CEI O SUTĂ Anabasis (32)

Ciclul romanesc CEI O SUTĂ de Gheorghe SCHWARTZ, răsplătit cu numeroase premii, reprezintă cea mai mare construcție epică din literatura română și una dintre cele mai mari construcții narative din bibliografia generală. În cele peste 4500 de pagini, sunt urmărite destinele a o sută de generații din tată în fiu de la căderea Babilonului și până în perioada postmodernă. „Suntem adesea tentaţi să considerăm faptele din istoria omenirii drept întâmplări petrecute în vremuri mitice, mai ales evenimentele ce au avut loc cu sute şi mii de ani în urmă. Citim despre protagonişti şi acţiunile lor şi totul ni se pare la fel de străin, ca şi ficţiunea cărţilor de aventuri. Şi chiar dacă sentimentele noastre sunt cât se poate de curate faţă de înaintaşi, aceştia cu greu reuşesc să iasă din cadrul pietăţii legendelor şi al paginilor în care s-a scris despre ei. Istoria omenirii rămâne un imens roman şi mobilul ei, în ultimă instanţă, nu este, de milenii, altul decât aceeaşi speranţă în nemurire. Nu numai Antichitatea ni se pare un basm, dar şi vremuri mult mai apropiate. În conştiinţa noastră, trăsăturile umane ale personajelor le asociem de autorii care le-au imortalizat (fie ei istorici, scriitori, artişti plastici etc.), datele le suprapunem cifrelor rigide din manuale. Numele oamenilor de excepţie se leagă în primul rând de eroul literar (mai nou de cel de film) şi abia apoi de cel ce a trăit în realitate, figuranţii se contopesc în masa mare a indivizilor fără nume.(…) Aidoma destinului, şi scribul şi-a acoperit ochii: el a încercat să uite viitorul şi tot ce a ştiut că va urma a păstrat pentru sine. Afundându-se în adâncuri, scribul a devenit asemenea acelor adâncuri, iar nesfârşitele întrebări şi le punea în şoaptă. Rostindu-le cu voce tare, risca să fie neînţeles de cei ce atât de greu s-au lăsat reîntruchipaţi şi atât de uşor se reîntorc în uitare. Doar Speranţa, ca dimensiune submersă, fundamentală a întregii istorii a omenirii, rămâne nealterată”.

La început, bătrânul pare înduioşat de grija lor, le mulţumeşte pentru osteneală şi ascultă politicos discursul. Dă de câteva ori aprobator din cap pentru o întorsătură fericită a frazei sau pentru un cuvânt ales pus la locul potrivit. Apoi laudă cuvântarea şi… o refuză în cele mai cuviincioase cuvinte. Şi, pe măsură ce toţi cei de faţă încearcă să-l convingă, devine tot mai trist şi mai întunecat.

Cum, n-au înţeles nici măcar apropiaţii lui că acest proces este încercarea vieţii SALE, că EL ŞI NUMAI EL ESTE CEL CARE TREBUIE SĂ SE AFLE FAŢĂ ÎN FAŢĂ CU POPORUL ATENEI, cu toţi discipolii? Oare nu pot ei să înţeleagă, după atâtea ceasuri petrecute împreună, că el este cel ce aşteaptă în primul rând această confruntare, ce i se arată aproape ca o recompensă? Cum ar mai putea să apară în faţa cetăţenilor, dacă ar abdica la această rară favoare, dacă ar da bir cu fugiţii şi ar repeta ca un papagal cuvintele — e drept foarte frumoase, poate prea frumoase – scrise de un altul?

Ne aflăm în faţa unui proces unde se pune problema vieţii şi a morţii, îndrăzni cineva. Da, este adevărat, dar acest proces este al întregii Atene şi Atena n-are dreptul să se eschiveze din faţa examenului ei de maturitate! Cum, chiar le este frică pentru soarta lui? Pentru Atena să se îngrijoreze! Pentru ea să spere! Lui ce i s-ar putea întâmpla?

Ce-ar fi avut să-i mai spună? Poate doar că Atena este un copil şi că unui copil nu este bine să-i dai voie să se joace cu focul. Dar, orice i-ar fi spus, ştiau că-i zadarnic. Stăteau cu toţii trişti, cu capetele plecate.

Bătrânul fu mărinimos şi-i linişti, ghicindu-le gândul. Copilul nu va fi lăsat să se joace nesupravegheat. El, Socrate, va fi de faţă şi îi va veghea mişcările. Dacă totuşi se va arde copilul, va fi sau pedagogul de vină, şi în cazul acesta va fi indicat să fie pedepsit, sau copilul acesta este inapt de a primi orice educaţie. Au ei oare dreptul moral de a crede că poporul în mijlocul căruia trăiesc şi din care fac parte nu poate fi educat? Au ei oare dreptul să se autoinsulte atât de grav? Iar îndrăzni cineva: nu poţi să-i predai unui copil mersul stelelor sau geometria. Dar maestrul consideră discuţia încheiată şi reluă firul întrerupt al disputei cu Criton, convorbirea despre guvernare.

Prietenilor şi Atenei nu le-a mai rămas decât să aştepte desfăşurarea evenimentelor, să se afle în zorii zilei hotărâte în piaţă, să se înghesuie să încapă cu toţii în spatele barierelor, să-şi întindă gâturile pentru a vedea şi să aştepte lunga ceremonie de tragere la sorţi a heliaştilor ce trebuiau să reprezinte poporul cetăţii. Şi astfel, în zorii zilei, cinci sute şi unu bărbaţi, toţi cetăţeni liberi, marinari şi negustori, meşteşugari şi simpli pierde-vară, într-un cuvânt cei mai diferiţi cinci sute şi unu cetăţeni ai Atenei se aşezară pe băncile acoperite cu stuf cu scopul de a-l judeca pe bătrânul învăţat Socrate şi pentru a primi jumătatea de drahmă ce li se cuvenea după lege pentru această treabă. Bătrâni respectabili se înghesuiau pe aceste bănci alături de bărbaţi în floarea vârstei şi apropiaţii lui Socrate nu-şi putea reţine un zâmbet — cu toată gravitatea momentului — când îşi aminteau că aceşti bravi cetăţeni, taţi şi bunici, au fost numiţi de către maestru „Copilul Atena“. Dar totodată îşi dădeau şi mai limpede seama de seriozitatea situaţiei, de încăpăţânarea lui Socrate de a trăi în universul viselor sale, de primejdia rezultând din acest lucru în legătură cu apropiata-i judecată. Gata! Nu mai era nimic de făcut. Privindu-i pe heliaştii aleşi — la fel de buni sau de răi ca toţi ceilalţi din rândul cărora au fost traşi la sorţi —, prietenii şi discipolii maestrului puteau cu greu spera că se va stabili puntea necesară pentru măcar jumătate din cei cinci sute şi unu oameni flămânzi sau sătui, dar toţi cu micile lor necazuri şi bucurii, abia scăpaţi de alte necazuri mai mari. Cu greu, spun, putea exista speranţa ca aceşti oameni să găsească brusc calea spre calmul maestrului, spre sila ce o avea el faţă de orice vanitate, spre realitatea lui abstractă — ei cei obişnuiţi cu cel mai cenuşiu concret. Socrate le-a repetat de atâtea ori: „Atenianul nu e nici bun nici rău. Nu e bun pentru că n-a învăţat încă să fie bun, dar de aceea nu trebuie denigrat“. Într-adevăr, atenianul nu era decât un om obişnuit, chiar dacă se lăuda cu o tradiţie de glorie seculară. Dar el nu învăţase încă, în nici un caz, să ofere o lipie pentru un principiu moral, dacă asta nu era inclus în ceremonialul tradiţional; şi tot el alegea întotdeauna ulciorul cu cidru pentru o entitate ce trebuia explicată ore în şir, fără a fi de cele mai multe ori lămurită. Erau mici speranţele, zic, ca aceşti oameni să se lase brusc convertiţi. Ştiau acest lucru prietenii şi discipolii maestrului şi o ştia chiar și Socrate. Dacă ar fi mărturisit-o, l-ar fi acuzat de risc nebunesc, de aventură. Dar el era singurul care era conştient că e atât de bătrân, încât riscul stă în a aştepta. El trebuia să afle ce a realizat în această viaţă, să afle ce moştenire le-a lăsat celor ce i-au fost discipoli, fiind formaţi pentru a-i continua opera. El însuşi ar mai putea insista cinci, zece, poate douăzeci de ani. Dar poate că moartea îl va întrerupe mai devreme şi poate că o va face brusc. N-ar vrea să plece legat la ochi — i se cuvine să ştie.

Între timp, judecătorii depuneau jurământul solemn că vor fi imparţiali şi drepţi, că se vor lepăda de orice patimă sau ură personală şi invocau zeii, rugându-i să le lumineze înţelepciunea şi să-i călăuzească în judecată.

Însă lumea era prea nerăbdătoare şi nu-i asculta. Meletos avea trac. În calitate de principal acuzator, lui îi venea rândul să ţină prima cuvântare, discursul de încriminare. Se pregătise cu mult zel, fusese ajutat cu pricepere în întocmirea discursului, aşteptase cu nerăbdare această zi, dar acum avea emoţii şi nu putea decât să-şi repete mecanic primele propoziţii învăţate pe de rost împreună cu gesturile cu care le va acompania. Se temea că va uita un cuvânt, că se va bâlbâi din cauza emoţiei, că nu va deschide destul de larg braţul sau că îl va întinde prea mult, că îi va tremura mâna. Era incapabil să se mai gândească şi la conţinut. De altfel, nu a fost prea atent nici când i-a fost întocmit acest conţinut. Atunci gândurile i-au zburat înainte, depăşind ziua procesului şi nelăsându-l să se concentreze.

Se simţi pe neaşteptate în mijlocul atenţiei generale şi nu trebui să se mai concentreze mult, discursul îi porni singur de pe buze, gesturile învăţate de atâtea ori se articulau de la sine, privind întruna în gol, ţintind un punct fix pentru a nu i se distrage atenţia, cuvintele, lipsite pentru el de orice sens, se aliniară cuminţi unele după altele pe un fir nevăzut, suspendat în aer.

Veni rândul lui Socrate să se apere. Dar nu urmă nici un discurs din partea acestuia. Bătrânul nu-şi pregătise nici o cuvântare! Ce preliminarii să-i fie necesare lui, care a trăit o viaţă pentru această confruntare? Tot ce a făcut şi a spus până acum, toate discuţiile lui întâmplătoare din Agora, convorbirile cu discipolii, controversele purtate la umbra măslinilor sau afirmaţiile făcute cu diferite prilejuri, toate acestea constituie discursul ce-i reprezintă apărarea. Şi dacă acestea nu sunt suficiente, ar fi el oare capabil să compună într-o zi sau o lună ceva care să însemne mai mult? În loc de a ţine o cuvântare, bătrânul i se adresă lui Meletos pe cel mai firesc ton cu putinţă, un ton de conversaţie, de parcă în jurul lor n-ar fi fost adunată toată Atena ci doar cercul obişnuit de curioşi ce se strângea de obicei, atunci când pornea o dispută pe una din străzile oraşului. Nici vocea nu-i era diferită faţă de o ocazie de rând; doar în timpul zilei glasul îi deveni mereu mai grav. (Numai dacă ar fi venit cineva dimineaţa, ar fi lipsit în timpul zilei şi l-ar fi ascultat din nou seara, şi-ar fi putut da seama de diferenţa netă de registru dintre cele două momente diferite ale procesului.)

Heliaştilor nu le-a făcut o impresie favorabilă felul firesc cum s-a apărat Socrate. Nici judecătorii nu erau prea încântaţi de omul acela aproape indiferent la situaţia în care se afla. Ei erau obişnuiţi ca acuzaţii să ceară permisiunea de a depune pentru ei şi rudele, de obicei soţiile cu copiii agăţaţi de poale sau mamele plângând. Acuzaţii încercau să facă impresie şi să-şi dovedească o nevinovăţie cât mai zgomotoasă, cereau clemenţă şi compătimire, linguşeau judecătorii şi heliaştii, impresionau publicul şi zgândăreau vanitatea tuturor. Şi tocmai faptul că nu erau priviţi în poziţia lor privilegiată de magistraţi nemulţumea… Judecata trebuia să aibă aspectul unui spectacol, trebuia să fie gravă şi solemnă ca un ritual, cel judecat şi cel ce judecă trebuiau să trăiască momentul ca pe un act decisiv. Or moşneagul acesta, întotdeauna sigur pe el, dădea impresia că se află ca oricând în piaţă şi că obiectul discuţiei n-ar fi decât tot unul dintre veşnicele-i subiecte abstracte. Nu, de data asta judecătorii şi juraţii nu se aflau în faţa plăţii pe care vanitatea lor era obişnuită să o primească cu fiecare proces. Şi se simţeau frustraţi.

Pe de altă parte, trebuiră să admire simplitatea cu care spulberă bătrânul toate acuzaţiile aduse de tânărul poet. Este drept, Meletos şi-a spus cuvântul, pentru acest lucru s-a pregătit el, însă, pus în faţa întrebărilor unei vulpi bătrâne ca Socrate, trebui să dea îndărăt şi o făcu într-un mod atât de nedibaci, încât intervenţia nu numai că-i fusese redusă la zero, ci aduse şi grave prejudicii întregii acuzări. Dar, în aceeaşi măsură, apăru remarcabilă iscusinţa cu care bătrânul, fără a face o singură afirmaţie, doar cu ajutorul întrebărilor, reuşi să demonstreze ceea ce dori şi chiar mai mult decât atât. Căci Socrate nu se mărgini să spulbere acuzaţiile ce-i fuseseră aduse, ci dovedi ridicol discursul de încriminare chiar şi prin logica lui. Dovedi că albul este negru şi că negrul este alb, pentru ca apoi să demonstreze că nu este nici alb şi nici negru, ci gri sau maro şi după ce toată asistenţa păru convinsă, reveni ca să demonstreze că totul nu este decât albastru sau orange. Sfârşi prin a-i zăpăci în asemenea măsură pe toţi cei de faţă, încât a depins numai de voinţa sa când să pună capăt acestei vrăji.

Doar el ştia că n-a făcut tot acest lucru din plăcere. N-a vrut decât să le dea o lecţie şi să le deschidă ochii: „Oamenilor, copiilor, de ce nu vreţi să înţelegeţi? Puteam să fac ce voiam cu voi! N-am vrut. Am dorit să vă ajut să înţelegeţi ceea ce faceţi şi pentru ce o faceţi. Nu m-am amestecat niciodată în treburile voastre. Am încercat doar să vă feresc de greşeli! De altfel, ceea ce am făcut eu acum putea realiza oricine are cât de cât experienţă în sofistică. Vedeţi dar: eu pot, dar nu vreau!“ Nu le-a spus însă aceste lucruri. Se opri din întrebat, lăsă bietul tânăr din lanţurile în care-l prinsese şi tăcu, cuprinzând sub sprincenele sale prea stufoase întreaga Atenă. Dar Atena n-a înţeles nimic.

Până una alta, Meletos trebuia să iasă din joc. Felul cum o făcu n-a fost mai puţin jalnic decât restul: la fel cum s-a găsit vorbind în faţa oamenilor adunaţi a-l asculta, la fel s-a pomenit dispreţuit de toţi, aruncat undeva alături de evenimente, în timp ce planurile şi visele i se prăbuşeau trosnind sub râsul dispreţuitor al celor dezamăgiţi.

Cu atât mai rău pentru Meletos… Se ştia însă că Socrate nu înlăturase deocamdată decât cea mai mică stavilă, un foarte mic Interpus, în timp ce armele grele ale inamicului abia urmau să fie scoase la luptă. Melatos nu reprezentase decât colbul stârnit înaintea vijeliei.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.