dat de o confirmare. Spre noroc, între timp monstrul dispărea.

Ajunşi la mare, s-au despărţit de evrei şi de armeni. Dar o tradiţie dăinuia nescrisă: unul dintre urmaşii uitatului Ţipor îşi continuă drumul cu familia celui de Al Patrulea. Nu-i fusese îngăduit să se întoarcă în ţara ailor săi? Nu-i fusese originea destul de curată? Urmase altor îndemnuri? Nimeni nu-l întrebă nimic.

Corabia se desprinse de ţărm şi porni în lungu-i drum spre apus, navigând ziua şi acostând seara în câte un golf al Mării Pline de Insule, acest pod accidentat între Asia şi Grecia Continentală. Pentru familia celui de Al Patrulea trecerea era nimerită: corabia lor rămăsese supusă lui Marduk, aşa cum le fusese şi locuinţa din Babylon, atunci când asupra oraşului se pogorâse spiritul lui Ahura Mazda. Corabia reprezenta acum casa lor şi călătoria le dădea voie să se adapteze, încetul cu încetul, altor oameni, pe care îi cunoşteau deja în parte, despre care ştiau atâtea din convieţuirea paşnică de zi cu zi de acasă, dar care le arătau acum o cu totul altă faţă. Aici elenii erau localnicii, cei mulţi, iar ei, cei veniţi, erau străini, barbarii care le stâlceau limba şi care erau mai mult sau mai puţin acceptaţi. Credincioasă, corabia nu-i trecea numai apa, ci şi prăpastia ce-i despărţea de o altă lume. Zeii şi obiceiurile grecilor, tolerate în unele case din Babylon, tolerau în mod diferit, la rândul lor, credinţele purtând alt nume. Trecerea pe mare a devenit astfel o iniţiere, desele popasuri s-au constituit în examene. Părăsind ultima satrapie, supuşii Marelui Rege pierduseră orice drept politic, deveniseră străini. Libertăţile fireşti, câştigate prin naştere, aveau o altă pondere în lumea în care intrau Al Patrulea şi tovarăşii lui de drum. Nu întâlniră în calea lor nici piraţi şi nici hoţi de oameni, n-au fost atacaţi în nici un fel — zeii şi duhul protejându-i de grozăvii — însă terenul unde au ajuns să păşească era un teren mişcător, pe el trebuia să înveţi să umbli. Mai toţi dintre ei ştiau destule lucruri despre greci, dar, văzută de aproape, partea se delimitează de întreg. Între rodosieni şi cnidieni, între delosieni şi androsieni, între atenieni şi spartiaţi, între arcadieni şi epirieni, ca să nu mai vorbim şi despre cei din Grecia Mare, sicilienii şi lucanienii şi toţi cei ce n-ar încăpea într-o listă lungă, între toţi grecii deosebirile erau la fel de mari ca şi asemănările. Cu fiecare dintre ei trebuia să ştii cum să tratezi, ce vorbe să spui, ce să ceri şi ce să eviţi să ceri, ce să oferi şi la ce să te abţii să dai. Grecii, despre care se vorbeau atâtea încă de pe vremurile fericite ale lui Dareios, despre care se ştiau tot mai multe, se arătau cu mult mai diferiţi decât lăsa depărtarea să se observe. Urmând prudenţi orizontul ţărmurilor, noii barbari se străduiau să desluşească imaginea particulară a fiecărei cetăţi, a fiecărui popor. Însă pentru aceasta trebuia să te apropii mai mult, trebuia să atingi cu mâna ceea ce atingeau şi aceia cu mâna, trebuia să încerci şi să greşeşti — ştiind că fiecare greşeală se plăteşte şi învăţând preţul local al respectivei greşeli —, trebuia să rişti. Iar Al Patrulea era învăţat să rişte cât mai puţin.

După ce au ajuns la Pireu într-o lună purtând numele unor sărbători străine lor, într-un an indiferent la durata domniei Marelui Rege şi într-o lume despre care ştiau prea multe doar din povestirile călătorilor şi din cântecele luptătorilor, după ce au părăsit corabia în port şi au urcat spre Atena, căutând casele unor meteci pe care-i cunoşteau, după ce au stat câteva zile acolo şi au constatat că n-are nici un rost să plece în apropiere, la Mycale şi la Plateea pentru a căuta ceea ce de mult nu mai era de găsit, după ce li s-a spus că totuşi n-ar fi imposibil ca măcar o parte din rămăşiţele pământene ale celui de Al Treilea să mai poată fi recuperate (dar cum, asta nu putea să precizeze nimeni), după ce au văzut că sunt prea mulţi pentru scopul venirii lor, Al Patrulea îşi luă tovarăşii de drum, îi conduse înapoi la corabie şi plecă mai departe: spre apus. În primul rând urmaşii săi trebuiau să aibă din ce trăi.